Adrian Păunescu - reactii de-a valma la doua noaptea

AVERTIZARE: nu căutați sens și logică sau conexiuni ascunse ori nepotrivite în acest text. Este scris pur și simplu, alandala, precum gândurile în viteza lor.

- ultimele versuri, pe pat de moarte -

”Măcar atâta să-mi scrie pe cruce: 

El a iubit valorile. Și-atât.”

.... "ar fi păcat să ne despărțim supărați” ......

Poezia Alb si negru

Inca o noapte alba in contul vietii gri /  Inca un bulgar negru la muntele de smoala / Inca un om mai crede si altul il insala / Si „a minti” se-aude la fel cu „a iubi”. / Nu mai putem distinge minciuna de greseala? / Ni-i dat sa spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi / Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi? / Iubito, cum sa ducem angoasa mondiala? / Ce drept are minciuna sa vina intre noi? / Dam pensie la diavoli sa ne pazeasca iadul. / Noi re-nviem si raiul, si muntele, si bradul! / Te-acuz si-ti cad in fata tirindu-ma-n noroi. / Noi sintem programatii, trimisii, posedatii / Unui blestem mai mare, mai rau si mai adinc. / M-a umilit minciuna, pe-a carei nota pling. / Strigoii-nstrainarii din casa noastra ia-ti-i. / Inca o noapte alba, poti merge sa te culci / Te voi iubi de taina, de jale si de veghe, / Iti voi fura din vorbe, cercei pentru ureche / Inca o noapte alba, cu negre fructe dulci. / Eu plec nu prea departe, aici, linga padure / Ma intilnesc cu Shakespeare, un viitor coleg. / Si intr-o tragedie de-a lui am sa te leg, / Ca toti actorii lumii destinul sa ti-l fure. / Prea dulceo! Noapte buna -sa visezi ca minti / Si treaza in minciuna s-adormi cu foc sub talpa / Sa ai o noapte neagra, sa am o noapte alba / Tu cu o taina-n suflet, eu cu-n cutit in dinti.

(Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1984)

Adrian Păunescu a declarat public, în ultimul timp, că nu se simte bine. Din cauza mizeriei generale în care a ajuns nația și țara.

 
”N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.”

 

”La întâlnirea cu istoria, poporul român a ajuns cu 5 minute după.”

Numit ”poet de casă, poet de casă al lui Ceaușescu” – fără-ndoială că așa a fost. DAR: Altfel nu ar fi fost publicat niciodată în România comunistă. La energia pe care o avea, la genialitatea pe care o avea de a versifica probabil orice, era singura lui șansă, să fie cu ”fundul în două luntrii”. Poezia lui de omagiere a cuplului Ceaușescu a fost colacul lui de salvare și astfel a și ajuns persoană publică (chiar nu cunosc cronologia, dacă prima poezie publicată a fost omagiul sau dacă omagiile au urmat după aceea. Presupun însă că nu i s-ar fi permis să organizeze Cenaclul, atunci în septembrie 1973, dacă nu ar fi dovedit în prealabil că ”merită încrederea tovarășilor”. Pe de altă parte, aș separa România comunistă a anilor '70, de cea a anilor '80, când a început nebunia.) A fascinat mai mult de o generație. A electrizat prin prezența lui exaltată. Prin patosul exagerat, prin statura lui. A scârbit prin poezia omagială (considerată ”patriotică”!) a acelor vremuri de dictatură și foamete - și când spun ”foamete”, nu mă refer doar la lipsa acută a alimentelor, ci implicit la foametea spirituală la care eram supuși de regimul ceaușist.

 
”Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul bine-n ţara mea.”

"Maestre, dar de ce faceți coperțile cărților doar pe negru?” Cu o privire tăioasă, răspunsul a coborât ca un tunet intrigat: ”Din cauza situației roz!”

Poezia Veac de tacere

Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvintul „daca” / Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvintul „nu” / Hai sa conjugam ninsoarea si uitarea eu si tu / Timpul pe deasupra noastra ca o sanie sa treaca. / Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvintul „insa” / Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvintul „hai” / Vai, vom face repetitii pentru iad si pentru rai. /De ecouri mari de piatra vei fi risa, vei fi plinsa. / Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvintul „pleaca” / Am sa fug cu tine-n munte sa uitam cuvintul”taci” / Prin albastrele troiene sa fim liberi si saraci, / Sa uitam ce-nseamna „totusi”, sa uitam ce-nseamna „daca”. / Sa uitam academia, tribunalul, primaria, / Veverite fara nume ne predea curate legi, / Cind se va rasti furtuna vorba mea s-o intelegi / Cind vor susura izvoare afla c-a murit minia. / Si de unde pina unde sa uitam ce mai inseamna / Sa raminem ai naturii, botezati in necuprins, / La sfirsitul toamnei lumii sa ne apucam de nins / De Craciun ne fie iarasi dor de vara si de toamna. / Vai, sint riuri pe aicea care merg spre noi cuminte / Vino, sa spalam in ele pata lumii de noroi, / Ca intr-un tirziu si muntii sa invete de la noi, / Darul de-a trai mai liber fara a rosti cuvinte. / Sint satul de vorbe, vorbe, a nimic aducatoare, / Vino sa uitam cuvinte si sa invatam a fi, / De cuvinte fara noima, de sonoritati pustii, / Sa spalam intrega fire, sa traim cu-ndurerare. / Sa uitam ce-nseamna „lume”, si „avere”, si „putere” / Sa uitam cuvintul „daca”, sa uitam cuvintul „da”, / Si-ntr-un veac fara cuvinte, ca doi cai fara de sa / Sa traim tacind iubirea, fiindca totul e tacere.

(Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1984)

Cenaclul Flacăra a fost realmente singurul fenomen cultural al epocii și cum să nu mi-aduc aminte cum stăteam cu urechea lipită de aparatul de radio, joi seara de la 6 la 8? Piesele de teatru radiofonic și Cenaclul Flacăra era singura distracție a vieții mele din anii '80, restul era o izolare aproape absolută. La spectacolele de la Arenele Romane nu am ajuns niciodată, nici nu s-ar fi pus problema. La noi în casă era sărăcie cruntă, - dar curată și demnă! -, cum să mă gândesc măcar să cer bani de bilet să intru? Plus că se țineau seara târziu și până-n zori, nu m-ar fi lăsat mama niciodată să merg singură la ”dezmățuri” de genul acela, lesa era scurtă.

 

Poet rebel,  a scris pentru, dar și împotriva lui Ceaușescu și a regimului acestuia. O relație incertă, ambiguă.

Un om foarte generos.

A avut un strălucit cult al valorilor – Vadim Tudor

 

Și-a simțit sfârșitul.

La final 2008 a pierdul locul în Parlament și s-a prăbușit. Simțea că acolo ar putea face ceva pentru România.

Lavinia Șandru - ”Să vezi tu cum mă vor vorbi toți de bine după ce nu voi mai fi.”

Vara 2010, aniversarea lui – ”nu mi-aduceți flori, s-ar putea să semene cu altceva”.

 

IMPOZITE, BIRURI ŞI TAXE

De ce nu puneţi şi pe râs impozit

Şi birul progresiv pe sărăcie?

De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?

Impozitaţi şi vântul ce adie!

Ar fi păcat să ezitaţi în crima
De-a confisca şi sângele din vine,
Continuaţi prăpădul cu ardoare
Şi răul ce vă face-atât de bine!

Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,
Penumbra, deznădejdea şi oftatul
Şi unghiile care cresc într-una,
Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.

Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,
Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,
Lucraţi neiertător şi echitabil,
Impozitaţi şi laptele de mamă.

Dar ce fiscalitate este aia
Din care nu se fură-ntreaga pâine
Acestui neam ce şi-a luat maidanul
De-a nu trăi în lesă ca un câine?

Taxaţi sever şi strângerea de mână!
Impozitaţi total telepatia!
Luaţi atâtea piei câte vă place
Şi desfiinţaţi prin taxe România!

Ce e complicitatea asta bleagă
Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?
Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,
Treziţi-le revolte şi ambiţii!

Voi nu vedeţi că omul mai respiră?
Cât amânaţi sentinţa capitală?
Loviţi la oase naţia întreagă,
Înduioşarea e un fel de boală.

Adăugaţi impozite şi taxe
Pe taxe şi impozite, cuminte,
Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!
Taxaţi adânc şi morţii din morminte!

Impozite pe floarea dăruită,
Impozite pe cald, ca şi pe rece,
Impozite pe rouă şi pe lună,
Impozite pe notele de 10.
/adrian păunescu, 20 februarie 2003/

Ce mi-aduc eu aminte despre anii dinainte de 1989: 
Prea multă poezie omagială închinată lui Ceaușescu. Era un sentiment de scârbă incomensurabilă să-i auzi versurile libidinoase. '90-'94 am lipsit din România, nu știu ce s-a întâmplat. Dar mi-amintesc că prin '95 sau '96 l-am văzut din nou la televizor și am rămas șocată .... nu concepeam să îl văd în public, primul gând a fost: ”ce tupeu ai, să apari din nou în public!” Desigur, ura mea față de regimul pe care Păunescu l-a omagiat ocazional era încă prea vie și orice avea legătură cu vremurile acelea nu putea naște alte reacții.  Desigur că pe vremea aceea nu știam despre decizia lui Ceaușescu de a obliga poeții și scriitorii să mai lase deoparte poezia de dragoste, să scrie despre epocă, realizări, socialism, patrie ...... pfffff  

În orice a făcut, a pus suflet și exaltare. Mi se părea un semn de decență să nu mai apară în public. Cu timpul, m-am maturizat în baza și a altor informații aflate despre poet și puținele discursuri pe care le-am prins, atunci când cuvânta de la tribuna Parlamentului, mă atingeau profund. Să îl auzi și să îl vezi, era o experiență în sine.  Timbrul vocii sale avea un impact deosebit. Nu îmi amintesc de altă persoană atât de atașată de ideea și conținutul românismului, cu ceea ce are acesta mai bun (istorie, tradiții, cultură, talent, spiritualitate).

Graur:

Șeful Direcției V (Securitate) l-a întrebat cu o ocazie în care cei doi se întâlneau: ”Ce mai faceți, tovarășe Păunescu?”. La care Păunescu: ”Ah, tovarășe X. Chiar vroiam să vă întreb: ce mai fac eu oare?” (mesajul e clar, nu? Securitatea asculta și controla permanent viața și intimitatea unui tovarăș cum era Adrian Păunescu, prin microfoane, ascultarea convorbirilor telefonice și prin orice alte căi specifice timpurilor).

 

Am stat la coadă când a lansat ”De la Bârca la Viena” – nu știu dacă mai am cartea. Aveam două cărți ale lui, cu coperta lor neagră și titlul scris cu alb, caligrafic.

 

Oamenii din Bârca, comuna natală, plâng, la propriu. Credeau că Adrian Păunescu nu va muri vreodată.

 

20.000 de oameni au ținut un moment de reculegere pe stadionul din Craiova! S-au aprins lumânări, s-a scandat numele poetului și s-a cântat imnul pe care Păunescu îl scrisese pentru echipa de fotbal Universitatea Craiova.

Fotbaliștii au purtat peste costumul de joc un tricou cu inscripția: ”Adrian Păunescu, simbol nemuritor”. Peste 24.000 de lumânări au fost aprinse pe stadion.

Oamenii generației poetului vor să organizeze un ultim Cenaclu Flacăra.

 

Era poetul care recita cu lacrimi în ochi, era pătruns de tot ceea ce scria și recita. Și publicul ajungea să lăcrimeze împreună cu el, plecând acasă plângând de-a binelea. ”Rugă pentru părinți” a fost ca o explozie emoțională care ne face pielea găină și astăzi și va fi mereu de actualitate....

 

Avea un cult pentru titluri, trebuiau să aibă un impact puternic, să conțină un verb, deci o acțiune.

 

Colegi din Parlament regretă dispariția lui. Era văzut ca un politician, ca un om care suferea pentru alții. Chiar și Boc a spus câteva cuvinte.

 

”Te salut, tineret în adidași”, ”Te salut, generație în blugi!”

”Dacă nu eram român, fugeam în România.” - îi scria o tânără (primea mii de mesaje, pe care le citea pe scenă).

”La Cenaclul Flacăra este obligatoriu ca nimic să nu fie obligatoriu.”

 

Cenaclul Flacăra dădea sentimentul de aparenență la o nație, la o istorie plină de victorii, onoare, luptă, sacrificii, valori.

”Trăiascu Duhul lui Iancu”

În afară de congresele și manifestările comandate de Ceaușescu, Cenaclul a fost singura manifestare care aduna mereu și mereu zeci de mii de oameni. Veneau însetați de cultură, de afirmare, erau pătrunși de amploarea evenimentului. Eminescu era numit ”voievod al limbii române”

”Într-o lume relativa, ce-a făcut și-a desfăcut, Eminescu-i remușcarea dorului de absolut. Dacă unu și cu unu nu mai vor să facă doi, Eminescu-i echilibrul infinitului din noi.” Eminescu era studiat cu ardoare în școală, Păunescu l-a înfierat în ființa noastră de atunci. ”Dacă n-ar fi Eminescu, viața nu ne-ar fi nimic.”

A vândut peste un milion de cărți (și tot sărăcit a murit).

Părerea mea personală, în baza amintirilor pe care le am asupra vieții de până în 1990:

- pe de o parte a exista această genialitate a lui de a versifica și a face poezie.

- dispunea, fără doar și poate, de o nemaiîntâlnită putere de manipulare și electrizare a maselor.

- ciudată a fost apariția lui publică după 1990. Toată lumea era atunci de acord că el era unul dintre ultimii care ar fi avut dreptul la cuvânt în noua eră ce părea că se va deschide societății românești.

- a trăit încercând să supraviețuiască și să devină persoană publică cu orice preț, căci avea ceva de transmis și asta merita orice, chiar și prostituția pe care și-a asumat-o prin omagierea unui regim dictatorial.

 

”Măcar atâta să-mi scrie pe cruce: El a iubit valorile. Și-atât.”

”Nu se poate face educație altora, dacă tu nu crezi ceea ce spui.”

 

Poezia lui a atins sufletele oamenilor simpli. Oamenii simpli erau nația română. Și pe vremea aceea singurul lucru care mai exista pentru noi consta doar valorile tradiționale, cele legate de părinți, de glie, de strămoși, de istorie, de iubire necondiționată între oameni. Părinții erau respectați de copii și primeau ”sărut-mâna”.

Poezia lui Păunescu era memorată din mers, era memorată cu pielea zbârlită, răscolea emoții, sentimente. Erau spectacole de ore întregi care hipnotizau mase mari de oameni și publicul interacționa cu cei de pe scenă, Păunescu dialoga cu publicul, era pur și simplu o forță senzațională. Poezia aș încerca să o definesc ca: rebelă, înverșunată, tristă, melancolică, bacoviană, sarcastică, duală, tulburătoare, decisă, profundă. A dat un alt nivel limbii române, pe mine mă fascinau rimele (nu m-am împăcat niciodată cu versurile albe, lipsite de rimă, pentru mine poezia trebuia să fie rimă, melodie, nu proză ascunsă în format de versuri, probabil de aceea nu m-am împăcat niciodată cu Nichita Stănescu, pe care nu l-am înțeles și nici nu l-am mai recitit după primul impact cu lucrări de-ale lui).

Add caption

Scria un poem despre un surdo-mut care stătuse în frig, la Câmpulung, 6 ore, ca să vadă Cenaclul …. Cât de mare era lipsa în România, lipsa de orice, să ajungi la așa ceva?

Păunescu a debutat în 1960, ca poet. Din 1973 a ajuns la conducerea revistei Flacăra, de unde a fost demis în 1985, sub pretextul unui scandal iscat la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești (iunie 1985). Poetul era deja cunoscut și pentru criticile directe la adresa regimului (poemul ”Analfabeții”, apărut în 1980 în Flacăra). Există zvonuri conform cărora atunci, la Ploiești, securitatea ar fi avut un rol în crearea motivului de a se interzice mișcarea. 
Căci Cenaclul Flacăra devenise aproape o mișcare la nivel național ....

 

Cenaclul Flacăra a fost un fel de anii '60-'70 în America, era nu ca o lecție, ci ca un manual de libertate, de conștiință națională, de istorie trecută și prezentă. Îndemna la iubire, la manifestarea liberă a talentului, adolescenții fugeau de acasă doar ca să poată fi  prezenți la un spectacol în vreun oraș. Acolo se manifestau, acasă ce aveau? Fie niște părinți prea săraci, prea severi, prea tăcuți, un cămin cufundat în întuneric, sărăcie lucie, apăsat de o liniște sumbră.

 

Păunescu căuta și motiva talente, indiferent de vârstă, cultură, studii, sex, religie, apartenență. Îi scriu copii din toate colțurile țării, oameni maturi care vroiau să se exprime. Pe vremea aceea se auzise că poetul cerea bani pentru ca cineva să ajungă pe scena cenaclului său.

  

”și-asa-mi vine cate-odată sa dau cu cuțitu-n piatră, dorule

când s-o-mpărțit norocul, dorule ….”

 

”speranța-i logodită cețos cu disperarea”

 

”Propaganda este emisie și recepție.”

 

”In urma unor incidente inregistrate la un concert al Cenaclului Flacara la Ploiesti activitatea cenaclului este interzisa pana in 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte conditiilor meteo (furtuna) care au facut sa fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul iar pe de alta parte faptului ca unii participanti au profitat de aceasta ocazie si au creat o busculada, soldata, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tacere de catre autoritatile comuniste.”

 

”Și tâmpenia reprezintă un element de continuitate.”

 

Poezia sa a magnetizat o nație întreagă tocmai din cauza ambalajului în care a prezentat-o. Punerea pe muzică și nașterea folk-ului la dimensiunile acelea erau percepute ca un fel de revoluție culturală. A fost contextul potrivit - cine îl tratează pe Păunescu în afara contextului istoric cu care a fost contemporan, dă dovadă de o crasă ignoranță și reavoință -, a fost epoca lui, a fost era Cenaclului Flacăra. A scris sute de mii de versuri și au ieșit mii de melodii.

 

Îi scria o studentă de 23 de ani, bolnavă de cancer, care fugise din spital doar ca să-l asculte. Andreea. Îi scrisese cu rugămintea să îi recite o poezie. Și a recitat o poezie magnifică! ”pământ de canceroși / zeul lumii cade de pe cal / banii dați pe moarte și pe frig, să pună lumea-ntre paranteze / am ajuns să ne mândrim cu boala noastră / opriți acest comerț de moarte / stopați această competiție a morții….” – pfui, mesaje clare care orice făceau, numai regimul lui Ceaușescu nu-l omagiau!!! Și totuși era permis publicului ….

 

”Și totuși există iubire, și totuși există blestem, dau lumii, dau lumii de știre, iubesc, am curaj și mă tem!”

 

”trăiască libertatea, trăiască romania, trăiască tricolorul” – 26 ianuarie 1983, spectacol în frig, afară. ”vom considera cultura un front pe care suntem datori sa luptam, nu un week-end la un mileniu o dată”.

”nimica nu se face-n poziție de drepti! Traiasca-n fericire si liniște poporul, trăiască R., trăiască tricolorul!” 

Ascultând acum versurile lui, după 25 de ani, versurile lui, le percep ca fiind cu semnificații duale clare!! Cred că ar trebui recitită, aprofundată și reconsiderată întreaga lui poezie.

”viața noastră, unde e?”

”Să fie pace în lume! / Să fie pace-pace-pace pe Pământ!” – se cânta la infinit, toată lumea cânta la unison.

 

Rădăuți, Timișoara, Harghita, Piatra-Neamț, Botoșani, București, Miercurea-Ciuc, Galați, Alba-Iulia ....

 

”La o cană cu vin

Aseară te-am așteptat și nu ai venit, poate te-ai supărat, poate ai adormit. Deseară să nu m-aștepți, deseară n-am să vin. Bună seara și-o cană cu vin.”

 

"Aproape am ajuns sa ne mandrim ca am ajuns si ca se moare"…..

  

A murit împăcat, și-a conștientizat sfârșitul și a avut timp, și-a luat timp de a-și lua adio de la cei care știa că îl iubesc.

   

Adrian Păunescu a scris un amplu articol despre starea sa, pe 21 iunie 2010, în Jurnalul Naţional.

"Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre n-ar trebui să vă ia prin surprindere", scria el, adresându-se copiilor lui.

"Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice", le scria acesta copiilor lui.

De altfel, în acelaşi articol, Adrian Păunescu face şi referiri la reproşurile care i s-au adus în ceea ce priveşte relaţia sa cu Nicolae Ceauşescu.

"În vremea lui Ceauşescu, mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă", scria acesta în articolul publicat în Jurnalul Naţional.

 

Din sursa: http://www.mediafax.ro/cultura-media/mircea-dinescu-destinul-lui-adrian-paunescu-e-absolut-dramatic-si-a-subminat-destinul-de-scriitor-7693668:

Scriitorul Mircea Dinescu a declarat pentru MEDIAFAX că Adrian Păunescu a fost "un personaj complex", care a avut un destin dramatic, pentru că şi-a subminat destinul de scriitor.

"Eu am debutat în '68, când Adrian Păunescu era marea speranţă a generaţiei de după Nichita Stănescu. În mod curios, el şi-a început cariera scriitoricească certându-se cu Nicolae Ceauşescu, având curajul să polemizeze cu Nicolae Ceauşescu, fapt care l-a înfuriat foarte tare pe acesta şi a trebuit să intervină Zaharia Stancu. Din păcate, din cearta asta s-a iscat o mare iubire", îşi aminteşte Mircea Dinescu.

"Sigur că Adrian Păunescu este un personaj complex. Trăia în două lumi. În timp ce scria poezii cu Ceauşescu, scria şi elegii. Cred că el va rămâne în poezia românească pentru poeziile sale cu tentă bacoviană. Destinul său e absolut dramatic, pentru că poetul Adrian Păunescu şi-a subminat destinul de scriitor. Şi-a acoperit gingăşia cu care-l înzestrase natura cu materia care deborda din el", mai spune Mircea Dinescu.

Deşi timp de 20 de ani Mircea Dinescu şi Adrian Păunescu nu şi-au vorbit, s-au împăcat în urmă cu doi ani, la Cetate.

"Cu o zi sau două înainte să se fi internat, m-a sunat şi mi-a spus: "Mircea, mi-e dor de ce ai fost odinioară". M-a impresionat, cred că îi era dor de el însuşi, când fusese o mare speranţă a literaturii române", a spus Mircea Dinescu.

 

Pe 7 mai 1990 - infiinteaza Cenaclul „Totusi iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Visan si al fotbalistului Ilie Balaci. In cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu sustine concerte de mare succes, in tara si dincolo de actualele granite, in special la Chisinau. O parte din activitatea de exceptie a Cenaclului „Totusi iubirea” (690 de manifestari, pana la 25 mai 2000) se regaseste in seria de casete audio si video editate de Fundatia Iubirea, intre 1995 si 1999.

 

Din sursa: http://www.mediafax.ro/cultura-media/c-t-popescu-testamentul-lui-adrian-paunescu-7695421/:

"Nu mă iubeşti, domnule Popescu". Aceste cuvinte, spuse cu tristeţe, chiar cu durere de poet, au fost momentul de vârf al întâlnirii mele (*C.T.Popescu) cu Adrian Păunescu. După articolele aspre pe care le-am scris la adresa lui în anii '90, cel mai dur fiind acela legat de moartea tinerilor la cenaclul Flacăra pe stadionul din Ploieşti, în loc să-mi răspundă cu lovituri sub centură, cum e obiceiul pe la noi, a încercat să mă seducă.

Ne-am întâlnit de câteva ori, am vorbit, am făcut emisiuni de televiziune memorabile împreună.

Două drumuri se deschideau mereu între noi: unul al literaturii, al culturii pe care mergeam alături de Adrian Păunescu fără să şovăi, respirând în acelaşi ritm cu el, cuprins de o stare rară de bine, atingându-mi sufletul de al lui; celălalt, al politicii, al comportamentului social şi moral, unde paşii nu ni se potriveau aproape niciodată.

Una dintre cele mai frumoase emisiuni de televiziune la care am luat parte a fost un Marius Tucă Show cu Adrian Păunescu. Prima jumătate a emisiunii n-a fost decât o trântă crâncenă pe teme politico-morale între fruntaşul Partidului Socialist al Muncii şi subsemnatul. Adrian Păunescu încerca să apere ceauşismul cu o pasiune demnă de o cauză nobilă, eu îl contram scurt şi nemilos. Şi deodată ...

Poetul a rostit din senin, sau, mai exact, din furtună, un vers: "E vremea, Doamne, vara a fost lungă..." şi a tăcut o clipă privindu-mă în ochi. Am continuat împreună cu el fără să clipesc: "Aruncă-ţi umbra peste cadranele solare/Şi vânturile pe câmpii le-alungă". Sub duhul lui Rilke invocat de Adrian Păunescu, totul s-a dat peste cap ca într-un basm. A urmat o oră de cultură trăită, împărtăşită, iubită în trei cum n-am mai apucat vreodată la televizor, de fapt obiectivele camerelor, studioul, nu mai existau, eram într-o cută moale şi primitoare a timpului, cu adevărat împreună.

"Nu mă iubeşti". "Nu, nu vă iubesc, domnule Păunescu". Adrian Păunescu a fost, pentru că era inteligent, talentat şi cult, cel mai eficient vector agitprop al minciunii naţional-comuniste instituţionalizate de Ceauşescu. Mânat de pizma faţă de sexul sălbatic practicat de Păunescu cu masele pe care el simţea că nu le mai posedă, Ceauşescu a interzis cenaclul Flacăra. Greşeală gravă. Agitaţia şi propaganda realizate de Păunescu ar fi putut întârzia revoluţia din '89 cu câţiva ani, alăturând România Iugoslaviei lui Miloşevici. Chiar după prăbuşirea violentă a lui Ceauşescu, Adrian Păunescu a propagat naţional-comunismul ani în şir, frânând despărţirea României de un trecut apăsător.

Dar tot el, în clipele în care era atins de flacăra geniului poetic scria versuri care pecetluiau decenii de destin ale României ce va fi fost să fie: "De-atâtea surogate, apetitul laş /O să se simtă-n oase la urmaşi".

 
Adrian Păunescu a fost, după 1989, un om al trecutului. Dar, din nou, oximoronul viu al fiinţării lui l-a făcut să formuleze, la dezgroparea inutilă şi grotescă a ceauşeştilor, un testament pentru noi, cei pe care acum ne-a lăsat cu România pe cap: "Încetaţi să vă mai ocupaţi cu dezgroparea trecutului, haideţi să ne dezgropăm viitorul".

P.S. Mi-a lăsat şi mie, cel care l-am neiubit cu pasiune, câteva cuvinte la care să mă gândesc peste ani. Un sms în crucea nopţii, pe care l-am primit acum câteva luni, când vara încă nu era prea lungă: "A trecut viaţa pe lângă noi, domnule Popescu, ca un marfar defect, şi nu mai avem timp să ne întâlnim pe lumea asta". Nu m-am dus la catafalcul lui Adrian Păunescu de la Uniunea Scriitorilor - mi s-a părut că aşa e cinstit. Mi-a zgâriat însă ochii şi creierul imaginea dlui preşedinte Traian Băsescu trecând pe acolo în pulover bleu şi cămaşă, ca atunci când a băut cu Gigi Becali la cârciumă. E bine că şeful statului a fost prezent la sicriul lui Păunescu, poetul o merită, dar de ce, Dumnezeule, în această ţinută?...

Printre cărţile publicate se numără "Cartea Cărţilor de Poezie" (1999, integrala poeziilor apărute în volume şi un capitol de versuri inedite, cu un amplu capitol biobibliografic de Andrei Păunescu), "Meserie mizerabilă, sufletul" (2000, poezii), "Măştile însângerate (2001, proze)", "Nemuritor la zidul morţii" (2001, poezii), "Până la capăt" (2002, poezii, trei ediţii), "Liber să sufăr" (2003, poezii, trei ediţii) şi "Din doi în doi (2003, poezii)", precum şi numeroase alte volume lansate înainte de 1989, printre care "Ultrasentimente" (1965, poezii, debut editorial), "Mieii primi" (1966, poezii), 0, literatură pentru copii, cu ilustraţii de Constanţa Buzea), "Repetabila povară" (1974, poezii), "Pământul deocamdată" (1976, poezii, două ediţii), "Manifest pentru sănătatea pământului" (1980, poezii), "Iubiţi-vă pe tunuri" (1981, poezii), "De la Bârca la Viena şi înapoi" (1981, reportaj, jurnal, cu ilustraţii de Andrei Păunescu), "Rezervaţia de zimbri" (1982, poezii, cu ilustraţii de Ioana Păunescu), "Totuşi iubirea" (1983, antologie de poezii), "Manifest pentru mileniul trei - volumul 1" (1984, antologie de poezii), "Manifest pentru mileniul trei - volumul 2" (1986, antologie de poezii, care conţine un capitol de poeme inedite şi unul de referinţe critice), "Locuri comune" (1986, poezii), "Viaţa mea e un roman" (1987, poezii), "Sunt un om liber" (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piaţă, în septembrie 1989, îndată ce a apărut, şi a revenit în librării în martie 1990.

Adrian Păunescu a descris toată durerea, umilința, neputința, istoria, teroarea la care a fost supusă și cărora s-a lăsat supusă o nație ....

Poezia Analfabetilor

”V-am spus ca sunt un om periculos / Si nu mi-ati luat avertismentu-n seama.

V-am spus s-aveti pentru persoana mea/ Un plus de-ngrijorare si de teama.

V-am spus ca fac teribil de urat/ De sunt calcat putin pe libertate.

V-am spus ca sunt osteanul credincios/ Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus sa va astamparati si voi,/ Cenzori capriciosi ai vremii mele,

C-o sa va coste scump maruntul moft,/ De a ne face noua zile grele.

V-am spus sa puneti mana sa munciti./ Sa nu mai tot panditi zelosi din umbra,

V-am spus ca n-o sa placa nimanui/ Pornirea voastra, tulbure si sumbra.

V-am spus ca vremurile s-au schimbat/ Si ca situatia e mai complexa,

Nu-i intelectualul - servitor./ Cultura nu-i ceva ca o anexa.

Si lumea nu se poate cuceri / Umfland la cifre si mimind tumulturi

Cu aroganti si trindavi doctoranzi,/ Cu papagali care tin loc de vulturi.

V-am spus si am puterea sa mai spun/ Ca nu incape muntele in sera

Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad/ Si de la caprioara la pantera.

V-am spus sa nu-l fetisizati pe Marx,/ Sa nu-i pastrati in spirt invatatura

Si voi intr-una fara sa-l cititi/ Il pomeniti pana va doare gura.

V-am spus ca batalia pentru om/ Nu iarta astazi nici o dezertare

Si voi v-ati decorat voi intre voi/ Cand lupta este in desfasurare.

V-am spus ca muzica nu-i un microb/ Care ameninta civilizatii

E-a omului pentru a fi mai bun,/ V-am spus: ceva care sa-i placa dati-i.

V-am spus, concetateni analfabeti, / Si luati aminte si sa tineti minte.

Dar nu stiam ca v-ati nascut si surzi / Si scoateti arma cand vedeti cuvinte” - 1979

”In momentele de asediu ale suferintei si mortii iti dai seama cat de important este sa nu fii singur pe lume. Trăiesc într-o lume care nu este dispusă să se despartă de mine.”

”Sunt un muritor care are sansa ca, murind mai repede – ceea ce nu doreste – sa devina nemuritor.”

A stăpânit masele și le-a condus către delir. Într-o epocă cum a fost cea de vârf a lui Ceaușescu, delirul era cel mai frumos lucru pe care ți-l puteai permite și la care visai o săptămână-ntreagă, așteptând seara de joi ..... și, peste câțiva ani de la interzicerea fenomenului Cenaclul Flacăra, 21 decembrie 1989 era într-o zi de joi ....

Peste 1.600 de spectacole. 12-13 ore stătea publicul în picioare pentru Cenaclul Flacăra.

A dat multor senzatia de libertate, fiind un popor încătușat.

A murit plin, depășit de tristețe. O tristețe mare cât Universul și profundă precum Cosmosul. Fusese aproape uitat, devenise sau se simțea inutil. Ori el trăise o viață în care făcuse tot timpul ceva pentru ceilalți.

Din moment ce trezea patriotismul în rândul întregii națiuni, ce putea spune Ceaușescu împotrivă??

Ceaușescu a interzis fenomenul Cenaclul Flacăra, tocmai pentru ca mișcarea devenea riscantă pentru el și pentru  regimul lui. Faptul că exista o altă persoană contemporană lui, capabilă să strângă la un loc, să manipuleze, dar să și disciplineze de unul singur un număr atât de mare de oameni, era nu doar o lovitură de imagine împotriva lui Ceaușescu (care, singur nu ar fi realizat absolut nimic, e clar pentru toată lumea, nu? El doar și-a cumpărat lacheii, pentru a nu fi singur și pentru a avea o armată de îmbuibați care să-i îndeplinească machiavelicele planuri), dar devenise un risc în plină ascensiune. Fenomenul Cenaclului trebuia oprit înainte de a scăpa de sub control. Amploarea devenea prea mare. Încuraja dezvoltarea unei întregi generații de poeți sociali.  Repet, dar simt nevoia să o fac: Nu exista nici un alt individ pe teritoriul României care să aibă CURAJUL, capacitatea și forța de a face oamenii să vină la el, care avea forța și puterea de a stăpâni și controla acele mulțimi de oameni. Ori Ceaușescu se temea de mulțimi de oameni care nu erau controlate de sistemul său propriu de securitate și armată.

http://www.gandul.info/news/citeste-aici-poezia-scrisa-de-adrian-paunescu-pe-patul-de-spital-7691462:

Adrian Păunescu a scris în 31 octombrie, de pe patul de spital, poezia "De la un cardiac, cordial", un mesaj în care îndeamnă oamenii să-şi poarte de grijă, să-şi păzească "şi inima, şi gândul", formula de final fiind "Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!".

Fiul poetului, Andrei Păunescu, a acceptat ca poezia, care a fost dată doctorului Şerban Brădişteanu - şeful Clinicii de chirurgie cardiovasculară a Spitalului de Urgenţă Floreasca, unde Adrian Păunescu se află internat, să fie făcută publică.

 

Redăm integral poezia semnată Adrian Păunescu, în "31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă «De la un cardiac, cordial»":

"De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!".

 

Poetul este internat din 26 octombrie la Spitalul de Urgenţă Floreasca, având probleme cardiace, renale şi hepatice.

Starea acestuia s-a agravat în noaptea de marţi spre miercuri, poetul fiind resuscitat, după ce inima i s-a oprit.

Inima lui Adrian Păunescu a repornit, fiind susţinută şi de aparate prin care este drenat sângele, starea pacientului fiind în continuare gravă, a declarat, miercuri, pentru MEDIAFAX, Şerban Brădiştenau, şeful Clinicii de Cardiologie a Spitalului Floreasca, unde este internat poetul.
Medicul a explicat că inima a început să bată, în urma manevrelor de resuscitare şi că este asistată de aparate prin care se drenează sângele venos şi, respectiv, se reintroduce sângele arterial.

Brădişeanu a arătat că manevrele de resuscitare a lui Păunescu au fost "laborioase" şi că starea pacientului este în continuare gravă, prognosticul fiind rezervat. (Elvira Gheorghiţă, social@mediafax.ro)

Poetul Adrian Păunescu a încetat din viaţă vineri dimineaţă, la ora 7.15, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Capitală, a declarat doctorul Şerban Brădişteanu, şeful Clinicii de chirurgie cardiovasculară a unităţii.

”Măcar atâta să-mi scrie pe cruce: El a iubit valorile. Și-atât.”
  

TOTUŞI, DE POPORUL ROMÂN CINE SE OCUPĂ?

Declaraţia politică a senatorului PSD Adrian Păunescu, 
în Plenul Senatului, din 10 martie 2008

Ceea ce mă frământă în clipa de faţă este cum să ne raportăm la o realitate care ar avea nevoie de ajutorul nostru şi noi, nu numai că nu-l putem da, dar nici măcar nu ne interesăm de dimensiunile ei, uneori cumplite. Nu vine un anotimp nou, să nu se întâmple la nivelul vestului, estului, sudului, nordului, la nivelul mijlocului ţării, evenimente naturale pe care le favorizează lipsa noastră de interes pentru perspectiva teritoriului pe care trăim. Niciodată nu a fost uşor de trăit, în zona în care trăim noi, românii, dar parcă niciodată nu s-au acumulat atâtea nenorociri pe care parcă ne-a rămas doar harul de a le contempla. Iată sunt iar inundaţii, iată sunt iar desprimăvărări catastrofale. Spunem asta cu aerul că este prima oară în istorie când vine primăvara, ceea ce nu cred că este adevărat. Se pare că, de-a lungul vieţii generaţiei noastre umane, s-au distrus cele mai multe din mijloacele fireşti de apărare a teritoriului. Domnul Haşotti - care nu mai termină să vină la locul său - a înţeles ceea ce am spus şi de aceea m-a hăulit din mijlocul sălii.

 

Domnul Puiu Haşotti (din sală):

Eu vă înţeleg şi când nu vorbiţi.

 

Domnul Adrian Păunescu:

Mai ales atunci când nu vorbesc şi mai ales atunci, domnule Haşotti, când vorbesc lucruri care nu vă convin.

Dar chiar nu ne interesează ce este de făcut? Mă uitam astă-noapte la femeile singure aflate în faţa puhoiului şi pe care primăria din localitate nu le poate ajuta, prefectul nu are de unde să facă rost de bani şi de camioane, preşedintele consiliului judeţean are alte treburi. Cine se ocupă totuşi de poporul român? Este cumva poporul român pe drumuri? Guvernul are alte treburi, dar eu cred că este o urgenţă să restaurăm forţa autorităţii care nu să oprime, ci să sară în ajutorul oamenilor.

 

Ne ocupăm de culoarea ţiglelor de pe acoperiş, de glasul cocoşului de tablă de pe acoperiş, nu ne ocupăm de baza acestei ţări la care vom merge şi la începutul verii, şi când va fi sorocul alegerilor generale, şi vom cere iarăşi încredere. Încredere pentru ce? Practic noi nu putem face absolut nimic în beneficiul acestui teritoriu bântuit de toate furtunile, de toate ploile – aş zice molipsitoare – de toate căderile de munţi, de toate mişcările de dealuri. Sigur, sunt şi consecinţe ale politicii mai vechi de industrializare care nu a ţinut seama de viitorul I şi II al zonelor pe care le-a exploatat. Dar, acum, noi suntem, pur şi simplu, fără putere în faţa acestor dezastre.
Putem, în schimb, face alte lucruri. Putem schimba numele Teatrului Naţional din Bucureşti. Că aşa vrem noi! Nimeni nu a hotărât în această direcţie, nu s-a emis nici un decret, nu există nici o hotărâre de Guvern. Eu întreb ministerul de resort, nu mai vreau să fac polemici cu ministrul în cauză, şi îmi răspunde un director – ceva director de scară sau de bloc – da, nu s-a discutat schimbarea asta de nume. Parcurg textul şi, mai jos, văd: "Dar de mai multă vreme nu mai zicem Teatrul Naţional "I.L.Caragiale", zicem Teatrul Naţional Bucureşti." Caragiale e scos din ecuaţie, că aşa au hotărât dânşii. Nişte imbecili, care, dacă în mormânt se întoarce Caragiale pe cealaltă parte îi mai bagă o dată în morişca lui de personaje. Există o cutumă, există şi o lege, dar hai să vorbim doar de cutumă, că I.L. Caragiale este cel mai mare dramaturg român şi este normal ca Teatrul Naţional nr.1 al României să fie Teatrul Naţional "I.L. Caragiale", iar dacă dânşii cred că nu este normal, să o ştim şi noi cu toţii, să discutăm şi să vedem cine este cel mai bun. Poate este mai bun un "post-paşoptisto-decembrist". Bun. Dar ne comunică directorul respectiv că aşa este sigla: TNB. De la TeNeBre, probabil.
Dar mai era o sală acolo, numită "Liviu Rebreanu". Nici asta nu mai este. Îi zic "Atelier" sau nu ştiu cum. Mai era o sală "Camil Petrescu". Nici Camil nu le place. Hai să zicem că nu le place sala "Marin Sorescu", că e un om de geniu şi că a scris genial şi poezie, şi vă spune asta cineva care în istoria literaturii române a fost şi rămâne în competiţie cu Marin Sorescu. Eu nu am nici un interes să-i laud pe scriitorii cu care am fost şi sunt în competiţie, ci vă spun adevărul. Un dramaturg de geniu. O sală se numea "Marin Sorescu". Nu. Nu se mai numeşte aşa: "Atelier, "Sala Pâraielor", "Sala Oglinzilor", "Sala Sferelor", "Sala Papucilor", a lui Iorgu, a lui Vasile... E posibil aşa ceva?

Cine sunt ăştia care fac toate aceste lucruri? Ăştia care te iau de piept şi te întreabă de ce ai trăit? Păi, am trăit, că asta a fost fatalitatea, să mă nasc în 1943. Sorescu a avut o neşansă şi mai mare. S-a născut cu 10 ani înainte, cu 9 ani înainte, cu 8 ani înainte. A avut norocul să moară mai devreme şi să nu vadă toată această scârboşenie; de a i se scoate, de a i se pune, de a i se scoate, de a i se pune numele. Cine suntem noi? Cine îşi închipuie că sunt cei care schimbă aceste lucruri? Şi, mai ales, ce seriozitate are un minister care îţi dă un răspuns, în prima parte, din care reiese că nu este adevărat, nu s-a schimbat nimic şi, în a doua parte, îţi confirmă că aşa este: s-a schimbat şi că aşa au hotărât dânşii prin 1990. În 1990 nu puteau schimba numele lui Marin Sorescu de pe sala respectivă, fiindcă atunci nu se numea Marin Sorescu. Dar, în fine, minciuna stă – cum tocmai nota Vlahuţă – la masă cu aproape fiecare. (Discuţii.)
În această vreme, respiraţia spirituală a unui popor este blocată. Apăreau, în toate provinciile româneşti, reviste de cultură, care se ocupau şi de ştiinţă, încurajau oamenii de creaţie...  Da. Îi încurajau, le cereau păreri, se băteau pentru cauza lor. Aceste reviste au fost ucise treptat, nu apar decât ziare comerciale, de scandal. Nu este ceva rău asta, dar nici nu este singura cale de a ne mântui.
Este inadmisibil să asistăm la toate acestea şi să le considerăm fatalităţi aduse de inundaţii. Există un tip de inundaţii mizerabile şi în spirit. Dar, pe de altă parte, ne întrebăm de ce atâta criminalitate. Păi, de-aia! Este un răspuns al lui Moromete: "De ce? De aia." Tocmai de-aia. Criminalitatea ocupă, încet, încet, spaţiul care trebuia să rămână al culturii, al salvării prin cultură, al cuminecării şi al înălţării sufletului. Nu ne putem ocupa de problemele mari, dar nici de problemele noastre specifice. Pur şi simplu, România are o viaţă spirituală "pe sărite" şi, uneori, "pe tresărite".
Vor veni, în curând, nişte oaspeţi în această clădire. Eu cred că am luat prea în serios ceea ce ni s-a spus, şi anume că va trebui să părăsim pentru o perioadă locul nostru de muncă şi să ne ducem în teritoriu, pentru ca nu cumva să ne vadă oaspeţii. Nu vi se pare un fapt jignitor? Adică de ce trebuie să plecăm? Ce? Suntem urâţi? Avem trei picioare şi se caută la vamă să fie lăsaţi numai ăia cu două picioare sau un picior – şi ăla în gură? Este nevoie de toată această mascaradă, că să-i ferim pe şefii de state de potenţialul exploziv al senatorilor şi deputaţilor? Să-i lăsăm pe mâna SPP-iştilor care fac - săracii de ei! – tot felul de antrenamente să-i salveze pe aceşti oameni de supărarea poporului român că are nişte oaspeţi înalţi?
Cum făcea o rudă a mea care, când mergeam în vizită, cu căruţa, spre Măceşul de Sus, în judeţul Dolj, în sud, mă pocnea din când în când şi întrebam de ce mă bate. "Păi, ca să fii cuminte.” „Dar nu am făcut nimic.” „Ei, da, dar precis o să faci."
De ce să plecăm din această sală? Nu trebuie să-l vedem pe George Bush înainte de plecarea de la Casa Albă? Dorul de Putin nu ne poate fi astâmpărat printr-o privire directă către dumnealui?
Până la urmă, nu ştiu, e o chestiune ca pentru ăia care, înainte de 1989, erau izolaţi, duşi şi prin spitale, trataţi, li se făcea diazepam în muşchi, ca nu cumva să facă vreun lucru nesăbuit în public, când apărea liderul. Nu ştiu dacă este bine ce ni se întâmplă. Eu cred că nu este bine şi cred că trebuie să ne gândim că vom fi întrebaţi şi noi mâine, vom avea şi cărţi de memorii: cum au fost aceşti lideri ai lumii? Nu ştim, că noi eram în teritoriu. Ei veneau la noi şi noi plecaserăm, că aveam treabă tocmai când ei veniseră.

Cred că este o exagerare din numeroasele perioade cu exces de zel ale vieţii noastre.

Ultima chestiune pe care vreau să o ridic. Ne întrebăm, facem tămbălău, protestăm împotriva unor erori care se petrec în aval: că se fură de la primării şi primăriile – cum spunea, excelent, Cristian Diaconescu, aseară, la o emisiune a lui Ion Cristoiu – pun surdină bătăliei, pentru a-şi păstra nişte drepturi şi le vând unora care nu au nici o legătură cu cei cărora ar fi trebuit să li se retrocedeze, dacă trebuia să li se retrocedeze, acele averi.
Eu cred că problema este, nu una a unui şir de întâmplări, ci este una gravă, care vine din acel moment în care dumneavoastră – reprezentanţii de atunci ai Formulei D.A. – aţi venit în Parlament cu acea lege aberantă, excesivă, care ne-a obligat pe toţi să contemplăm fără putere consecinţele unei retrocedări profund frauduloase. Acea retrocedare care nu se mai termină. Şi acest negoţ cu retrocedări!
Întrebăm guvernul maghiar despre Averile Gojdu şi ni se spune că au terminat în 1997 ce aveau de făcut, că ei nu retrocedează în natură. În schimb, în toate întâlnirile oficiale sau neoficiale pe care le-am avut, din perioada 1992-1996, cu lideri maghiari din România ei ne-au insuflat ideea că ungurii sunt mult înaintea noastră şi că au retrocedat tot. Iată că nu, iată că noi ne-am grăbit să creăm acest comerţ mizerabil, în care până şi case sau fabrici care prezentau un pericol potenţial pentru finanţele publice, pentru că proprietarii erau datori, se retrocedează, nici măcar aşa cum au fost, ci cu tot ce s-a construit între timp lângă ele sau în locul lor..
Aşa că bătălia cu omul de la Bordei este bună, foarte mult succes celor care o duc, dar bătălia pentru a restabili legalitatea şi pe a restabili echilibrul în ţară ar fi necesară. De aceea, mă tem că voi avea un pic de partizanat în ce spun: este mai bună, mai echilibrată soluţia social-democrată, pentru că ea nu presupune aceste inundaţii, această hemoragie de averi, date te miri cui şi te miri în ce condiţii. Legea social democrată nu avea atâtea hibe, atâtea porţi pentru fărădelege.

Dacă nu regăsim echilibrul în toate, ne vom transforma într-o populaţie atârnată de căpşunile din Spania!

Publicat de Adrian Păunescu la 14:51
”Măcar atâta să-mi scrie pe cruce: El a iubit valorile. Și-atât.” 

07.11.2010, 23:56

some pictures from the last 2 days

Sâmbătă, sicriul a stat depus la Uniunea Scriitorilor. Am fost întâi în Dionisie Lupu, la locuința lui, apoi m-am dus pe Calea Victoriei. Peste tot lume și mass-media, flori, mesaje scrise, poezii, lumânări aprinse, jerbe. Nu foarte multă lume, dar în flux continuu. De la ora 23 se putea trece pe la sicriul din Atheneul Român, unde fusese mutat. Am ajuns azi prea târziu la Atheneu, plecaseră de 10 minute spre Biserica Boteanu. O superbă zi de toamnă! A durat destul de mult slujba de acolo. Multă lume și flori. Și mai multă lume aștepta probabil convoiul la cimitir. La Bellu a fost într-adevăr o mare de oameni, dar nimic exagerat. Personal, mă așteptam la mult mai multă lume și mă așteptam să fie prezenți toți menestrelii cunoscuți lansați prin Cenaclul Flacăra: Hrușcă (stabilit în Canada, habar nu aveam până acum!), Șeicaru, Tudor Gheorghe, Ducu Bertzi și alte nume pe care nu mi le mai amintesc acum. Sigur că am aflat și de ”reeditarea Cenaclului Flacăra”, lucru care mie personal mi se pare un pic imposibil. Așa cum mi se pare imposibil să se aleagă ceva din avântul propunerii lui Socaciu, anume de a ”ține flacăra aprinsă” prin continuarea spectacolelor de acel gen. Nu vor putea fi niciodată reînviate. Nici dacă ar mai fi trăit Păunescu, nimic nu mai putea fi așa cum a fost atunci. De ce? E foarte simplu: timpurile s-au schimbat, contextul este radical diferit, chiar și limba română este alta. De valori nu mai amintesc, că nu mai sunt cele de atunci, chiar deloc nu mai sunt. 

Băsescu nu avea ce să caute să-i ducă flori la sicriu, mi se pare un sacrilegiu, o perversitate ieftină. Nici cu costum, nici în pulovăr bleo - sub nici o formă nu avea ce să caute în cadrul acestui event.

Nici Iliescu nu ar fi trebuit să se facă văzut și auzit, vai de steaua lui. 

Ce tupeu infinit au unii .... 

Discursul lui Vadim Tudor azi la Bellu mi s-a părut fals și total deplasat. Ca și atitudinea și abordarea, prin care tot se băga pe sine în viață. Mai avea un pic și se lăuda că Adrian Păunescu a fost prietenul lui (nu invers), că el i-a făcut cunoștință lui Năstase cu Păunescu (așa, și?!!) și alte penibilități care nu își aveau locul pe o scenă funerară în fața a sute de oameni care veniseră pentru cel decedat, nu pentru cei care aveau să ia cuvântul lângă sicriu.

În rest, nu prea am ce să comentez, nu m-am uitat prea mult în jurul meu, recunosc. Deși în capul meu mă dusesem de pe poziții neutre, să observ și să fac poze, la fața locului m-a prins emoția. De ce? Pur și simplu pentru transpunerea în timpurile de atunci, pentru magia pe care Cenaclul Flacăra și versurile acelea incredibile ni le ofereau. A fost magia destinată ”generației în blugi”, chiar dacă eu personal nu am avut niciodată blugi în România comunistă. Dar am avut teneși, deci mă încadram. Cei care nu recunosc magia intermediată atunci și datorată tocmai contextului social, economic și istoric, ori au fost lipsiți de orice sensibilitate, ori erau prea îndoctrinați, ori făceau parte din protipendada comunistă și nu aveau cum să perceapă vraja și emoția pe care le ai atunci când nu ai nimic altceva, când te duci flămând la culcare, bei apă de la robinet, înveți versuri din Eminescu pe întuneric, îți faci temele la română cu mănuși în mână și la lumina unei lumânări ce se micșorează prea rapid, faci baie în lighean (deși locuiești la bloc și se cheamă că ai confort centralizat), nu ai mai nimic de citit, căci romanele familiei, din literatura universală, le-ai cam terminat pe toate și în librării găsești doar cuvântările tovarășului Ceaușescu de pe la Congrese și mai știu eu ce nenorociri, când profa de istorie te pune să înveți pasaje întregi din acele cuvântări, bașca din Directivele Congresului IX sau XII și lista poate continua la infinit.

Da frate, Păunescu a fost ceaușist, pentru că a crezut în ideile și crezurile de la începutul regimului, așa cum erau acestea declarate. Și înțeleg că nu s-a dezis niciodată de acest lucru. E prea mult de comentat .... am mai spus câteva idei mai sus, în textul acela haotic. Sunt foarte obosită.

Am renunțat la un week-end planificat cu două evenimente unde eram înscrisă, din cauza unei stări emoționale care m-a prins contrar așteptărilor mele. Nu credeam că voi avea măcar reacții atunci când va muri Adrian Păunescu. E un semn că ceva zace în mine, ceva ce nu cunosc. Nu am plâns în hohote zilele acestea, dar, neavând pe cineva cu care să mai discut, să mai schimb un gând, o opinie, tot privind la filmările de la Cenaclu și reauzind recitările și cântecele acelea care au mișcat o nație întreagă, am pierdut multe șiruri de lacrimi în aceste ultime două zile. În Vadim Tudor, de pildă, nu cred și nu mă atinge cu nimic, plus că nu trezește absolut nici o coardă emoțională, ba dimpotrivă. Nu poate fi comparat cu Păunescu, nu a făcut ce a făcut Păunescu în timpul regimului de dictatură. Și decât să fac niște afirmații de care acum nu sunt sigură, mai bine închei subiectul. L-am amintit doar pentru că și-a dat o mare importanță și a tot apărut în aceste zile, neputându-se abține de la declarații somptuoase și pline de un patos artificial pe care eu nu l-am înghițit niciodată. Pe Vadim îl consider pericol public, pe scurt. 

Am fost în viața mea doar la două înmormântări: Grossmutter (1981) und Mutter (2005). Alte religii, alte procesiuni, cu totul diferite de ceea ce am văzut ieri (evanghelici).

În rest, nu cred că voi mai participa vreodată la funeraliile cuiva din afara familiei mele, (logic, din moment ce nu am familie), cu atât mai mult persoană publică. Nu îmi vine nimeni în cap, care să mă fi atins în viața mea în măsura aceasta, încât să vreau să fiu prin zonă pe ultimul drum. Nici la sicriul lui Adrian Păunescu nu am fost, în sensul că nu m-am apropiat, ca să nu îl văd cum stă întins, cu mâinile pe piept. Prefer să rămân cu imaginea lui de om viu și vulcanic, chiar prea exaltat pentru gustul meu.