Follow by Email

Freitag, 28. Januar 2011

F O T O G R A F I A

Adevărul este că încă plutesc. Am exact trei săptămâni de când am revenit din Himalaya și nu pot ieși de sub cupola fascinației care a pus stăpânire pe mine. Și nu pentru că totul a fost perfect, și pentru că totul a fost așa cum a fost. Pentru că totul a fost perfect într-o splendidă imperfecțiune. Sub această carapace de duritate, am avut mereu ungherele mele de sensibilitate.  Nici măcar nu mă mai interesează ce zice unul și altul, ce crede madam cutare sau nea de colo. Poate așa, sub această ceață emoțională de sub care nu reușesc să ies, voi învăța să ignor - și deci să înving - mârlăniile gratuite, egocentrismele celor de la care mă așteptam mai puțin, superficialitatea din jur, prefăcătoria, parazitismul, lenea, demagogia și propria-mi neputință față de o situație care ține de un context și o realitate obiectivă, dar care mă lovește și pe mine și mă face să îmi pierd direcția.

 Mi-am adus aminte de lungile minute pe care le-am cheltuit de una singură, pe un bolovan, undeva într-un deșertic himalayan copleșitor. Cu sufletul zdrențe, cu emoția care mă doboară la orice despărțire pe care nu aș vrea să o experimentez, tocmai mă depărtam de o anumită zonă unde suferisem probabil cel mai mult pe parcursul aventurii. Să nu dramatizăm, nu a fost o nenorocire, a fost doar o suferință compusă din durere fizică și emoțională care au condus la un banal colaps psihic de scurtă durată. Era luni, 27 decembrie 2010 și coboram de la peste 5.000 m, din zona lacurilor Gokyo, regiunea Everestului. Acolo de unde te saluți cu unii dintre coloșii planetei, nu doar cu Everestul. Te saluți și cu Ngozumba Glacier, cel mai lung ghețar al Himalayei. Te afli într-o zonă a recordurilor naturale și tu ești atât de mic. Și singur. Și întorci spatele, împotriva voinței tale, îndreptându-te din nou către o lume în care nu te recunoști, nu te regăsești și pe care o urăști, dar și acesta este un detaliu cu care trebuie să trăiești, pentru că dacă îl rostești, te vei sufoca din cauza propriei incapacități de a înțelege reacțiile celorlalți.
 E ora patru dimineața, peste 6 ore intru în examen, peste alte două zile intru în alt examen și tot așa o duc în următoarele 3 zile. După care gata, pauză. Pauză de ce? Pauza pe care o aștept ca pe o gură de aer să mă apuc să citesc cuvintele și gândurile lui Edmund Hillary și ale lui Jamling Tenzing Norgay, așa cum au fost ele exprimate în urmă cu mulți ani, când eu nici măcar nu existam pe lista celor neconcepuți încă. Voi alterna pauza de citit cu cea de scris. Restul devine ceva secundar, deși rațiunea și locul în care trăiesc încă îmi vor arăta inevitabil că prioritățile sunt altele și că ordinea elementelor din viața mea actuală este diferită. Și așa și este, acea Piramidă a lui Maslow nu este o simplă născocire, ci o realitate care mă va aduce și pe mine cu tălpile pe Pământ, până la urmă.

Coboram din acel univers care, deși frumos, sublim, este totuși neprimitor și rece și fiecare pas era o tonă de regret. Am ieșit de pe drumul îngust și colbuit, am ieșit și din zona în care tumultul râului acoperea orice alte sunete, mergeam în jos pe cărările platoului din față, contrastant de generos și larg sub picioarele mele, și deodată m-am oprit. 
  În spatele meu, un drum pe care îl părăsisem și care ascundea o lume nevăzută în fotografie:
În fața mea, un alt drum. Care mă conducea spre o altă lume. Chiar dacă nu ajungeam la ea în aceeași zi, era clar că mă conducea spre o altă lume. Cea dinspre care venisem înainte să ajung la lumea de unde mă întorceam acum ....
Nu era nici o răscruce pe nicăieri. Doar în interiorul meu. Și de regulă, suntem obișnuiți ca la intersecții să ne oprim. Să ne asigurăm și să alegem, apoi să facem pasul. Pasul acela este decizia pentru următorul pas și tot așa. Totul se leagă, totul se îmbârligă, avem uneori cercuri în viață, alteori pătrate, piramide, linii, curbe, piramide inversate și trecem cam prin toate formele geometrice a căror denumire o știm datorită unor invenții lingvistice.
M-am oprit și am căutat un bolovan mai înalt să pot pune aparatul de foto și să-mi pot face o fotografie exact în starea pe care o simțeam. Bateriile erau pe ducă, așa că prea multe finețuri nu-mi puteam permite, trebuia să o nimeresc din prima, una și bună. Și deși de regulă fac astfel de fotografii atunci când simt că zburd și vreau să țopăi și să exprim exaltarea momentului, de data aceasta mă simțeam atât de pierdută. Atât de pierdută într-un sentiment de durere palpabilă a sufletului. Sufletul, organul acela pe care medicii îl tot caută pentru a-l vindeca și nu dau niciodată de el, doar au impresia că se apropie, dar oricât ar scormoni, nu-l vor atinge niciodată.

Ei bine, momentul acela, culisele acestei fotografii alcătuiesc chintesența unei călătorii făcută la mai multe niveluri.  A fost una dintre călătoriile conștiente, în sensul că mi-am propus să conștientizez semnificația fiecărui moment. Și totuși când mă aflu acolo, deși inspir cu toți porii mei fiecare particulă a momentului, totuși nu simt nimic profund. Este doar un banal amalgam de trăiri superficiale: frumos, cald, întuneric, frig, extaz, foame, sete, oboseală, mult, natură, drum, oameni, animale, greu, singurătate, curiozitate, fascinație, somn, insomnie, energie.  Cam asta e tot. Nu e nimic profund. Apoi, când totul e terminat, după ce ai schimbat ritmul, scenariul, peisajul, perspectiva zilei de mâine, hrana, programul, așteptările, fusul orar, activitățile – abia atunci începe prelucrarea reală a informațiilor de tot felul. Atunci e momentul să vezi ce faci cu ele, cum treci peste noile emoții și stări, cum le gestionezi. 
Cam asta este faza prin care trec eu acum și este exact ca atunci când ești îndrăgostit. 
Cei pățiți, cunosc paradoxul dragostei de început: 
dulcea și amara durere a fericirii explozive.

(.....)
P.S.0 - Aparent departe de toată această filosofie, mi-am adus aminte că mi-am mai cumpărat o carte din Kathmandu. În ultima clipă, cu ultimii bani, renunțând la cina ultimei seri: ”Law of success” - complete and unabridged, by Napoleon Hill. La câteva secunde după ce am decis să o cumpăr, aflându-mă la etajul singurei fascinante librării din Nepal, s-a întrerupt curentul electric și am rămas în beznă. Am aprins micul led care îl purtam tot timpul cu mine și am purces spre ieșirea din magazin, să achit și să plec. Iată și aici un fel de fatalitate a momentului care mi-a pus în mâini o carte care s-ar putea să aibă o semnificație încă nebănuită. Are aproape o mie de pagini, acum am desigilat-o și va fi a 5-a carte pe lista de lectură. Hm .... ce miros exotic ..... venit de pe rafturile acelei librării unde poți găsi, cu siguranță, o mare parte din profunzimea tibetană, hindusă, buddhistă, idei și valori ancestrale devalorizate de o societate bolnavă și meschină, a-tot-distrugătoare și autodistrugătoare. Miroase a aventură. La un alt nivel. Mitul Shangri La există. Acolo. Puțini ajung la el. Nu se vede, se simte. 
P.S. 1 - 11.02.2011 
Poate sunt eu prea egocentrică, nu știu .... Cineva, aparent un om de munte, un tip - nu-l cunosc personal -, a încercat să îmi țină în scris o lecție de viață și să taie din relevanța pe care eu o acord acelui ”singur”. Vai de mine, nu contest că toată lumea e singură pe lumea asta la o adică .... și totuși, printre atâția singurei în jurul meu, nu am întâlnit niciodată personal pe cineva care să fie chiar singur. De aici diferența de abordare. Continui să cred că a umbla prin Himalaya de una singură nu este un fleac care merită atât de minimalizat, mai ales de cineva care nici măcar nu a dat ochii cu tine, mâna nici atât.

Kommentare:

  1. Superb! Te irosesti pe blog, publica undeva, scoate o carte, scoate o publicatie. Te irosesti aici.
    Andrei

    AntwortenLöschen
  2. frumooooooooos scris!!! de unde atata sensibilitate la un om de munte?! ca de obicei, voi alergati doar pe munti, dupa nu stiu ce recorduri. nu stiu cine va goneste, dar n-am vazut pe vreunul sa stea sa scrie espre chestii de suflet la nivelul asta. bravo!

    AntwortenLöschen
  3. Frumos scris! Se simte prima intalnire cu Himalaya care te cam intoarce pe dos. Cum spuneai: cand nu mai esti acolo. Dar nu numai Himalaya si Nepalul si romantismul din Thamel sau stiu eu ce loc din drumul catre Gokyo sau Manang. Cititnd am realizat ca ma pricep mai bine la fotografii decat la cuvinte. Fain!
    Mihai Moiceanu

    AntwortenLöschen
  4. Nu a fost prima întâlnire cu Himalaya, ci a doua :-)

    AntwortenLöschen