MORBIDUL UMAN / Coreea de Nord în 2011

Coreea de Nord sau direcția spre care se îndrepta România începând din anii 80!

28.12.2011

Kim Jong-Il – conducătorul nord-coreean a murit. A murit pe 17 decembrie 2011, anunțul din partea autorităților nord-coreene a urmat două zile mai târziu și azi, 28 decembrie, se desfășoară, într-o demență greu de imaginat, ceremonia oficială de depunere a sicriului în mausoleum.

Demență în masă, foarte mulți adolescenți, majoritatea masei pare a fi allcătuită din femei. Delir colectiv indus, cel puțin asta e percepția mea. Este incredibil. Absolut incredibil. Miercuri, 28 decembrie, ziua înmormântării. De fapt nu se știe dacă va fi înmormântat sau îmbălsămat. În Phenian ninge și e frig. Nord-coreeni care aveau dispensă specială să muncească în afara țării au fost convocați să revină în țară pentru ceremonia de astăzi. Orașul este cufundat în ceață. Sute de mii de cadre militare, chiar și aici se văd numai femei, jelesc și bocesc într-un hal fără hal. Este o explozie de disperare și deznădejde cum greu îți poți imagina că ființa umană poate emite. Civilii sunt îmbrăcați toți la fel, în niște haine negre, maro închis și cenușiu. Comandanți militari vorbesc în metafore, cum că și cerul plânge. Doamne, ce isterie, se cutremură toți prin hohote de plâns. O nație care trăiește de-o viață într-un lagăr se manifestă la un nivel de umilință greu de imaginat. Orice secvență privești te gândești la un singur cuvânt: isterie. Sau demență. Cretinism. Creiere spălate imediat după naștere.  Parcă ar fi contaminați. Te simți și prost probabil să fii în mulțimea aceea și să nu ai aceeași atitudine dusă la un tembelism absolut fascinant. Sunt uluită, siderată, absolut fascinată. Cred că este un studiu de caz foarte interesant pentru un psiholog și un psihiatru pasionat. Oamenii ăștia ... nu știu, dar mă uit la puținele și controlatele imagini care au ajuns pe televiziuni și, trecând peste partea de incredibilitate, mie personal mi se pare totul o regie fantastică. Se știu toți filmați. Cu cât mai isterici, probabil cu atât mai mult speră să li se întâmple ceva bun, să primească poate o promovare la servici sau vreo decorație, nu știu. Din ce am înțeles, populația nord-coreeană mănâncă în cantine comune și nici măcar așa nu le este asigurată hrana zilnică. Planul lui Ceaușescu pentru România.

Cum se induce totuși o asemenea stare la o masă atât de mare de oameni? Se molipsesc unul de la altul? Se îndeamnă unul pe altul? Sau pur și simplu le este frică să nu cumva să nu greșească și atunci exaltarea lor depășește granțele de înțelegere. Nord-Coreea este clar o monarhie comunistă, deși nu știu dacă oficial există această orânduire.

Mi-aduc aminte de adulația colectivă față de Hitler!

Mi-aduc aminte de imagini de la moartea lui Stalin.

Mi-aduc aminte că în comunism, dacă profesorul la școală îți spunea că mergi la o acțiune unde trebuie să plângi sau să aplauzi, asta făceai. Asta așa, că văd grupuri de elevi care pupă podeaua și îngenunchează cu un tremur corporal delirant prin zona sicriului lui Kim.

Brrrrr ......

Cu siguranță ceva publicații sud-coreene ar fi interesante de citit acum.

Coreea de Nord este o țară subnutrită. La propriu. Izolată. Fără internet, electricitate, hrană, dreptul la informație, informare, dreptul la a gândi. Totul e ucis. Incredibil, incredibil.

Cu siguranță că acest teritoriu este, în sine, un experiment. Despre care restul lumii va afla la un moment dat. Oare?

Deocamdată mi se pare că m-am blocat și sunt incapabilă de a putea comenta. Pur și simplu simt nevoia de mai multă informație, altfel vorbesc în gol. Vocabularul meu se termină aici, acum. Nu prea am starea de a analiza morbidul. Căci ceea ce se întâmplă în Coreea de Nord este de un morbid terifiant pentru o minte umană. Omul este o fiară. Să vină acum un cretin să-mi argumenteze că omul este o fiară inteligentă, că sar pe el! 
P.S. Mesaj către categoria de pițipoance și pițiponci care apar pe la televiziuni și se trezesc să calce drapelul în picioare, hlizindu-se pe tema ”trei cârpe colorate cusute, atât! Și mai avea și o gaură în mijloc, ha-ha-ha!”: Șansele ca voi nici măcar să nu vă nașteți sau șansele să mâncați azi orezul pe care îl mănâncă, înregimentați, nord-coreeni, erau imense, dacă nu am fi ieșit pe străzi să găurim drapelul socialist al unei Românii sărăcite, dezinformate și umilite.

Ce-am găsit pe net:

in memoriam

at last the dear leader has quit this mortal coil. i have decided, nonetheless, to keep the blog running for as long as my photo archive will last. i don’t know when that will be, but i figure that if you’re reading this, you never minded the lack of good taste in this form of humor, which i’m very proud of, and the fact that he’s dead will make little difference.
i have also decided to make no change on the captions. they will remain in the present participle, as always. much like his father still is, and forever will be, the ‘eternal president’ of north korea, so will kim jong-il forever look at things on this site. well, not forever, it’s not like i have infinite photos of the guy, but you know what i mean…
you may tune-in as regularly as before, or if you prefer, join the myriad of successors that have appeared. or do both, if you don’t suffer from some form of attention deficit disorder, which i hope you don’t.
thank you all for your support.

.......................

By JOOHEE CHO (@jooheecho)

SEOUL, South Korea, Dec. 28, 2011

Tens of thousands of Pyongyang residents bid an emotional farewell to their late leader Kim Jong Il as a black hearse drove through snow-covered streets. North Korean state media showed citizens lined up in freezing weather shouting and wailing. Some pounded their chests.
The three-hour long procession started Wednesday at the Kumsusan Memorial Palace where the body of Kim Jong Il has lain since his death was announced on Dec. 19. Kim died of a heart attack on Dec. 17 while on a train journey, according to North Korean media.

  Tens of thousands of military officials in uniforms stood still waiting at the plaza in front of the palace. At 10 a.m., the hearse carrying Kim's flower-decorated coffin atop made a grand entrance. Kim's successor, Kim Jong Un, escorted the hearse on foot with his left hand holding onto the sedan's side mirror. On the left was top military leader Ri Yong Ho, and just behind the young Kim was his uncle and Kim Jong Il's brother-in-law Jang Sung-Taek. Jang is believed to be the power behind the scenes. 

 They are trying to stick a very powerful front image," said Lee Jung-Hoon, professor of international relations at Yonsei University. The entire procession is carefully choreographed "to make sure that the entire nation mourns and they pledge their loyalty" to these handful of men in the inner circle.

State media in the past week have hailed Kim Jong Un, reportedly in his late 20s, as "respectful leader," "son of heaven," "supreme leader" and "father of the nation." These titles had been strictly reserved to describing late Kim Jong Il and his grandfather and founder of North Korea, the late Kim Il Sung.
The hearse, followed by dozens of cars and military trucks, drove slowly, passing through major monuments in the capital. Public displays of theatrical mourning continued in freezing snowfall weather, with even old women and young children with reddened cheeks and wet hair wailing out loud. 

"Even the people, mountains, rivers and the sky are crying for our dear leader," said one solider interviewed by North Korean state TV at the plaza. Another woman pointing at her outfit cried out, "You gave us these new uniforms and said you will be back to see us wearing it! General, you are not gone, you cannot leave us!"
The three-hour long procession ended back at the palace, with Kim Jong Un again walking alongside the hearse with a salute. Together with the top officials, he stood, head-bowed, while rifles were fired 21 times.
The official funeral lasts two days, after which late Kim will be laid to rest at Kumsusan Memorial Palace, where his father Kim Il Sung has laid embalmed since 1994. On Thursday noon, the nation will observe three minutes of silence -- trains, ships cars are required to blow whistles and sirens.
Seoyoung Cho and Sooyun Yum contributed to this report.

 http://kimjongillookingatthings.tumblr.com/memoriam

http://abcnews.go.com/International/kim-jong-il-funeral-thousands-mourn-north-korea/story?id=15244457#.TvuDC0r_W0I

http://en.wikipedia.org/wiki/Kim_Jong-un

 Despair over Kim Jong Il: Real grief or forced?

 By Linda Carroll

The images of North Koreans frantically weeping and wailing during Wednesday's funeral procession for Kim Jong Il may seem forced and fabricated to Americans who viewed the former leader as a dangerous despot.But experts say that the scenes we’re seeing on TV aren’t necesarily out of the ordinary or over the top for North Koreans in grief. And they may even be the honest expressions of a nation not knowing how to go on once their cult-like leader dies.
“This is a society that is organized around a mass cult-like devotion to the leader,” said Mike Chinoy, a senior fellow at the U.S. China Institute at the University of Southern California and author of “Meltdown: The Inside Story of the North Korean Nuclear Crisis.” “When you have the death of a figure that you spent your whole life worshipping you’re going to feel fear and uncertainty and anxiety about what will happen next.”
You can get a window on the people’s mind-set by listening to the words of the song that was often heard in the streets of North Korea and always played when Kim Jong-Il appeared in public, said Chinoy.

“It was called the ‘Song of General Kim Jong Il,” Chinoy said. “It’s a really catchy tune and you would hear it like 10 times a day. When he appeared in public, they would always play the lines: ‘Without you there is no country. Without you there is no us.’
“If that’s what you’ve been taught – or brainwashed – to believe your whole life and suddenly you are without that leader, you’re going to think, ‘What are we going to do now?’”
But it’s also possible some may be feigning distress since it’s expected – and they may fear retribution if they don’t, some say.
When Kim Il Sung, the father of Kim Jong Il, died in 1994, some were punished for not seeming grief stricken enough, defectors from North Korea told Barbara Demick of the Los Angeles Times.
Still, many mourning Kim Jong Il are likely showing the standard signs of grief in Korea, Chinoy said.
“If you’ve ever been to a traditional Korean funeral in South Korea, you’d have seen tremendous weeping and wailing,” Chinoy said. “They are an emotional people who wear their emotions on their sleeves.”

 http://vitals.msnbc.msn.com/_news/2011/12/28/9776689-despair-over-kim-jong-il-real-grief-or-forced

 

 The funeral procession for Kim Jong-Il was carried out with military precision and when a handful of dawdlers messed up those regimented lines, they were eliminated. From the photo, that is.

 A photo released by the North Korea's state news agency and transmitted by the Germany-based European Pressphoto Agency is slightly different from a photo taken at nearly the identical moment and released by Japanese agency Kyodo News.

The Japanese picture captured a half-dozen men near a camera on a tripod lingering behind the line of mourners on the left side of the boulevard as the motorcade passed by.

In the photo by the North Korean Central News Agency, those men, their camera and their footprints have been digitally removed, restoring absolute order to the crowds lining the boulevard as the cortege passed by.

The alterations were discovered by the New York Times with the help of digital forensics expert Hany Farid of Dartmouth College.

The European Pressphoto Agency, which distributed the doctored North Korea photo, issued a "mandatory kill" for its clients, meaning they were not to use the picture.

The agency granted an exception to ABC News "for the sole purpose of being able to show and explain what had been altered before the picture was provided to international news agencies by KCNA [North Korean Central News Agency]. We consider this as part of a transparent and responsible clarification process."

A European Pressphoto Agency spokeswoman told ABC News, "Any kind of digital manipulation violates EPA's code of ethics." Source: http://news.yahoo.com/north-korea-restores-order-kim-funeral-photoshop-184908568.html?fb_action_ids=337595939602916&fb_action_types=news.reads&fb_source=other_multiline&code=AQDITcDF_7GwiJUCarJ2DtStDAQ3A-WKARej9Ul-LB7pzZlqkOO0myhuesf7Axv5T3PNTaifhcsKoMLXAz2yO77ean56l08ZLKER-lQnY_nz6JqSqYlpzwyD3q4SBkV548DhUo0E2TaW1VUdQ0ar56WwujXqTW4CbSGE_wRFMSGlccHW6rCYWzIjHMbw21Vi6Xk#_=_

Dilema bunului simț canin sau scuză pentru o introspecție haotică

26.12.2011

Trezitul în zori

În prima zi de Crăciun am reușit să îmi respect planul acela măreț de a mă trezi devreme dimineața, în ideea de ”a trăi mai mult”. Deși, eu personal, nu consider că somnul este o pierdere de timp. Mai ales că eu visez în general și am parte de o suită de vise absolut de invidiat. Sunt purtată prin universuri absolut fantastice și am parte de personaje și trăiri la fel de fantastice. E ca o a doua viață uneori și am, nu de puține ori, puterea de a-mi putea gestiona rămânerea în vis sau reluarea lui de la punctul de unde a fost întrerupt din cauza unei treziri determinate de un factor extern. Ca urmare, iubesc să dorm, deși nu întotdeauna. Când mă aflu pe alte coclauri, dorm puțin, fascinația chemării de a descoperi noul univers în care mă aflu nu mă lasă să-mi  trăiesc timpul prin somn. Căci somnul este și el o trăire. Mi se mai întâmplă uneori să mă folosesc de somn ca de un refugiu și ca de o evadare. Refugiu în fața unor emoții pe care nu le pot stăpâni și pe care nu mi le doresc neapărat, evadare din calea foamei sau fugă din realitatea neplăcută.

Am citit despre ambiția trezitului cu noaptea-n cap pe blogul lui Sergiu, http://networkedblogs.com/pT4vq. Departe de a-mi permite să am astfel de obiective, ideea mi s-a lipit de creier precum timbrul cu mult adeziv de cartea poștală a timpurilor trecute – căci cine mai folosește azi cărți poștale și timbre?! -. Fiind o mare leneșă de felul meu, conștientizez faptul că trebuie să pornesc din interiorul meu o schimbare majoră. Dacă nu te ajuți singur, de regulă nu vine nimeni să te ajute, cel puțin în viața mea așa au funcționat mereu lucrurile, deși nu asta mi-am dorit de la viață.

Prima zi de Crăciun

În prima dimineață de Crăciun am părăsit așternutul la ora 6. Vroiam să ajung în parcul IOR, deci cam o oră de biciclit, să întâlnesc doi amici și să încerc marea cu degetul: adică să văd dacă pot reîncepe să alerg, căci de opt săptămâni am fost nevoită să abandonez noul elan și entuziasm care mă cuprinsese vis-a-vis de alergarea planificată. Desigur că încercarea asta puteam să o fac și dând o tură în jurul blocului, dar era mai palpitant și mai chinuitor să fac drumul până în Titan, vreo 20 de km, nu? Povestea vieții mele.

Prea frig, prea întuneric. În rest, totul perfect afară: aerul rece mă motivează în general și îmi pornește prin vene o întreagă suită de emoții dintre cele mai diverse și paradoxale. Da frate, frigul are, pentru mine, o reală și palpabilă încărcătură emoțională. Am crescut în frig, m-am format în frig, am experimentat frigul de anduranță și deja atunci când pomenesc de el este un personaj, avem un fel de dialog al nostru, intim. Este o relație formată în ani. Mă rog, se poate spune că suntem prieteni, căci doar prietenia se formează și se solidifică în ani, dăinuind peste ani. Oh, nu prietenia modernă, aia de tip facebook, desigur. Aia e .... spălare de creier în cea mai mare parte. E mult clăbuc acolo, puțină consistență.

Am băut un ceai din Himalaya. Fierbinte, cu miere și lămâie și două picături de rom. Mi-am alintat pisoiul nedumerit, permanent însetat de răsfăț fizic. Pisoiul ăsta este ca o bijuterie: nu strică nimic, îmi luminează multe clipe de melancolie, se uită în ochii mei cu un magnetism teribil, aproape că e om. Are niște ochi absolut senzaționali, o formă perfectă și o căldură aproape dogoritoare uneori. Este emoționant de ascultător și avem un limbaj al nostru din priviri. Cu siguranță că mă consideră umbra sa și atunci când dispar în spatele ușii de la intrarea în casă consideră că și-a pierdut umbra pentru o vreme și se apucă de dormit. Că și lui îi place să doarmă. Mai ales în preajma mea. Probabil că îl iubesc la nebunie, nu știu. Încerc să-l respect și să-l admir pentru toleranța de care dă dovadă. Deși, critic vorbind, nici nu prea are de ales, sărmanul suflet. Uneori mă uit la el și mă gândesc: ”măi suflete, te pomenești cu tu ești ăla de mă ține legată de locul ăsta și că după ce nu vei mai fi, voi găsi calea de a zbura și eu spre acea libertate la care tânjesc permanent?”

Am plecat la 8 spre Titan. În mod neașteptat, Mihaela, amica către care mă îndreptam, avea telefonul închis. Vroiam să o anunț că pornesc spre ei, așa stabilisem în seara precedentă.

Deși mă așteptasem la tabloul unui oraș părăsit și lăsat aproape de izbeliște în frigul unei dimineți de Crăciun al unei ierni foarte uscată și anormal de blândă, am avut totuși o revelație să constat că așteptările nu-mi fuseseră înșelate de realitate. Nici un suflet de om prin zona blocului. Timpul parcă staționa în majoritatea dimensiunilor sale. Ceva mișcare se înregistra, mai trecea câte-o mașină la câteva minute. Era un frig calm și cenușiu, cerul acoperit total de șomoioage compacte de nori, parcă era o pătură din lână netoarsă, adunată de pe gardurile de sârmă ghimpată. Uite, din nou, o trimitere spre emoția unei amintiri din copilărie: șuvițele de lână care împodobeau șiragurile de sârmă ghimpată și pe care eu le mai adunam uneori, deși mama nu torcea lână. Era o activitate a vacanței de vară pe care mi-am petrecut-o, fără nici o excepție, timp de 20 de ani, prin munții Ciucașului. La final de vacanță se aduna așa un ghemotoc destul de mare pe care-l luam acasă, la București. Căram cu mine, prin buzunarele pantalonilor scurți, fragmente din blana oilor ce mișunau de colo-colo prin pășunile copilăriei mele .... aș vrea și n-aș vrea să mai fiu în tabloul acela. Cred că aș vrea să mai fiu copil, dar să am o familie așa cum consider eu că ar fi trebuit să am, potrivită mie. Să am o familie întreagă, nu doar o parte, nu doar o iluzie, nu doar un fragment traumatizat.  Îmbătrânesc cu dorința aproape permanentă de a fi adoptată, cât de trist poate fi acest gând?

Am ajuns pe la nouă fără douăzeci la Piața Muncii. Am dat sms Mihaelei. Nu știam încotro. Povestea vieții mele. Am luat-o la stânga. Hai să trec pe la Cornelia și Andrei. Anul ăsta, nu pot fi un Moș Crăciun darnic, dar un simbol tot am. Cornelia și Andrei sunt, în mare măsura, copia unei vieți la indigo. Aceea a mamei mele și a mea, copilului ei. Doar că timpurile sunt altele.

Pe casca mea de biciclist urban aveam montate coarnele de ren, cu clopoței. Cu 2 lei, iarna asta, am distrat o mulțime de oameni. ”Ha-ha, uite renu!”, ”Băă, uite-o p-aia, vezi? Ce miștoooo!” sau ”Hei, vine Moș Crăciun!” Cu doi lei mai poți încă să stârnești reacții, să creezi o atmosferă, să stârnești râsete, să-i mai faci pe unii, fie chiar doar și pentru cinci secunde, să uite că acest Crăciun este poate primul cel mai sărac din ultimii douăzecișidoi de ani.

N-am sunat la interfon. Cornelia și Andrei locuiesc la parter, ea acolo s-a născut și probabil acolo va muri. Și-a creat un univers din care nu poate ieși. Nu poate ieși sau nu am eu talentul necesar de a reuși să o scot din zona universului pe care și l-a creat. Sau sunt prea puțin interesantă pentru ea, pentru a constitui o motivație destul de puternică ca să reacționeze. Și o să explic mai târziu, căci voi reveni la Cornelia.

M-am dus în dreptul geamului de la dormitorul lui Andrei și am început să bat în geam, timp în care mi-am poziționat capul în așa fel încât din casă să se vadă doar coarnele de ren în mișcare.  Pentru un copilaș destul de singurel și destul de sărac, ar trebui să fie o mică bucurie din dimineața de Crăciun. Păi cum, să vezi tu la geam două coarne roșii, cu clopoței, agitându-se hlizit taman la geamul tău!

Nu aveam stare să intru. A ieșit Cornelia să-mi deschidă ușa blocului, căci eu tot nu am sunat la interfon. Pe ghidonul bicicletei aveam fixat un om de zăpadă din pluș, cu o figură un pic diabolică, care ținea între mâini un glob în interiorul căruia erau niște fulgișori. Dacă apăsam pe un mic buton, începea să cânte un cântecel de Merry Chrismas, apoi în glob intra un curent de aer și fulgișorii începeau să se învârtejuiască și era o chestie veselă și colorată. Andrei, puștiul bolnăvicios de 10 ani și aproape șase luni, nu a venit afară, deci impactul omului de zăpadă care cânta de crăciun și anima zăpada artificială rămânea pierdut pentru el. Din cauza asta am acceptat să-mi car bicicleta înăuntru pentru câteva minute, să-i ofer și lui imaginea respectivă și să scot din rucsac ceea ce-i adusesem (deși știam că setul acela de rechizite sofisticate și colorate era departe de a se afla pe lista dorințelor lui de Craciun).

Era liniște la ei, bunica zăcea în altă cameră, foarte răcită, nu am mai intrat să o salut. Femeia aceasta m-a iubit și s-a uitat la mine ca la un înger de când o știu. Dar eu, de la momentul poveștii finalului vieții mamei mele, am rămas cu o reală problemă de atitudine în fața oamenilor bătrâni. Mă seacă emoțional pe toate arterele să mă uit la oameni bătrâni, mai ales la bătrânele. Nu știu cum mă voi suporta pe mine însămi, sper să nu ajung până la o vârstă când mă voi apropia de propria neputință. Îmbătrânirea este cel mai frustrant lucru al vieții noastre pe Pământ și moartea este cea mai răvășitoare experiență de care avem parte.

Aveau un brad împodobit, pe o masă, în sufragerie. Era o casă, era un moment în care ți-ai fi putut dori să staționezi mai mult. Dar eu nu aveam stare. Lipsa de comunicare survenită și cultivată cu atâta sârg de Cornelia, în ultimii ani, a căscat o prăpastie adâncă și lată între noi și mi se întâmplă foarte rar să mă mai simt confortabil în prezența ei. Dar asta ar fi o altă temă de discuție.

Sub brad, într-o pungă, un cadou deja pregătit pentru mine. Avea bilet pe el. Nu aveam loc în rucsac și nu am vrut să iau punga să o îngrămădesc acolo. I-am spus să-l lase sub brad și voi veni altă dată. Puțin probabil că mai târziu, în aceeași zi. Nu pot explica. Nu acum și nu aici. Apoi mi-am dat seama că m-am comportat un pic brutal (în sensul că nu am schițat măcar un gest să deschid cadoul, pur și simplu i l-am returnat, fără să-l refuz însă), am procedat așa cum de regulă am perceput eu mereu dinspre ea anumite comportamente. Ceea ce-mi confirmă din nou teoria potrivit căreia noi reacționăm de fiecare dată ca urmare a ceea ce primim. Atunci când faptele noastre nu sunt cele de inițiativă, ci cele de răspuns, de reacție, acestea respectă tenta a ceea ce primim. Primești răceală, reacționezi cu răceală. Primești apatie, reacționezi cu apatie. Primești bucurie, reacționezi cu bucurie. A fost un caz clar de punere în practică a unui subconștient lâncezit și tras de urechi pe neașteptate.

Știam foarte clar că își dorea foarte mult să rămân. Dar am plecat. Era un gest care imita – iată din nou o copie la indigo! – un alt gest făcut tot de mine, față de mama, în 1991. Și m-am ales cu un blestem rostit printre lacrimi de furie și neputință. Și blestemul a prins, după cum bine pot afirma acum, privind retrospectiv ultimii 20 de ani. În urmă cu vreo doi ani cred i-am spus Corneliei ceva terifiant și acum, când scriu, îmi dau seama că acel adevăr mi se confirmă: ”Începi să semeni atât de mult cu mama mea, încât mă sperii. De mama am fugit cu ce-aveam pe mine, în lumea largă. De tine mă distanțez, căci tu parcă te lupți din răsputeri să mă îndepărtezi prin răceala asta a ta și prin atitudinea tacită de guru pe care ai vrea să ți-o asumi, chiar dacă poate nu îți dai seama.” Guru în sensul de autoritate superioară, spiritualitate deasupra celorlați. Un fel de impunere prin ascultare și tăcere, care mie una nu mi-a inspirat niciodată respect sau atracție.

Alergarea. Care alergare?

Era un pic trecut de nouă dimineața, era parcă mai luminat afară și se mai înmuiase frigul, erau grade pe plus, cu siguranță. Am plecat. Nu știam exact încotro, nici nu știam cum se ajunge în Titan. Am luat-o așa, din amintiri, cu bicicleta, pe Maior Coravu și am trecut apoi pe Basarabiei. Și am ajuns în Titan pe la 9,20. Între timp, la vreo 5 minute după ce plecasem de la Cornelia, m-a sunat și Mihaela. Nici vorbă de ieșit la alergare în IOR, oamenii întârziaseră la o cină de Crăciun și veniseră spre dimineață acasă, așa că erau turmentați de nesomn.

Am urcat la ei, cărându-mi bicicleta în spate până la etajul 8. Greu căratul ăsta la etaje superioare. I-am colindat și pe ei cu omul de zăpadă cântător, am legat bicicleta pe holul blocului, în fața ușii și am rămas de vorbe vreo oră și ceva cred. După care am ieșit la o tură de parc cu Mihaela, dar mers lejer, eu pe lângă bicicletă, ea la pas. Era încă gol parcul, apăruse și soare, era perfect pentru activități outdoor.

La 12,30 l-am sunat pe Radu, un vechi prieten care stă prin zona parcului. Toți pe care îi cunosc eu mai bine locuiesc în zona parcului IOR, nimeni nu stă prin zona mea. O fi și asta ceva, un element al poveștii vieții mele. Pe la ora prânzului ei obișnuiau să iasă cu cel mic în parc, deci m-am gândit că sincronizarea ar fi perfectă. Dar ei erau prin zona Parcului Stadionului și spuneau că în jur de ora unu se adună la Vlad, acel ”guru” nedeclarat al vechiului grup din anii 90. Radu a spus că mă sună să-mi spună ce și cum și când și unde, să ne vedem eventual toți cei din vechea gașcă – mai puțin auto-expulzata de Cornelia – la Vlad acasă, pe Vatra Luminoasă.  Cum aveam și pentru ei ceva de dulce în rucsac, lucrurile păreau că se leagă. Doar păreau.

M-am despărțit de Mihaela pe la unu fără zece și am pornit spre casa lui Vlad. Eram acolo la unu și cinci minute. Nu mai fusesem de foarte mult timp la el și lucrurile erau puțin schimbate. Poarta de la intrare fusese înălțată, i se adăugaseră bucăți de tablă înnădită, absolut inestetice. Era o cazemată, nu aveai nici cea mai mică șansă să mai pătrunzi cu privirea în curte. Butonul de la sonerie nu mai putea fi accesat. Practic nu aveam cum să-mi fac anunțată prezența, am bătut la poartă, nici o mișcare. Nu am insistat. M-am retras. Relații ciudate în zona asta. Ceva ce nu mă încurajează să insist, totul este interpretat, răstălmăcit, totul devine o filosofie greoaie pentru care nu aveam răbdare azi. Da, cred că așa aș putea defini prima zi de Crăciun: neastâmpăr, nerăbdare, dezechilibru interior, fugă, evadare, căutare, negăsire, așteptarea a ceva ce nu există.

Încotro acum? Da, știu, povestea vieții mele.

Începuseră să apară mașini, uram să mă prindă traficul prin oraș, era cenușiu, frig, îmi plăcea, dar brusc vroiam să mă retrag. Căutasem suflet, emoție, nu găsisem ceea ce căutasem. Sunt lucruri care se construiesc peste an, nu în ziua de Crăciun. Mă trezisem din zori cu gândul la oameni pe care îi știu de foarte mulți ani, dar despre care nici măcar nu știu ce anume îi sensibilizează. Avem un trecut suprasolicitat de emoție, doar că eu căutam o cu totul altă emoție. Pentru mine, Crăciunul se definește prin emoție, prin cadouri, povești. Pentru ei, Crăciunul nu se definește prin nimic, decât prin virtutea inerției. Facem brad, pentru că așa se face. Sau poate am fost eu incapabilă, în ultimii 17 ani, să le percep emoțiile.Căutam ceva care să mă rețină, să mă cheme, să mă facă să mă simt la căldură, primită, dorită, ascultată. Căutam să aparțin de ceva. Căutam valul. Da, ascultată, asta îmi lipsește cel mai mult și acest adevăr respiră din blogul meu, unde totul este trecut prin emoții uneori în exces. Cine nu cunoaște stările despre care vorbesc, nici nu va înțelege vreodată.

M-am întors la mine, în colivia mea. Făcusem mișcare, băusem ceai, împărțisem mici-minuscule cadouri. Acum gata, trebuia să mă regăsesc la mine.

În a doua zi de Crăciun am fost mai leneșă. Nu mi-am mai ascultat deșteptarea de la ora 6, am părăsit așternutul pe la șapte fără zece abia. În seara precedentă, din dorința de a o scoate pe Cornelia un pic din universul ei, o invitasem la o plimbare prin Herăstrău. Nimic forțat. Un mers, o biklă sau o alergare, după cum ne-am fi simțit. Era a nu știu câta încercare cu ea, nu știu de ce am imboldul ăsta și de ce nu renunț la el. Aseară nu mi-a dat nici un răspuns. Nu credeam că va da curs invitației, dar speram să mă înșel.

La ora 8 mă pregăteam să ies pe ușă. Eram echipată de alergare și aveam un rucsac mic, în care pusesem termosul cu ceai fierbinte, două lanțuri solide pentru a putea să leg bicicleta în timp ce alergam prin parc și alte accesorii necesare alergării. Am descuiat ușa și când să iau bicicleta roșie de coarne, constat că avea pană pe roata din față. Era cârpă, nu aveam ce să fac cu ea. M-am reorganizat un pic, am luat mountain bike-ul și am plecat. Era 8,20 deja. Era frig, la fel de cenușiu și frig ca în ziua precedentă, dar parcă mai multe mașini mișunau. Mi-am început pedalarea spre Parcul Herăstrău, 8 km. Trecând prin dreptul unui van am observat că îmi cam căzuseră coarnele de ren de pe cască, aveau o poziție total aiurea. Am pipăit și am constatat că unul dintre ele se rupsese. Ei bine, asta e! Pană la bicicletă, coarne rupte, ce mai urmează?

Și uite că a sosit și momentul canin, că doar titlul materialului te ducea cu gândul la patrupezi, nu?

Ieri dimineață, prin pustietatea orașului aparent părăsit, am avut per total, deci pe parcursul a 20 de km, cinci confruntări canine. Trei haite de-a lungul bulevardului Iuliu Maniu și alte două pe Bulevardul Basarabia.

Mai am materiale despre maidanezi și nu mă dezic deloc de conținutul acestora:

http://thinkandwritee.blogspot.com/2011/11/un-nou-episod-despre-romania-genocidul.html?spref=fb

http://thinkandwritee.blogspot.com/2011/12/eu-maidanezul-exercitiu-de-imaginatie.html

Când orașul forfotește precum un mușuroi în plin proces productiv, parcă nu-i mai vezi. Se ascund, se simt mai amenințați, probabil mai vulnerabili, le este mai frică. Acum, cu un oraș într-o relativă nemișcare, au ocazia de a se simți din nou stăpâni pe universul urban. Haite de 5 – 12 câini mari, solizi, înrăiți, plini de boli. Mă uitam la cei care se repezeau la mine și mă urmăreau lătrând fioros și amenințător: se trezise la viață fiara din ei. La prima confruntare a fost chiar groasă. Un exemplar mare, alb, cu o carne tare pe el, cu siguranță conducătorul haitei. Mă ura. El știe de ce. Eu nu vreau să știu de ce. Probabil că mă vedea ca pe o friptură, nu știu. Cert este că nu părea amator de negocieri. M-a enervat un pic. Așa că am oprit bicicleta și m-am strofocit către el, fizic și sonor. Mrrrr, nu-i convenea. Nu a cedat din prima, dar din a doua a înțeles că se agită aiurea. Se uita, clar, cu ură la mine. Ura animalului hăituit.

A doua confruntare apărea cu vreo 300 de m mai încolo. Bulevardul fiind gol, am intrat mai spre centrul carosabilului și am dat mai puternic la pedală. Nu mai aveam chef să opresc. M-au alergat vreo 20 de m și s-au pierdut apoi de mine.

A treia confruntare iar m-a făcut să mă dau jos de pe bicicletă. Eram in intersecție la Lujerului și erau cam mulți și agitați. Nu știu cum, dar nici o clipă nu am avut impresia că mă vor mușca pe bune. Mă simțeam apărată de bicicletă, la o adică o iei și o folosești ca și scut, fără doar și poate. Și aici m-au enervat un pic și m-am manifestat non verbal. Am oprit, am pus ambele picioare pe sol, hotărâte, drepte, am întors corpul jumate către cei trei care se comportau precum lupii în pădure și m-am uitat în ochii lor. Pur și simplu. Stăteam și îi fixam. Ei bine, puțin credibil, nu știu ce naiba au înțeles ei din ochii mei, cert este că s-au potolit. Au renunțat.

Le-am inspirat teamă?  Respect? Supunere? Stăteau tot în zona mea, dar nu se mai agitau. Stăteau și ei, pur și simplu, fără să mai vocifereze. Ce scriam mai sus despre reacții, mai știi? Cam așa și acum. Maidanezii reacționau conform atitudinii mele. Ei m-au atacat, eu am afișat o aparentă pasivitate și o tăcere foarte grăitoare și ei au început să tacă. Se împăcau cu o situație și cu o persoană. Mi s-a părut interesant.

Asta se întâmpla în prima zi de Crăciun.

În a doua zi de Crăciun am plecat de-acasă purtând în buzunar vreo 300 de g de bobițe uscate pentru câine. Cumpărasem eu un sac de 5 kg pentru maidanezi, așa, în general, dar mai ales pentru o cățea albă care își face veacul pe lângă gardul păzit al Palatului Cotroceni și pe lângă care trec zilnic dimineața în drumul meu spre birou.

Am ajuns în Herăstrău, am legat bicicleta, i-am pus husa-n cap și am pornit la pas. Întâi, savuram tabloul în care mă aflam și căutam ceva idei de compoziție pentru câteva fotografii. Suprafața lacului era superficial înghețată, soarele se scremea să apară, în rest liniște deplină. Cu săculețul de bobițe în mână am început pasul alergător. Cu ritm de pensionar accidentat analizam fiecare senzație. Hm ..... se putea mișca ceva. După două luni, timp în care durerea de tendon nu cedase decât în proporție de 30-45%, mă riscam să mai salvez ceva sau să ratez absolut apropiatul semi-maraton de lângă Polul Nord.

A trecut un kilometru, au trecut trei și eu tot nu întâlneam un maidanez amărât pe care să-l hrănesc. Era bine să fie unul singur, că dacă erau mai mulți s-ar fi încăierat, era prea puțină mâncare. Pe la km 4 apare unul. Destul de vesel el așa. Și temător. Cățeii ăsta caută permanent de mâncare. Nu părea lihnit, dar eu obosisem să alerg cu săculețul după mine. Așa că m-am oprit și l-am strigat. Stătea la vreo 3 m distanță, nu se apropia. Am pus bobițele la tulpina unui copac, unde era solul mai curățel, să nu stea să mușuiască prin noroi sau prin grămezi de frunze după fiecare bobiță în parte. A așteptat cuminte să mă îndepărtez câțiva pași și cu ochi umili, m-a privit și apoi s-a apucat cuminte de mâncat. Când am trecut din nou pe-acolo, la tura a doua, nu mai era nici urmă de bobițe :-)

După două ture de Herăstrău, o alergare combinată cu mers și făcut poze (12 km în 1h32min, față de aceeași distanță în 70 min în luna octombrie!), am oprit alergarea. Acum nu-mi dau seama dacă până mâine voi mai și mișca piciorul cu pricina, o să vedem. Semnele nu arată prea bine.

Returul pe bicicletă nu mi-a creat nici o problemă. Am plecat din parc la ora 11, începuseră să apară deja mai mulți alergători și ceva plimbăreți cu copiii, deci clar nu mai aveam timp și spațiu să mai fac o tură și cu bicicleta.

Și cam așa a trecut și acest Crăciun. Anul trecut eram prin Himalaya, urcam spre 5.000 de m și în seara de ajun împărțeam 250 de g de halva marmorată la 10 oameni, într-un han himalayez dintr-o vale stăpânită de umbră. Eram bolnavă, dar Himalaya îmi dădea puterea să merg mai departe și să mă bucur de privilegiul de a putea păși pe-acolo.

http://ankaberger.blogspot.com/2011/03/himalaya-reloaded-2011-12th-day-dhole.html

De ce mi-ar fi dor,

dacă aș pleca din România, fără măcar să mai privesc vreodată înapoi? 

Am cumpărat anul acesta o carte despre ”10 motive pentru care m-am întors în România”. Nu am citit-o. Nu am curaj să o citesc. Plec de la premiza că nu aș înțelege o iotă. Că nu aș putea accepta nici măcar o afirmație simplă din această carte. O voi lua cu mine când voi pleca și o voi citi după 3 ani din noua mea viață.

Mi-a trecut prin minte, în seara aceasta de Crăciun, să încep să fac o listă a lucrurilor de care mi-ar fi dor cu adevărat, atunci când mi-aș aminti de ele, eu trăind, desigur, într-un loc din lumea asta pe care l-aș simți ca fiind ”acasă” al meu.

Păi să purcedem, să vedem ce iese:

1. Tudor Gheorghe

2. Dan Puric

3. ? rude? nu am
4. ? prieteni? Nu am avut aici niciodată tipul de prietenie profundă, așa cum am experimentat-o în patru ani de Germania. Deci clar nu este un motiv pentru care să nu plec de aici. Din păcate.
5. ? proprietăți ? Glumești! Suntem doar chiriași, tot ce avem și folosim e de împrumut în viața asta. Nu avem nevoie de tot ceea ce acumulăm, material vorbind. Lăcomia ne distruge. Sunt o ipocrită, nu? Dar pot renunța oricând la cele 30 de perechi de încălțăminte și 20 genți și 10 rucsaci diferiți.
Deci să revenim
6. ??

tupeul

Tupeul are multe variante. Poate că și eu am tupeu și nu-mi dau seama. Cert este că pe mine tupeul, în crasa lui manifestare, mă scârbește și mă uluiește negativ de fiecare dată. 

Directorul financiar al unui grup mare de firme convoacă într-o ședință secretariatele tuturor direcțiilor. Se discuta începutul planificării petrecerii de Crăciun, ceva destul de mare ca și dimensiuni, se pornea de la premiza că vor participa 400-450 de oameni. OK, conceptul, tematica, codul vestimentar, entertainment?

Una dintre doamne propune un moment artistic și vine imediat chiar și cu rezolvarea: ”am eu un grup de colindători, absolut fantastic! Mă ocup eu de asta.”

Propunerea, venind din interior, nu se considera a fi verificată. Eu fiind mai nouă în colectiv, oricum nu aveam multe vorbe de spus la această scenă.

Fapt este că, cu 2 zile înainte de marele eveniment, mă trezesc cu un fel de contract trimis de doamna respectivă. Ea fiind intermediarul și declarând, în urmă cu două luni, că se ocupă de acest aspect al evenimentului, îmi trimitea acum un contract emis de conducătorul grupului de colindători (o asociație culturală de prin Ploiești). ”Păi puii mei, nu ai spus că te ocupi tu de chestia asta? Adică și de contract și de plată și de program, oră, durată etc.?”

Contractul era absolut varză, ca să nu spun halucinant. L-am pieptănat, practic l-am refăcut, am avut grijă să fie semnat, apoi m-am trezit că tot eu trebuie să mă ocup și de plata în numerar a colindătorilor. 

Ce înseamnă tupeul ăsta în viață ..... eu unde dracu mi l-am pierdut?

Momentul artistic a fost penibil, jenant, de cea mai proastă calitate pe care mi-aș fi putut-o imagina. Au venit târziu, îmbrăcați total nepotrivit, extrem de nepregătiți, nu știau, nu se vorbiseră ce să cânte și în ce ordine, nu au folosit cele două microfoane (deși în urmă cu vreo lună ceruseră contactul celui care se ocupa de sonorizarea sălii, chipurile să știe cum să vină pregătiți!), factura și chitanța nu erau pregătite, a trebuit să stau după ei, pe holuri, uite hârtia, ia banii .... ce mai, ceva de prost gust. 

Desigur că mie toată faza cu această propunere nu mi-a fost clară de la început, dar cum nu eram singură responsabilă de organizarea evenimentului, am considerat că lasă, să aducă fiecare un aport. 

După petrecere, misterul s-a elucidat și am aflat cu totul întâmplător: șeful grupului de colindători este fratele doamnei care a lansat și a impus propunerea. Ce să mai comentez? Raportat la calitatea momentului respectiv și la felul cum a procedat colega, aș avea prea multe de comentat, așa că mai bine mă abțin. Mie personal nici măcar nu mi-ar fi dat prin minte, datorită unei educații pe care o am la bază, să procedez astfel. Mie personal mi se pare urât, mic, meschin, lipsit total de etică și deontologie. Și strigător la cer este că astfel de persoane au parte de laude și succesURI.

Băăăă, ești prost? Sau prostit?

Trăim în rOMÂNIA și asta ne ocupă tot timpul Doar două chestii care mă năucesc la ora asta:

1.     În Tg. Mureș, azi, 19 decmbrie 2011, zeci sau sute de oameni s-au bătut pentru a primi un tichet de masă în valoare de 70 RON. Dăruit, în cea mai umilitoare variantă, de primăria locală. Sau? Mă uit la imaginile filmate de jurnaliști și chiar nu-mi vine să cred ceea ce văd.  Un tip în palton lung, de stofă, urcat pe ceva, împarte bonuri. O mulțime absolut haotică, cum nici la împărțit mâncare în Namibia nu vezi. Nici după cutremurul din Japonia nu am văzut astfel de imagini. Autoritățile împart niște bonuri valorice. Într-un sistem care pur și simplu animalizează ființa umană, calcă pe orice demnitate. Nu-mi vine să cred. Există oare o evidență a acelor bonuri? De ce au trebuit împărțite în halul acesta? Parcă ai ținut în țarc o mulțime de porci, nu le-ai dat de mâncare vreo lună, după care te duci brusc în fața lor, te urci pe un buștean și le arăți troaca cu mâncare. Păi nu vin ăia guițând la tine și călcându-se peste copite? Păi nu vin ăia la tine în genunchi, de-ți ling și flecurile de la cizmele înnoroite? Sunt românii dependenți de a fi umiliți, manipulați, controlați, batjocoriți în masă? Nu era mai DEMN să nu fie niciunul prezent acolo și să se zbată pentru un tichet de masă? Putem vorbi de foame și demnitate în același timp? Putem vorbi de manipulare și cinism din partea autorităților? Poate mie să-mi spună cineva, cu argumente de pur bun-simț, că acele bonuri valorice nu puteau fi distribuite în mod organizat și demn, fără a scoate oamenii din casă? Faptul că oamenii s-au dus din timpul nopții acolo, să stea la o ușă și să aștepte poate prind un bon valoric ..... este exact, dar exact stilul de viață pe care îl duceam între 1982 și 1990. Este, este, este strigător la ceruri absolut tot ceea ce se întâmplă: pe de o parte, abordarea autorităților, pe de altă parte, reacția populației. Manipulatori și manipulați. Îmbuibați și flămânzi. Bogați și săraci. Cinici și proști. Sfidători și umiliți.

Ce a dorit de fapt să realizeze primarul orașului Tg. Mureș prin această acțiune? Și ce a realizat? Cum e posibil ca bonurile valorice să fie împărțite de un reprezentant al poliției locale? Asta e treaba poliției???

Cum dai niște bonuri valorice – apropos, din ce bani provin?!?! – pur și simplu așa, ca și cum împrăștii balonașe de săpun? Cum te descarci de ele? Sau ce naiba  împarte omul ăla acolo, în mijlocul mulțimii agitate? Bonuri de ordine sau ce? Băăăă, ești prost? Sau nu sunt eu destul de flămând și disperat pentru a accepta reacția celor ”mulți, dar proști”???

Convinge-mă că nu exista o altă variantă de a ”dărui” - băăă, ești prost? ceva gratis? în rOMÎNIA??? - aceste tichete. Spune-mi mie că procedura de azi nu este de fapt o animalizare a ființei umane, care tocmai se certa cum să scape de maidanezi: îi sterilizăm sau îi ucidem pur și simplu? Eventual ăi facem și friptură!

Băăăă, ești prost? Cine-mi explică și mie cum se face că Bucureștiul e plin de mall-uri și supermarketuri care acum, în zilele astea dinainte de Crăciun, sunt sufocate de cumpărători? Nu mă pun pe mine etalon, eu nu mai fac cumpărături de Crăciun de mai bine de 10 ani, că m-am scârbit și nu am înțeles de ce de Crăciun trebuie românii să crape în ei până vomită și se pișă pe ei tot alcoolul consumat.

Mi se face rău, așa că mă opresc aici, deocamdată.

Eu, maidanezul - exercițiu de imaginație canino-umană

imaginați-vă că sunteți maidanez!

”Nici să mârâi nu mai pot, de foame! Idiotul ăsta, nu putea și el să se uite sub mașină, înainte să plece? Că doar știe că dorm aici, pe gura de canal. Când am găsit locul ăsta și vroiam să mă așez deasupra aburului cald, EL tocmai sosise. Se pregătea să parcheze. Eram disperat și paralizat de frig. Pe mama o zdrobise unul cu piciorul și am fugit de mi-au scăpărat picioarele. Ce prost am fost, poate că vroia să aibă grijă de mine, să mă curețe, să mă încălzească, să mă hrănească. Mama înota într-un lichid roșu, vâscos și oricât de însetat eram, mi-am dat seama că nu e laptele cu care mă mai delectam seara, când venea în culcușul nostru. Era pe fiecare seară ce trecea, tot mai slabă, mai trasă, se clătina. Dar mă hrănea și eram fericit să o pot simți. Respirația ei îmi dădea încredere, privirea ei tristă îmi dădea echilibru, apariția ei mă proteja și eram fericit. Eu, mama și puținul lapte de care aveam parte seara. Peste zi dispărea și nu aveam curajul să o urmăresc. Promitea mereu că va veni curând, foarte curând și că vom avea un ospăț și că într-o bună zi vom locui și noi într-o căsuță a noastră, unde să nu ne plouă, să nu ne fie nici cald, nici frig, ci taman bine. Unde să avem permanent puțină apă curată, fără dâre de motorină în ea și ceva de mâncare. Ne uitam uneori împreună la câte un moșier cu zgardă și cu botniță. Îi lucea blana, vroia să o ia și el zglobiu pe drum, să miroasă o hârtie, să mestece un fir de iarbă. Dar podoaba aceea din jurul gâtului îl zmucea tot timpul și nu avea de ales. Ne chiorăiau mațele-n ochi de foame, dar parcă tot nu am fi făcut schimb cu moșierul. Și ce dacă-i lucea blana? Și ce dacă avea pardesiu și unghiile-i erau date cu lac? El se putea juca cu fluturii, primăvara, doar când venea omul la el și îl scotea, cu porția, la plimbare. Să mori de tristețe sau de foame? Să mori într-un pat cald sau liber, sub un pod dărâmat? Na, că delirez. Am doar 3 luni, dar filosofez ca un ogar scrântit și trecut prin viață.

Da, bine că nu m-a lovit. Aproape că i-am lins ghetele ca să mă lase să stau aici, pe gura asta de canal, sub mașina lui. Că așa e la oameni, las că m-am prins eu: trebuie să te umilești, să lingi unde ai mușcat, să cerșești, să te târăști prin mocirlă, să te faci că ești fericit când de fapt ești amețit de dor, durere, lipsuri și .... da ce să mai zic, bine că nu-s om, parol! Că m-aș urâ, se poartă, prea mulți dintre ei, mai rău decât bestiile. Și p-ormă își fac cruce și se duc în biserică, de-o spurcă și p-aia! De aici pot vedea multe și pot fi lăsat în pace multe ore. Aș vrea să dorm și să nu mă mai trezesc, să am așa, un sooooomn permanent, că atunci nici nu ți-e foame, nici sete, visezi palmieri și oceane termale când afară e ger și visezi mări de apă de apă dulce și tocăniță de legume asezonată cu pătrunjel și puțină smântână rece, când afară se topește asfaltul de caniculă. Păi da, că sunt vegetarian, ce credeați? E criză, m-am adaptat, de unde atâta carne? Plus că nici nu face bine, se digeră greu și nu am întotdeauna șansa de a-mi face treburile în liniște. Ba vine un motociclist care oprește brusc vâjâitoarea aia și-și aruncă țigara aprinsă pe mine - așa am rămas și fără coadă, nu vă doresc să aveți durerile alea!!! -, ba vine un drac de copil d-ăla tembel care crede că sunt bun de aruncat prin copaci sau de dat cu capul de toți pereții sau vine altul de vomită pe mine și apoi pleacă bolborosind mai departe. Cei mai nebuni sunt, pe departe, bicicliștii. Pe unii îi simt din depărtare și după cum își mișcă picioarele îmi dau seama dacă m-ar iubi sau m-ar ucide. Unul mi-a dat cu spray în ochi, am crezut că-nebunesc de durere. De atunci îi latru și mai tare, că frica îți dă curaj. 

E o fată nostimă, pe care o pândesc dimineața, după mașini, hi-hi .... Ne știm deja. Azi avea niște coarne roșii cu clopoței pe cap, montate pe cască. Se pare că nu prea îi pasă de restul lumii, ce zice lumea. Ea încetinește și îmi zice ceva și eu mă ascund. De vreo trei zile o văd că se oprește înainte să ajungă la mine. Eu mă ridic și mă feresc, că nu știi niciodată cu EI  la ce să te aștepți, sunt imprevizibili unii. Așa, deci, se oprește, se uită după mine câteva secunde și apoi scoate din buzunar o punguliță din plastic, neagră. Lasă să-i cadă pe asfalt niște mărgeluțe, îmi face semn spre ele și apoi se îndepărtează lent, pe bicicletă. Și se tot uită înapoi. Dacă vrea să mă otrăvească și să mor în dureri? Că am văzut un camarad cum a murit așa ..... vai, mi se face rău, nu pot descrie așa ceva. Mă implora, se sugruma, îi mureau ochii-n privirile mele, picioarele nu-l mai ascultau și lacrimi imense i se opriseră pe obraji. Și nu aveam ce să fac, nu știam ce are. Până a încremenit și apoi l-au călcat de atâtea ori miile de mașini, că devenise tot una cu asfaltul. Eu nu vreau să mor otrăvit, mai bine mor de foame.

Vai ce vreme frumoasă. Ce-aș bea puțină apă. Dacă nu mi-ar fi atât de foame, mi-ar place să mă joc, să alerg, să latru. Mi-ar place să nu fiu singur. Sau mi-ar place să fiu pisică. Ele sunt mai norocoase, sunt mai iubite, se cațără prin copaci, mai prind o pasăre. Sunt hrănite, luate acasă, spălate, dezmierdate, rareori sunt lovite și călcate de EI, pentru că ele sunt mai mici și se pot ascunde ușor. EI le plac mai mult, de ce oare? Vai, ce foame mi-este.  Nici gunoaiele nu mai sunt ce erau, numai plastic. Uneori mâncare stricată pe care nu o pot mesteca. De ce aruncă oamenii mâncare, de o fac și o lasă să se strice? Și-a-nceput să plouă, blana mea e prea lungă, nu-mi suport mirosul de blană udă și murdară și plină de paraziți. De m-ar pieptăna cineva. De mi-ar tăia cineva zdrențele alea care s-au format pe coadă și atârnă și se îmbibă de motorină și rahat și resturi de mizerie de tot felul. Și bretonul ăsta care-mi acoperă ochii și urechile mizerabile pe care nu mi le pot curăța de tot praful ăsta. Uf, ce viață de maidanez blestemat am. Nu vreau să am copii, aș vrea să fiu sterilizat. De ce să aduc copii într-o lume A LOR? Să fie hăituiți, hămesiți, batjocoriți, vânați, schingiuiți,  vânduți și cumpărați, vlăguiți, să aibă aceleași gânduri negre și inutile ca ale mele, să tremure de frig, cald, frică, durere, foame, sete, paraziți? De ce am fost dați să existăm pe Pământ?! De ce nu ne este dat să murim pur și simplu în somn, după două zile în care nu am mâncat și nu am băut nimic? De ce trebuie să suferim și să ne umilim pentru a căpăta voia să stăm, câteva ore, peste căldura unui abur efemer? De ce nu aveți grijă de noi și doar vă mulțumiți să dați din gură și să scrieți poezii despre ”câinele, cel mai bun prieten al omului?” De ce a trebuit să ne scoateți din habitatul nostru natural? Ca să vă demonstrați cât de puternici sunteți și că puteți face ce vreți cu cine vreți, că aveți drept de viață și de moarte asupra tuturor celorlalte ființe mai slabe decât voi? De ce sunteți bestii? Ne înrăiți, ne faceți dependenți de voi, apoi, dacă nu vă convine ceva sau nu mai aveți chef, ne lepădați, ne uitați, ne ignorați, ne striviți, ne ucideți.” Mămico, îmi lipsește dragostea ta, dar mă bucur că ai scăpat de lumea asta, mai ales că acum, uite, vine și frigul iernii ... nu știu ce-o să mă fac.

Oare aș vrea să fiu ca EI? Aș vrea eu oare să fiu ..... OM?? Sunt cam mulți, dacă stau să mă gândesc. Și cu criza asta, deja își dau în cap, dacă se vor apuca să muște? Hm ... avem două soluții: le scoatem dinții sau ... problema e că sunt prea mulți. Îi omorâm sau îi sterilizăm. Vai ce idee genială ar fi prima, ne scapă de obligații pe viitor, nu? Na, că deja gândesc ca un .... OM!! S-ar răsuci mama în mormânt să afle ce-mi trece prin mintea asta canină, sărăcuța!! Noroc ..... că nu are mormânt. Mi-e dor de mama și tare aș vrea să fiu iubit și să iubesc și eu pe cineva. Poate vine mâine fata aia cu grăunțe. Azi n-a venit, așa că n-am mâncat mai nimic.

Genocidul canin, în paralel cu cel uman. România 2011 

Un nou episod despre România: genocidul canin începe!

23. nov 2011

”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”

Problema patrupedelor canine fără stăpân este ..... o mare problemă. Foarte veche. Comuniștii au demolat vechile case și gospodării, au încartiruit cetățenii în colivii betonate suprapuse și animalele de pe lângă gospodării au rămas orfane. Și viața a continuat, evident, au procreat, s-au înmulțit și au supraviețuit în batjocura societății construită de oameni, îndurând foame, sete, caniculă, frig, lovituri, bătăi, dureri, răni și schingiuiri.

Pe scurt:

Guvernul României, stat membru al Uniunii Europene, după ani de hoție și ignorare și dezinteres total, nu este capabil nici acum să găsească o soluție umană pentru armata de patrupezi maidanezi semi-sălbăticiți și pe deplin umiliți. Eu circul mult cu bicicleta prin București, deci mă număr printre țintele mobile ale câinilor furioși. Fără să îi lovesc vreodată, fără să arunc cu pietre după ei, fără să folosesc nu știu ce spray-uri toxice, doar cu o vorbă bună sau o tonalitate răstită am învățat să îi stăpânesc 100%. Fără nici o exagerare. Sunt unii pe traseul meu spre servici care stau pitiți șmecherește de după vreo mașină și mă pândesc uneori, dimineața pe la 7. Văd ei acolo cum că vine un biciclist și se pregătesc de un atac feroce. 

De multe ori le văd botul cum iese și așteaptă momentul atacului. La început mă temeam, acum mă distrează tactica lor atât de serioasă. Și dacă ei vor să mă atace atât de dușmănește, eu îi sperii, adică opresc destul de brusc bicicleta și chestia asta îi ia prin surprindere totală. Arunc un ”what?” sonor și gata, problema e rezolvată. Și cei mai fioroși renunță aproape instantaneu și fie rămân pe loc, fie pleacă. Ca urmare, de ce să fiu eu animal, ca să îl educ pe el, un patruped hărțuit, înfrigurat, flămând, chinuit, suferind? Nu este vina lui că există și că există acolo unde există, în condițiile în care este nevoit să trăiască. Are nevoie, exact ca un copil orfan, părăsit, ignorat, alungat, de o reintegrare. Asta e tot. 

Revenind la nimicnicia umană:

Nu vreau să lungesc povestea și să comentez faptul că politicieni români au găsit în subiectul ”maidanezi” o oportunitate de campanie electorală, ce dracu, că nu suntem chiar atât de handicapați intelectual să nu observăm chestia asta!

http://www.romania-actualitati.ro/rrapages/view/35552

”Camera Deputaţilor a adoptat marţi – adică azi, 22 noiembrie 2011, în postul Crăciunului, culmea creștinătății ortodoxe! - proiectul discutat al legii câinilor fără stăpân, care prevede, între altele, posibilitatea eutanasierii după ce autorităţile locale consultă populaţia prin sondaje de opinie, referendumuri sau adunări de cartier.
Proiectul a trecut de plenul Camerei, deşi deputatul PSD, Aura Vasile a cerut retrimiterea documentului la Comisia de Administraţie, arătând că există un demers semnat de 57 de parlamentari în acest sens.   
Decizia a fost luată cu 168 de voturi favorabile, 111 împotrivă şi 14 abţineri.   
Potrivit raportului întocmit de Comisia de administraţie asupra proiectului pentru modificarea şi completarea OUG 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, eutanasierea câinilor fără stăpân se va putea realiza după ce autorităţile locale consultă populaţia prin sondaje de opinie, referendumuri sau adunări de cartier.
Propunerea prevede şi ciparea câinilor, inclusiv a celor care au stăpâni.
Consiliile locale, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti au obligaţia de a înfiinţa în funcţie de necesităţi, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ, servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân.
De asemenea, consiliile locale au obligaţia de a amenaja şi de a suplimenta din fonduri proprii în funcţie de necesităţi adăposturile publice pentru câini.
Câini grav bolnavi vor fi eutanasiaţi în trei zile lucrătoare
Câinii vor fi adăpostiţi în adăposturile înfiinţate de consilii timp de 30 de zile, cu excepţia celor revendicaţi de proprietari. 
"În situaţia în care după expirarea termenului de cazare câinii nu au fost revendicaţi sau adoptaţi, aceştia pot fi păstraţi în adăposturi, returnaţi în teritoriu, eutanasiaţi sau o combinaţie a acestora, conform hotărârii consiliilor locale, respectiv CGMB după consultarea populaţiei din raza unităţii administrativ-teritoriale respective", se arată în proiect. 
Proprietarul va suporta contravaloarea cheltuielilor de întreţinere în cuantumul stabilit prin hotărâre de consiliul local.
În cazul câinilor nerevendicaţi se prevede posibilitatea adoptării acestora în termen de şapte zile de către persoane fizice, juridice sau de centrele de adopţie înfiinţate de organizaţiile şi fundaţiile pentru protecţia animalelor.
Câinii cu vârsta de până la cinci luni vor rămâne în adăposturi până la revendicare sau adopţie, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 12 luni.   
Proiectul de lege mai prevede că după examinarea de către medicul veterinar câinii fără stăpân grav bolnavi, incurabili, irecuperabili sau agresivi şi cărora nu le pot fi identificaţi aparţinătorii se eutanasiază în termen de trei zile lucrătoare.  
Camera Deputaţilor este for decizional în cazul acestui proiect de lege, care a fost adoptat şi de Senat în 2007.

Actul normativ urmează a fi trimis preşedintelui Traian Băsescu pentru a fi promulgat.”

Istoric vorbind, suntem toți contemporani ai unui genocid pe care guvernul l-a ridicat la nivel de politică de stat. Mă refer la sărăcia și sărăntocia cruntă vezi aici despre sărăcie și sărăntocie (!) în care se zbate majoritatea populației, la măsurile luate împotriva generației în vârstă (tot ce a ridicat această generație, muncind într-un mai adevărat spirit al muncii și al conștiinței muncii, a fost și este în continuare furat, distrus, batjocorit, vândut pe sume simbolice etc. etc.), la îngroparea sistemului de sănătate și a celui educațional, la ”încurajarea” familiei prin totala lipsă de sprijin și susținere a tinerilor părinți sau a celor care și-ar dori să-și întemeieze o familie, dar nu-și permit din niciun punct de vedere etc ...... deci, la acest genocid uman, ce mai contează un genocid canin?!?! ”Noi să fim sănătoși” și .... ”Să trăiți bine!”. Mă mir că nu s-a votat o lege prin care autoritățile ar fi putut să profite de viitoarele cadavre canine și să facă tocăniță gratis pentru populația flămândă și umilită.

Sau să pună afișe ca în America lui John Wayne: ”se oferă recompensă de X lei pentru fiecare cetățean care se prezintă cu câte un maidanez căsăpit!”

Dar era să uit de la ce m-am revoltat și am început să scriu acest material!!

Am postat pe profilul meu de pe Facebook cum că ”păzea, începe schingiuirea hingherească a maidanezilor, aș vrea să mor, dar să nu văd ce urmează pe străzile Bucureștiului”. Și primesc un feed-back foarte prompt, legat de oameni, pe care eu îi clasificam ca fiind tot niște mamifere: ”Da, dar e singurul mamifer care gândește :)”

 Zău așa .... ??? Gândește?!? AuOlEuuuuu, mă doare creieru!

Și reacția mea la așa o perlă fantastică:

”așa, și? Ce legătură are cu faptul că ucide din plăcere, printre altele? E singurul mamifer care ucide ca să se distreze, corect? Ce legătură are cu faptul că singura soluție găsită de mamiferul Hitler a fost ”soluția finală” sau că autoritățile românești ”își folosesc gândirea” pentru a omorâ o specie de ”vecini” din regnul animal, doar pentru că au furat totul în țara asta și nu au avut niciodată bani și interes să rezolve OMENEȘTE probleme maidanezilor? NU VĂD LEGĂTURA CU GÂNDIREA, PE BUNE.”
În altă ordine de idei, la două zile distanță de la scrierea materialului de mai sus, pe facebook a apărut o postare cu vreo 2.000 de comentarii divergente de la diverși utilizatori. Eeeehhhh..... iată un nou instrument guvernamental de manipulare în sensul instigării populației și a desolidarizării oamenilor care, plecând de la discuții de genul acesta, ajung să se urască, jignească și eventual să-și dea în cap. Totul devine extrem de neconstructiv într-o țară care e pe moarte și care ar avea nevoie de solidaritate și acțiune în sensul unor acțiuni comune care să salveze această nație prăpădită, sărăcită și sărăntocită!

Eu, maidanezul - exercițiu de imaginație