Există îngeri ....

De la un moment dat am început să cred în îngeri. Momentul nu a coincis cu momentul în care am început să intru în biserici doar pentru a le vizita - o asemenea schimbare radicală de percepție e greu de povestit și de înțeles. Deci, am început să cred în îngeri de la un moment dat în viața mea ....

Mă rog, poate nu în îngeri la modul general, dar cu siguranţă într-un înger păzitor care avea grijă de mine când plecam prin ţinuturi îndepărtate, pustii, când ajungeam în regiuni izolate, când traversam munţi de una singură şi intram prin tot felul de văgăuni. Peste tot pe unde am fost am simţit că „există ceva” şi mereu, în subconştientul profund, mă simţeam relaxată. Mereu când eram „departe”.
Apoi, în 2004, anul dinaintea morţii mamei, când, după o perioadă de vreo trei ani, eram nevoită să o reîntâlnesc şi eram pusă într-o situaţie absolut dementă, am fost prinsă într-un joc care nu era al meu, care mă depăşea, pe care îl uram, din care singură nu aş fi ieşit netraumatizată pe termen (şi mai) lung, dar pe care trebuia să-l joc. Şi atunci, parcă trimis de Îngerul meu Păzitor, a apărut un om, un băiat aiurit şi visător, care m-a ajutat. A stat cu mine, a intrat într-o parte din jocul în care eram prinsă, şi m-a ajutat două zile la rând şi o noapte. Nu ştiu ce-aş fi făcut atunci fără el.
În 2005, după decesul mamei, am moştenit un şir întreg de nebunii, situaţii, încurcături. Din care trebuia să ies. Şi atunci, parcă trimişi de Îngerul meu Păzitor, au apărut nişte oameni care s-au implicat şi m-au ajutat. Prezenţa lor fizică şi implicarea lor, efortul lor fizic a fost colacul meu de salvare. Și să fim clar înțeleși: nu mă refer la prieteni, amici, colegi. Ci la oameni străini, apăruți pe poteca vieții mele pur și simplu din neant și pentru perioade foarte scurte de timp! Nu prietenii, rudele sau colegii cărora le ceri ajutorul, dar ei nu ți-l oferă. Ci aparițiile acelea care apar și te ajută din proprie inițiativă, reacționând la o situație în care te afli, neașteptând, nesperând într-un contraserviciu, căci ei dispar oarecum, relația se evaporează la fel de pe neașteptate cum a apărut! (Întrebarea care dăinuie: de ce nu au continuat relațiile cu ei? Poate pentru că ei, pentru mine, aveau doar rolul de îngeri? .... dar nu mi-ar strica niște îngeri permanenți :-)), așa cum și eu am fost sau îmi place să cred că chiar am reușit să fiu pentru o perioadă mai îndelungată, în viața altora.).  
În acelaşi an, 2005, la distanţă de patru luni, undeva prin Făgăraş, când nu întâlneam ţipenie de om şi mă simţeam mai a nimănui decât niciodată în viaţa mea, a apărut un căţel negru, slab, şchiop, cu o faţă zâmbăreaţă şi cu mult lipici. Nici măcar nu aveam ce să-i dau să mănânce! N-am să-l uit vreodată ....
Aseară, obosită de căldură, ajunsă acasă pe la ora opt, profund flămândă, m-am urcat la volan şi m-am dus să cumpăr câte ceva. Trebuia să fie ceva rapid. Ca niciodată, nu am luat telefonul mobil la mine, doar bonurile de masă şi cardul.
Am cumpărat şi o doză mare de carne pentru pisica din spatele blocului care a fătat de curând şi care mi se miorţăise pe la picioare înainte să plec. Abia aşteptam să-i duc de mâncare aşa o delicatesă.
Am încărcat în maşină, am lăsat căruciorul gol în cel mai apropiat refugiu de cărucioare, neputând să-mi recuperez moneda de 50 de bani (pentru că majoritatea cărucioarelor sunt atât de degradate şi intenţionat defectate pentru a nu-ţi mai putea recupera monezile!) şi am ieşit încet din parcare. Afară începuse deja să se întunece. O doamnă se uita un pic nedumerită spre roata din faţă dreapta şi un junghi îmi străpunse profund eul ..... aveam pană. Mi-am dat seama că era riscul prea mare să o târăsc 2 km până la bloc. M-am dus repede la un domn care încărca produsele în maşina proprie şi l-am rugat să-şi arunce un ochi, să-mi confirme şi el temerea mea. Şi mi-a confirmat că risc să distrug şi janta. Ar fi vrut să mă ajute, dar soţia, însărcinată, nu prea avea stare să aştepte. Domnul mi-a spus că trebuie să caut pe cineva fără soţie la purtător :-). Mi-a oferit şi telefonul mobil să sun pe cineva, al meu fiind lăsat acasă, că aşa este în viaţă de multe ori, boroboaţele au o logică a lor, nu se întâmplă aşa, simplist. Dar cui să dau telefon, când nu am nici un număr memorat .... ehe ... "pe vremuri", când ne foloseam creierul mai mult, aveam toţi o mică agendă telefonică memorată în cerebel şi formam numerele prietenilor învârtind de disc. Era bine pentru cerebel şi pentru muşchii de la arătător. Au fost foarte amabili şi m-au luat cu ei, împreună cu o parte din cumpărăturile mele, cât puteam ţine pe genunchi, şi m-au lăsat în faţa blocului. Ideea era să ajung la telefonul mobil.  Era trecut de 21:30, pe cin' să suni aşa de târziu?!
Întâi, mecanicul, Marian. Stă în Crângași, la aprox. 5 km distanță. Nici o şansă să vină la ora aia. A spus că mă sună a doua zi. Nu m-a sunat nici a doua, nici a treia zi. Apoi am început să mă gândesc pe cine mai cunosc prin zonă. Sun la Rareş, din Crângaşi, la 5 km distanță. Telefonul închis. Sun la soaţa lui, era la servici în Băneasa, Rareş era la Cluj.
Sun la Mugur, din Drumul Taberei. Telefonul ori era închis, ori şi-a schimbat numărul. Oricum, el era aşa, de ultimă extremă să-i cer un astfel de serviciu!
Şi cu asta am cam epuizat toate variantele viabile.

Radu, pe care-l cunosc de mult prea mulți ani, stă în partea cealaltă a Bucureștiului, la vreo 15 km, deci din start l-am tăiat de pe listă.  
Am luat frontala, o pompă veche de picior, bicicleta, am pregătit o porţie zdravănă să hrănesc pisica blocului şi am plecat. Pisica era jos, săraca, cred că s-a bucurat de aşa o porţie de carne în suc, puţin rece - pe căldura de-afară ....
Trecuse de 10 p.m. şi pedalam de zor cei 2 km spre maşina lăsată în faţa supermarketului, pe un loc de parcare. Nu uitasem de foame, simţeam că leşin. Magazinul închide la 10, mai erau maximum 10 maşini prin toată zona. Nici taximetrişti nu mai erau prin areal. Mă apropiam de maşină, prin întuneric, când deodată 3 dulăi maidanezi sar la mine, probabil fascinaţi de roţile cursierei. Aoleu, ce m-am speriat, că nu-i observasem încolăciţi prin iarbă!
Am ajuns la maşină, rămăsese singură prin parcare. Nu reuşeam să deschid mecanismul prin care se elibera roata de rezervă de dedesubt. Am zis să-ncerc să bag aer în roată, poate exista vreo şansă să o pot conduce până acasă. Dădeam la pompă de vreo două minute, când trece o maşinuţă roşie "puţin nedumerită". Mă uit la ei. Un cuplu tânăr. La volan un băiat, în dreapta probabil soţia/prietena. Deschide geamul ..... sincer, nu ştiu ce am gândit în fracţiunea aceea de secundă. Mi se părea neconceput că ei ar fi avut nevoie de ceva de la mine, nu păreau rătăciţi printr-un labirint ....  Am întrebat aşa, oarecum glumeţ, dacă m-ar putea ajuta ..... Şi spre marea, uriaşa mea uimire, au parcat maşina lângă a mea şi tânărul a coborât decis să mă ajute. Oricât de incredibilă părea scena, se pare că mă aflam într-o realitate foarte concretă. Tânăra a ieşit şi ea din maşină şi era însărcinată probabil undeva în luna a 8-a! I-am întrebat dacă sunt siguri că vor să întârzie, doamne ....
Cu umilul meu ajutor, tânărul respectiv şi-a făcut tricoul cenuşiu harcea-parcea. Şi mâinile. Şi o parte din seara târzie.
Cu greu a reuşit să elibereze roata de rezervă şi cu multă chinuială a reuşit să scoată roata dezumflată. În sine, procedura de schimbare nu este deloc complicată, doar că îţi trebuie forţă. Abia aș înălța cricul. Sau abia car o roată d-aia. OK, o pot rula, dar e foarte greu pentru braţele mele cu diametru de 22 cm să o ridice şi monteze. Plus că nici vorbă să pot deşuruba/înşuruba aşa cum trebuie cele 4 şuruburi.
Să fii durat 30-40 de minute, după care cei doi au dispărut în noapte, lăsându-mă năucă ..... atât de năucă, încât nici numărul de maşină nu l-am luat, nici numele, nimic .... la plecare mi-a spus doar atât: "Bicicleta pare într-o stare mult mai bună!"
Eu cred că bicicleta a fost magnetul, căci păreau genul de prieteni ai sportului, deci aveau empatie şi simpatie pentru "d-alde ăştia" ca mine.
Le urez mult bine, că m-au lăsat fără cuvinte. Fac parte din micul grup de îngeri păzitori ce mi-au fost alocaţi!
Am ajuns cu bine la bloc, am parcat cu greu maşina, din cauza nesimporcului care parchează lângă mine şi care-şi lasă maşina într-un sictir deplin, de cele mai multe ori strâmbă, iar de gras ce este, când trebuie să intre sau să iasă dă uşa larg în afară, nepăsându-i că loveşte maşina mea. Lui nu-i urez de bine, nu-i urez nimic!