26.12.2011
Trezitul în zori
În prima zi de Crăciun am reușit să îmi respect planul acela măreț de a mă trezi devreme dimineața, în ideea de ”a trăi mai mult”. Deși, eu personal, nu consider că somnul este o pierdere de timp. Mai ales că eu visez în general și am parte de o suită de vise absolut de invidiat. Sunt purtată prin universuri absolut fantastice și am parte de personaje și trăiri la fel de fantastice. E ca o a doua viață uneori și am, nu de puține ori, puterea de a-mi putea gestiona rămânerea în vis sau reluarea lui de la punctul de unde a fost întrerupt din cauza unei treziri determinate de un factor extern. Ca urmare, iubesc să dorm, deși nu întotdeauna. Când mă aflu pe alte coclauri, dorm puțin, fascinația chemării de a descoperi noul univers în care mă aflu nu mă lasă să-mi trăiesc timpul prin somn. Căci somnul este și el o trăire. Mi se mai întâmplă uneori să mă folosesc de somn ca de un refugiu și ca de o evadare. Refugiu în fața unor emoții pe care nu le pot stăpâni și pe care nu mi le doresc neapărat, evadare din calea foamei sau fugă din realitatea neplăcută.
Am citit despre ambiția trezitului cu noaptea-n cap pe blogul lui Sergiu, http://networkedblogs.com/pT4vq. Departe de a-mi permite să am astfel de obiective, ideea mi s-a lipit de creier precum timbrul cu mult adeziv de cartea poștală a timpurilor trecute – căci cine mai folosește azi cărți poștale și timbre?! -. Fiind o mare leneșă de felul meu, conștientizez faptul că trebuie să pornesc din interiorul meu o schimbare majoră. Dacă nu te ajuți singur, de regulă nu vine nimeni să te ajute, cel puțin în viața mea așa au funcționat mereu lucrurile, deși nu asta mi-am dorit de la viață.
Prima zi de Crăciun
În prima dimineață de Crăciun am părăsit așternutul la ora 6. Vroiam să ajung în parcul IOR, deci cam o oră de biciclit, să întâlnesc doi amici și să încerc marea cu degetul: adică să văd dacă pot reîncepe să alerg, căci de opt săptămâni am fost nevoită să abandonez noul elan și entuziasm care mă cuprinsese vis-a-vis de alergarea planificată. Desigur că încercarea asta puteam să o fac și dând o tură în jurul blocului, dar era mai palpitant și mai chinuitor să fac drumul până în Titan, vreo 20 de km, nu? Povestea vieții mele.
Prea frig, prea întuneric. În rest, totul perfect afară: aerul rece mă motivează în general și îmi pornește prin vene o întreagă suită de emoții dintre cele mai diverse și paradoxale. Da frate, frigul are, pentru mine, o reală și palpabilă încărcătură emoțională. Am crescut în frig, m-am format în frig, am experimentat frigul de anduranță și deja atunci când pomenesc de el este un personaj, avem un fel de dialog al nostru, intim. Este o relație formată în ani. Mă rog, se poate spune că suntem prieteni, căci doar prietenia se formează și se solidifică în ani, dăinuind peste ani. Oh, nu prietenia modernă, aia de tip facebook, desigur. Aia e .... spălare de creier în cea mai mare parte. E mult clăbuc acolo, puțină consistență.
Am băut un ceai din Himalaya. Fierbinte, cu miere și lămâie și două picături de rom. Mi-am alintat pisoiul nedumerit, permanent însetat de răsfăț fizic. Pisoiul ăsta este ca o bijuterie: nu strică nimic, îmi luminează multe clipe de melancolie, se uită în ochii mei cu un magnetism teribil, aproape că e om. Are niște ochi absolut senzaționali, o formă perfectă și o căldură aproape dogoritoare uneori. Este emoționant de ascultător și avem un limbaj al nostru din priviri. Cu siguranță că mă consideră umbra sa și atunci când dispar în spatele ușii de la intrarea în casă consideră că și-a pierdut umbra pentru o vreme și se apucă de dormit. Că și lui îi place să doarmă. Mai ales în preajma mea. Probabil că îl iubesc la nebunie, nu știu. Încerc să-l respect și să-l admir pentru toleranța de care dă dovadă. Deși, critic vorbind, nici nu prea are de ales, sărmanul suflet. Uneori mă uit la el și mă gândesc: ”măi suflete, te pomenești cu tu ești ăla de mă ține legată de locul ăsta și că după ce nu vei mai fi, voi găsi calea de a zbura și eu spre acea libertate la care tânjesc permanent?”
Am plecat la 8 spre Titan. În mod neașteptat, Mihaela, amica către care mă îndreptam, avea telefonul închis. Vroiam să o anunț că pornesc spre ei, așa stabilisem în seara precedentă.
Deși mă așteptasem la tabloul unui oraș părăsit și lăsat aproape de izbeliște în frigul unei dimineți de Crăciun al unei ierni foarte uscată și anormal de blândă, am avut totuși o revelație să constat că așteptările nu-mi fuseseră înșelate de realitate. Nici un suflet de om prin zona blocului. Timpul parcă staționa în majoritatea dimensiunilor sale. Ceva mișcare se înregistra, mai trecea câte-o mașină la câteva minute. Era un frig calm și cenușiu, cerul acoperit total de șomoioage compacte de nori, parcă era o pătură din lână netoarsă, adunată de pe gardurile de sârmă ghimpată. Uite, din nou, o trimitere spre emoția unei amintiri din copilărie: șuvițele de lână care împodobeau șiragurile de sârmă ghimpată și pe care eu le mai adunam uneori, deși mama nu torcea lână. Era o activitate a vacanței de vară pe care mi-am petrecut-o, fără nici o excepție, timp de 20 de ani, prin munții Ciucașului. La final de vacanță se aduna așa un ghemotoc destul de mare pe care-l luam acasă, la București. Căram cu mine, prin buzunarele pantalonilor scurți, fragmente din blana oilor ce mișunau de colo-colo prin pășunile copilăriei mele .... aș vrea și n-aș vrea să mai fiu în tabloul acela. Cred că aș vrea să mai fiu copil, dar să am o familie așa cum consider eu că ar fi trebuit să am, potrivită mie. Să am o familie întreagă, nu doar o parte, nu doar o iluzie, nu doar un fragment traumatizat. Îmbătrânesc cu dorința aproape permanentă de a fi adoptată, cât de trist poate fi acest gând?
Am ajuns pe la nouă fără douăzeci la Piața Muncii. Am dat sms Mihaelei. Nu știam încotro. Povestea vieții mele. Am luat-o la stânga. Hai să trec pe la Cornelia și Andrei. Anul ăsta, nu pot fi un Moș Crăciun darnic, dar un simbol tot am. Cornelia și Andrei sunt, în mare măsura, copia unei vieți la indigo. Aceea a mamei mele și a mea, copilului ei. Doar că timpurile sunt altele.
Pe casca mea de biciclist urban aveam montate coarnele de ren, cu clopoței. Cu 2 lei, iarna asta, am distrat o mulțime de oameni. ”Ha-ha, uite renu!”, ”Băă, uite-o p-aia, vezi? Ce miștoooo!” sau ”Hei, vine Moș Crăciun!” Cu doi lei mai poți încă să stârnești reacții, să creezi o atmosferă, să stârnești râsete, să-i mai faci pe unii, fie chiar doar și pentru cinci secunde, să uite că acest Crăciun este poate primul cel mai sărac din ultimii douăzecișidoi de ani.
N-am sunat la interfon. Cornelia și Andrei locuiesc la parter, ea acolo s-a născut și probabil acolo va muri. Și-a creat un univers din care nu poate ieși. Nu poate ieși sau nu am eu talentul necesar de a reuși să o scot din zona universului pe care și l-a creat. Sau sunt prea puțin interesantă pentru ea, pentru a constitui o motivație destul de puternică ca să reacționeze. Și o să explic mai târziu, căci voi reveni la Cornelia.
M-am dus în dreptul geamului de la dormitorul lui Andrei și am început să bat în geam, timp în care mi-am poziționat capul în așa fel încât din casă să se vadă doar coarnele de ren în mișcare. Pentru un copilaș destul de singurel și destul de sărac, ar trebui să fie o mică bucurie din dimineața de Crăciun. Păi cum, să vezi tu la geam două coarne roșii, cu clopoței, agitându-se hlizit taman la geamul tău!
Nu aveam stare să intru. A ieșit Cornelia să-mi deschidă ușa blocului, căci eu tot nu am sunat la interfon. Pe ghidonul bicicletei aveam fixat un om de zăpadă din pluș, cu o figură un pic diabolică, care ținea între mâini un glob în interiorul căruia erau niște fulgișori. Dacă apăsam pe un mic buton, începea să cânte un cântecel de Merry Chrismas, apoi în glob intra un curent de aer și fulgișorii începeau să se învârtejuiască și era o chestie veselă și colorată. Andrei, puștiul bolnăvicios de 10 ani și aproape șase luni, nu a venit afară, deci impactul omului de zăpadă care cânta de crăciun și anima zăpada artificială rămânea pierdut pentru el. Din cauza asta am acceptat să-mi car bicicleta înăuntru pentru câteva minute, să-i ofer și lui imaginea respectivă și să scot din rucsac ceea ce-i adusesem (deși știam că setul acela de rechizite sofisticate și colorate era departe de a se afla pe lista dorințelor lui de Craciun).
Era liniște la ei, bunica zăcea în altă cameră, foarte răcită, nu am mai intrat să o salut. Femeia aceasta m-a iubit și s-a uitat la mine ca la un înger de când o știu. Dar eu, de la momentul poveștii finalului vieții mamei mele, am rămas cu o reală problemă de atitudine în fața oamenilor bătrâni. Mă seacă emoțional pe toate arterele să mă uit la oameni bătrâni, mai ales la bătrânele. Nu știu cum mă voi suporta pe mine însămi, sper să nu ajung până la o vârstă când mă voi apropia de propria neputință. Îmbătrânirea este cel mai frustrant lucru al vieții noastre pe Pământ și moartea este cea mai răvășitoare experiență de care avem parte.
Aveau un brad împodobit, pe o masă, în sufragerie. Era o casă, era un moment în care ți-ai fi putut dori să staționezi mai mult. Dar eu nu aveam stare. Lipsa de comunicare survenită și cultivată cu atâta sârg de Cornelia, în ultimii ani, a căscat o prăpastie adâncă și lată între noi și mi se întâmplă foarte rar să mă mai simt confortabil în prezența ei. Dar asta ar fi o altă temă de discuție.
Sub brad, într-o pungă, un cadou deja pregătit pentru mine. Avea bilet pe el. Nu aveam loc în rucsac și nu am vrut să iau punga să o îngrămădesc acolo. I-am spus să-l lase sub brad și voi veni altă dată. Puțin probabil că mai târziu, în aceeași zi. Nu pot explica. Nu acum și nu aici. Apoi mi-am dat seama că m-am comportat un pic brutal (în sensul că nu am schițat măcar un gest să deschid cadoul, pur și simplu i l-am returnat, fără să-l refuz însă), am procedat așa cum de regulă am perceput eu mereu dinspre ea anumite comportamente. Ceea ce-mi confirmă din nou teoria potrivit căreia noi reacționăm de fiecare dată ca urmare a ceea ce primim. Atunci când faptele noastre nu sunt cele de inițiativă, ci cele de răspuns, de reacție, acestea respectă tenta a ceea ce primim. Primești răceală, reacționezi cu răceală. Primești apatie, reacționezi cu apatie. Primești bucurie, reacționezi cu bucurie. A fost un caz clar de punere în practică a unui subconștient lâncezit și tras de urechi pe neașteptate.
Știam foarte clar că își dorea foarte mult să rămân. Dar am plecat. Era un gest care imita – iată din nou o copie la indigo! – un alt gest făcut tot de mine, față de mama, în 1991. Și m-am ales cu un blestem rostit printre lacrimi de furie și neputință. Și blestemul a prins, după cum bine pot afirma acum, privind retrospectiv ultimii 20 de ani. În urmă cu vreo doi ani cred i-am spus Corneliei ceva terifiant și acum, când scriu, îmi dau seama că acel adevăr mi se confirmă: ”Începi să semeni atât de mult cu mama mea, încât mă sperii. De mama am fugit cu ce-aveam pe mine, în lumea largă. De tine mă distanțez, căci tu parcă te lupți din răsputeri să mă îndepărtezi prin răceala asta a ta și prin atitudinea tacită de guru pe care ai vrea să ți-o asumi, chiar dacă poate nu îți dai seama.” Guru în sensul de autoritate superioară, spiritualitate deasupra celorlați. Un fel de impunere prin ascultare și tăcere, care mie una nu mi-a inspirat niciodată respect sau atracție.
Alergarea. Care alergare?
Era un pic trecut de nouă dimineața, era parcă mai luminat afară și se mai înmuiase frigul, erau grade pe plus, cu siguranță. Am plecat. Nu știam exact încotro, nici nu știam cum se ajunge în Titan. Am luat-o așa, din amintiri, cu bicicleta, pe Maior Coravu și am trecut apoi pe Basarabiei. Și am ajuns în Titan pe la 9,20. Între timp, la vreo 5 minute după ce plecasem de la Cornelia, m-a sunat și Mihaela. Nici vorbă de ieșit la alergare în IOR, oamenii întârziaseră la o cină de Crăciun și veniseră spre dimineață acasă, așa că erau turmentați de nesomn.
Am urcat la ei, cărându-mi bicicleta în spate până la etajul 8. Greu căratul ăsta la etaje superioare. I-am colindat și pe ei cu omul de zăpadă cântător, am legat bicicleta pe holul blocului, în fața ușii și am rămas de vorbe vreo oră și ceva cred. După care am ieșit la o tură de parc cu Mihaela, dar mers lejer, eu pe lângă bicicletă, ea la pas. Era încă gol parcul, apăruse și soare, era perfect pentru activități outdoor.
La 12,30 l-am sunat pe Radu, un vechi prieten care stă prin zona parcului. Toți pe care îi cunosc eu mai bine locuiesc în zona parcului IOR, nimeni nu stă prin zona mea. O fi și asta ceva, un element al poveștii vieții mele. Pe la ora prânzului ei obișnuiau să iasă cu cel mic în parc, deci m-am gândit că sincronizarea ar fi perfectă. Dar ei erau prin zona Parcului Stadionului și spuneau că în jur de ora unu se adună la Vlad, acel ”guru” nedeclarat al vechiului grup din anii 90. Radu a spus că mă sună să-mi spună ce și cum și când și unde, să ne vedem eventual toți cei din vechea gașcă – mai puțin auto-expulzata de Cornelia – la Vlad acasă, pe Vatra Luminoasă. Cum aveam și pentru ei ceva de dulce în rucsac, lucrurile păreau că se leagă. Doar păreau.
M-am despărțit de Mihaela pe la unu fără zece și am pornit spre casa lui Vlad. Eram acolo la unu și cinci minute. Nu mai fusesem de foarte mult timp la el și lucrurile erau puțin schimbate. Poarta de la intrare fusese înălțată, i se adăugaseră bucăți de tablă înnădită, absolut inestetice. Era o cazemată, nu aveai nici cea mai mică șansă să mai pătrunzi cu privirea în curte. Butonul de la sonerie nu mai putea fi accesat. Practic nu aveam cum să-mi fac anunțată prezența, am bătut la poartă, nici o mișcare. Nu am insistat. M-am retras. Relații ciudate în zona asta. Ceva ce nu mă încurajează să insist, totul este interpretat, răstălmăcit, totul devine o filosofie greoaie pentru care nu aveam răbdare azi. Da, cred că așa aș putea defini prima zi de Crăciun: neastâmpăr, nerăbdare, dezechilibru interior, fugă, evadare, căutare, negăsire, așteptarea a ceva ce nu există.
Încotro acum? Da, știu, povestea vieții mele.
Începuseră să apară mașini, uram să mă prindă traficul prin oraș, era cenușiu, frig, îmi plăcea, dar brusc vroiam să mă retrag. Căutasem suflet, emoție, nu găsisem ceea ce căutasem. Sunt lucruri care se construiesc peste an, nu în ziua de Crăciun. Mă trezisem din zori cu gândul la oameni pe care îi știu de foarte mulți ani, dar despre care nici măcar nu știu ce anume îi sensibilizează. Avem un trecut suprasolicitat de emoție, doar că eu căutam o cu totul altă emoție. Pentru mine, Crăciunul se definește prin emoție, prin cadouri, povești. Pentru ei, Crăciunul nu se definește prin nimic, decât prin virtutea inerției. Facem brad, pentru că așa se face. Sau poate am fost eu incapabilă, în ultimii 17 ani, să le percep emoțiile.Căutam ceva care să mă rețină, să mă cheme, să mă facă să mă simt la căldură, primită, dorită, ascultată. Căutam să aparțin de ceva. Căutam valul. Da, ascultată, asta îmi lipsește cel mai mult și acest adevăr respiră din blogul meu, unde totul este trecut prin emoții uneori în exces. Cine nu cunoaște stările despre care vorbesc, nici nu va înțelege vreodată.
M-am întors la mine, în colivia mea. Făcusem mișcare, băusem ceai, împărțisem mici-minuscule cadouri. Acum gata, trebuia să mă regăsesc la mine.
În a doua zi de Crăciun am fost mai leneșă. Nu mi-am mai ascultat deșteptarea de la ora 6, am părăsit așternutul pe la șapte fără zece abia. În seara precedentă, din dorința de a o scoate pe Cornelia un pic din universul ei, o invitasem la o plimbare prin Herăstrău. Nimic forțat. Un mers, o biklă sau o alergare, după cum ne-am fi simțit. Era a nu știu câta încercare cu ea, nu știu de ce am imboldul ăsta și de ce nu renunț la el. Aseară nu mi-a dat nici un răspuns. Nu credeam că va da curs invitației, dar speram să mă înșel.
La ora 8 mă pregăteam să ies pe ușă. Eram echipată de alergare și aveam un rucsac mic, în care pusesem termosul cu ceai fierbinte, două lanțuri solide pentru a putea să leg bicicleta în timp ce alergam prin parc și alte accesorii necesare alergării. Am descuiat ușa și când să iau bicicleta roșie de coarne, constat că avea pană pe roata din față. Era cârpă, nu aveam ce să fac cu ea. M-am reorganizat un pic, am luat mountain bike-ul și am plecat. Era 8,20 deja. Era frig, la fel de cenușiu și frig ca în ziua precedentă, dar parcă mai multe mașini mișunau. Mi-am început pedalarea spre Parcul Herăstrău, 8 km. Trecând prin dreptul unui van am observat că îmi cam căzuseră coarnele de ren de pe cască, aveau o poziție total aiurea. Am pipăit și am constatat că unul dintre ele se rupsese. Ei bine, asta e! Pană la bicicletă, coarne rupte, ce mai urmează?
Și uite că a sosit și momentul canin, că doar titlul materialului te ducea cu gândul la patrupezi, nu?
Ieri dimineață, prin pustietatea orașului aparent părăsit, am avut per total, deci pe parcursul a 20 de km, cinci confruntări canine. Trei haite de-a lungul bulevardului Iuliu Maniu și alte două pe Bulevardul Basarabia.
Mai am materiale despre maidanezi și nu mă dezic deloc de conținutul acestora:
Când orașul forfotește precum un mușuroi în plin proces productiv, parcă nu-i mai vezi. Se ascund, se simt mai amenințați, probabil mai vulnerabili, le este mai frică. Acum, cu un oraș într-o relativă nemișcare, au ocazia de a se simți din nou stăpâni pe universul urban. Haite de 5 – 12 câini mari, solizi, înrăiți, plini de boli. Mă uitam la cei care se repezeau la mine și mă urmăreau lătrând fioros și amenințător: se trezise la viață fiara din ei. La prima confruntare a fost chiar groasă. Un exemplar mare, alb, cu o carne tare pe el, cu siguranță conducătorul haitei. Mă ura. El știe de ce. Eu nu vreau să știu de ce. Probabil că mă vedea ca pe o friptură, nu știu. Cert este că nu părea amator de negocieri. M-a enervat un pic. Așa că am oprit bicicleta și m-am strofocit către el, fizic și sonor. Mrrrr, nu-i convenea. Nu a cedat din prima, dar din a doua a înțeles că se agită aiurea. Se uita, clar, cu ură la mine. Ura animalului hăituit.
A doua confruntare apărea cu vreo 300 de m mai încolo. Bulevardul fiind gol, am intrat mai spre centrul carosabilului și am dat mai puternic la pedală. Nu mai aveam chef să opresc. M-au alergat vreo 20 de m și s-au pierdut apoi de mine.
A treia confruntare iar m-a făcut să mă dau jos de pe bicicletă. Eram in intersecție la Lujerului și erau cam mulți și agitați. Nu știu cum, dar nici o clipă nu am avut impresia că mă vor mușca pe bune. Mă simțeam apărată de bicicletă, la o adică o iei și o folosești ca și scut, fără doar și poate. Și aici m-au enervat un pic și m-am manifestat non verbal. Am oprit, am pus ambele picioare pe sol, hotărâte, drepte, am întors corpul jumate către cei trei care se comportau precum lupii în pădure și m-am uitat în ochii lor. Pur și simplu. Stăteam și îi fixam. Ei bine, puțin credibil, nu știu ce naiba au înțeles ei din ochii mei, cert este că s-au potolit. Au renunțat.
Le-am inspirat teamă? Respect? Supunere? Stăteau tot în zona mea, dar nu se mai agitau. Stăteau și ei, pur și simplu, fără să mai vocifereze. Ce scriam mai sus despre reacții, mai știi? Cam așa și acum. Maidanezii reacționau conform atitudinii mele. Ei m-au atacat, eu am afișat o aparentă pasivitate și o tăcere foarte grăitoare și ei au început să tacă. Se împăcau cu o situație și cu o persoană. Mi s-a părut interesant.
Asta se întâmpla în prima zi de Crăciun.
În a doua zi de Crăciun am plecat de-acasă purtând în buzunar vreo 300 de g de bobițe uscate pentru câine. Cumpărasem eu un sac de 5 kg pentru maidanezi, așa, în general, dar mai ales pentru o cățea albă care își face veacul pe lângă gardul păzit al Palatului Cotroceni și pe lângă care trec zilnic dimineața în drumul meu spre birou.
Am ajuns în Herăstrău, am legat bicicleta, i-am pus husa-n cap și am pornit la pas. Întâi, savuram tabloul în care mă aflam și căutam ceva idei de compoziție pentru câteva fotografii. Suprafața lacului era superficial înghețată, soarele se scremea să apară, în rest liniște deplină. Cu săculețul de bobițe în mână am început pasul alergător. Cu ritm de pensionar accidentat analizam fiecare senzație. Hm ..... se putea mișca ceva. După două luni, timp în care durerea de tendon nu cedase decât în proporție de 30-45%, mă riscam să mai salvez ceva sau să ratez absolut apropiatul semi-maraton de lângă Polul Nord.
A trecut un kilometru, au trecut trei și eu tot nu întâlneam un maidanez amărât pe care să-l hrănesc. Era bine să fie unul singur, că dacă erau mai mulți s-ar fi încăierat, era prea puțină mâncare. Pe la km 4 apare unul. Destul de vesel el așa. Și temător. Cățeii ăsta caută permanent de mâncare. Nu părea lihnit, dar eu obosisem să alerg cu săculețul după mine. Așa că m-am oprit și l-am strigat. Stătea la vreo 3 m distanță, nu se apropia. Am pus bobițele la tulpina unui copac, unde era solul mai curățel, să nu stea să mușuiască prin noroi sau prin grămezi de frunze după fiecare bobiță în parte. A așteptat cuminte să mă îndepărtez câțiva pași și cu ochi umili, m-a privit și apoi s-a apucat cuminte de mâncat. Când am trecut din nou pe-acolo, la tura a doua, nu mai era nici urmă de bobițe :-)
După două ture de Herăstrău, o alergare combinată cu mers și făcut poze (12 km în 1h32min, față de aceeași distanță în 70 min în luna octombrie!), am oprit alergarea. Acum nu-mi dau seama dacă până mâine voi mai și mișca piciorul cu pricina, o să vedem. Semnele nu arată prea bine.
Returul pe bicicletă nu mi-a creat nici o problemă. Am plecat din parc la ora 11, începuseră să apară deja mai mulți alergători și ceva plimbăreți cu copiii, deci clar nu mai aveam timp și spațiu să mai fac o tură și cu bicicleta.
Și cam așa a trecut și acest Crăciun. Anul trecut eram prin Himalaya, urcam spre 5.000 de m și în seara de ajun împărțeam 250 de g de halva marmorată la 10 oameni, într-un han himalayez dintr-o vale stăpânită de umbră. Eram bolnavă, dar Himalaya îmi dădea puterea să merg mai departe și să mă bucur de privilegiul de a putea păși pe-acolo.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen