Decembrie 1989 - revoluția la români

Cronica unui martor ocular de 22 de ani

21 – 24 decembrie 1989, Bucuresti

textul original, scris pe 27-28 decembrie 1989

S-a asternut zapada peste mortii nostri, peste parintii, copiii, tinerii, prietenii sau cunoscutii nostri. S-a asternut zapada peste cei pe care I-am vazut cazand langa mine, peste tineretea lor. Nu mai ninge, bate doar vantul, un vant sever, probabil ca si el doreste sa-I sufle pe aceia care inca mai au arme si mai trag in oameni. A cazut zapada peste tancuri si soldati, peste automate si lunete, peste asfaltul ciuruit si peste negreala zidurilor arse. A cazut zapada asupra mormintelor, s-a asternut tematoare pe strazile insangerate, in Piata Universitatii – pe care eu as numi-o a Libertatii, a Tinerilor sau a Victimelor -, in Piata Palatului Regal pe Turnul Televiziunii Romane Libere, peste tot, inclusiv in amintirea si in sufletele supravietuitorilor se afla acum putina zapada. De ce acum si nu mai inainte? Natura, timpul a tinut cu noi, ne-a dat caldura primaverii, chiar daca noptile din urma erau sau, din cauza oboselii, ni se pareau mai taioase. Am renuntat si la iluzia incalzirii mainilor si trupurilor noastre inghetate, stingand rapid focurile improvizate cand ni s-a spus ca mercenarii au minat intreaga cladire alba a fostului Comitet Central. Cu totii am stins acele palpaieli fumegande, continuand sa urlam cu incapatanare: “Nu plecam acasa!” si “Armata e cu noi!”. S-au inventat foarte multe astfel de strigaturi si noi, oamenii inarmati doar cu pumnul inclestat si cu hotararea de a nu ceda, cu o solidaritate incredibila si cu grija pentru cei din jur, am tipat si am scandat pentru incurajarea tinerilor din tancuri, pentru antrenarea psihicului lor si al nostru, caci cu totii eram nepregatiti in acest sens. Cine-ar fi banuit ca evenimentele vor continua astfel? Cine s-ar fi gandit ca noi plateam, de ani si ani de zile atatea mii de teroristi? Doamne, nu am cuvinte si nu mai am ganduri pentru tot ce s-a intamplat, pentru tot ce se intampla. De ce a trebuit sa fim noi din nou acel u n i c a t sinistru pe glob, caci nici o natie nu a avut atatea jertfe, nici un popor nu a avut asemenea distrugeri si pierderi materiale si spirituale, nici un fost conducator de stat nu a fost mai lipsit de demnitate, de logica si de bun simt asa cum a fost cel pe care l-am vazut aseara la televizor. Doi bădărani ai evului mediu, copii ai unui Nero, Caligula, Hitler etc., care au afișat o impertinență și o nebunie extraordinare. Pacat ca au sfarsit atat de usor si de repede, pacat ca nu au cunoscut umilința, lipsurile de tot felul, păcat ca nu a fost posibil sa trăiască asa cum a trait pana acum o natiune intreaga. Pacat ca am acceptat atatia ani sa fim terorizati cu atata cinism de acesti doi principali bolnavi psihic, caci se vedea clar ca mai ales el nu realiza nimic din ceea ce se intampla. Ei au fost cei doi principali bolnavi, dar oare cati alti bolnavi au trait pe langa ei si printre noi?!?…

*

Joi, 21 decembrie 1989. Mai sunt zece zile pana la sfârșitul acestui an atat de prost. Oare cand se va deștepta și nația română, oare cand cele 22-23 milioane de oameni ai acestor meleaguri isi vor da seama de puterea numarului lor? E o zi frumoasa, calda, primavarateca. De fapt, de cateva zile e asa si sunt imbracata oarecum sumar, in pantofi, pantaloni subtiri, o camasa si pulovar, pardesiu. Nu am geanta. In ultima vreme mi-e sila de tot, nu ma mai uit cum arat, port un rucsacel rosu. Azi ar trebui sa ma duc direct acasa, mama ma asteapta, aveam treaba impreuna. Nu stiu de ce suntem sechestrati in cladire, nimeni n-are voie sa intre, asa ca a trebuit sa cobor eu la poarta cu adeverinta pregatita si sa o dau solicitantei. Dinainte de Congres ne-am obisnuit cu aceasta stare, cu aceasta paza stupida ce-si consuma energia la intrarea in Rectorat. Probabil ca evenimentele din Banat nu s-au potolit si guvernul isi ia masuri, ca nu cumva Capitala sa prinda microbul revoltei. Deodata imi vine un gand, destul de pasiv de altfel: sa ma duc si eu prin oras, sa ma uit. Parea un gand prostesc; ce puteam vedea in oras decat aceeasi mizerie si aceleasi fete supte de tristete, aceeasi ochi pierduti in deznadejde? Cema ma atragea, asa ca am pornit spre statia de metrou Izvor, cu gandul de a ajunge la magazinele din “centrul civic”, acolo avea ceea ce doream eu sa cumpar sa am pe munte, spirt solid.

Am iesit afara din Universitate, totul era normal, linistit, aproape ca mi-era si ciuda pe linistea aceea. Mi-era o foame grozava, dar ceva imi interzicea sa ma duc acasa. Nu stiu … acum, judecand cum s-a intamplat si prin ce am trecut, mi se pare totul extraordinar. Sunt convinsa ca foarte multi tineri au urmat acest indemn, acel fir de fum care i-a calauzit acolo unde le era locul in acea zi, unde erau asteptati. Am trecut de mareata constructie din marmura si am intrat pe bulevardul cu magazine. Am auzit un elicopter. Nu m-am mirat catusi de putin. L-am vazut apoi, dar nu m-a surprins. Ciudat, dar mi se parea normala prezenta lui deasupra Bucurestiului. M-am gandit doar ca sunt masuri de prevedere, pentru a se impiedica orice tendinta a bucurestenilor de a se grupa. Erau elicoptere de razboi, la o inaltime destul de mica. Nu mai văzusem până atunci astfel de elicoptere, dar nu încăpea nici un dubiu ca erau ale armatei: culoarea kaki si un punct de tinta tricolor. Intr-un sfert de ora am vazut cinci-sase asemenea blindate zburatoare. Incepusem sa merg mai repede spre Piata Unirii, fara nici un gand insa. Simteam o neliniste doar, o nerabdare, un magnet nevazut Eram intrigata. Magazinele toate erau deja inchise, tinerele vanzatoare mergeau in grupuri vorbarete contra sensului meu de inaintare. Orarele erau acoperite cu hartie sau scria, pur si simplu “inchis”. Nu intelegeam de ce, programul era pana la 17:30. Ce se intamplase?! Se intampla ceva?! Dar n-am avut timp sa ma framant prea mult, caci ma apropiam inevitabil de Piata Unirii si vedeam din ce in ce mai multa lume. La un colt de cladire statea o patrula de trei soltati si un superior. Aveau pusti. Primul imbold a fost sa scuip, chiar acolo in fata picioarelor lor, dar m-am abtinut. Incepea sa mi se para ciudat ca vad atata lume stand pe loc. Efectiv stateau oamenii in loc pe toata suprafata aceea a Pietii Unirii. Am auzit fluieraturi. Ce s-o fi intamplat? O fi arestat pe cineva? Un elicopter. Acum aud clar, in fata, la intrarea in bulevard: huiduieli si fluieraturi. Iutesc pasul si, ca niciodata, ma indrept spre lume. Patru-cinci grupuri de catre 30-50 de persoane ridicau pumni amenintatori cand trecea vreun elicopter. Atunci am priceput ce se intampla, am auzit ce vorbea lumea. Eram ……. Nu stiu, era un fel de coma sau o bucurie nauca, timida inca. Oamenii spuneau ca nu le pasa daca cei din elicoptere I-a filmat si apoi vor trece la represalii, asa cum s-a intamplat la Brasov in 1987. O femeie, o tanara bruneta, vorbea despre ultimele stiri auzite la Vocea Americii in legatura cu evenimentele din Timisoara. Venise special de-acasa sa vada ce se intampla, vazuse pe geam lumea adunata. Se rosteau tot mai multe nume de orase unde lumea iesise in strada: Arad, Satu-Mare, Sibiu, Cluj, Buzau, Iasi, Constanta …. Am spus si eu ceva, lucru neobisnuit la mine. Un barbat a spus sa ramanem pe loc toata noaptea, doar asa putem castiga ceva. Multi plecau, se gandeau ca aveau familie, copii. Se apropiau de grup si apoi se indepartau. Se temeau, doar nu vom uita niciodata ca am trait in Imperiul Fricii, Frica devenise un atribut al nostru. Eram hotarata sa raman. Era lume multa. Elicopterele survolau in continuare. Era aproape ora cinci, deja lumina zilei se stingea incet. Cuiva I-a venit ideea sa mergem la Palat, in fata C.C.-lui, “acolo se cer drepturile!” Si am pornit, in puhoi, desi razletiti, spre Hotel Intercontinental. In spate veneau randuri si randuri de oameni. Cei care mergeau in sens opus erau indemnati sa ni sse alature: “Veniti si voi cu noi!”, strigam cei din primele randuri. Era o manifestare a disperarii, daca ceilalti nu ni se alaturau, daca nu ne adunam cat mai multi, nu aveam sanse. Fara sa exagerez, de atunci n-am mai stiut ce este frica, era efectiv un simtamant mort, ucis, curajul tineretii devenise primordial si ceea ce a avut rolul determinant in aceasta crima, in aceasta ucidere a Fricii a fost prezenta de necuprins la un moment dat a celor din jur, fie ei chiar si pasivi la inceput. Prezenta fiecaruia dintre noi devenise o necesitate vitala. Majoritatea erau tineri sub 30 de ani.

Dupa ce am trecut de Baratie am observat randurile groase de oameni de toate varstele care, pe trotuare, ne aplaudau frenetic. Noi strigam: “Veniti cu noi!”, ne uitam la ei, ii apucam pe unii de mana sau de guler si ii trageam in mijlocul soselei. Era un entuziasm fara margini. Cand am ajuns la intersectia mare, in Piata Universitatii, am ramas blocata de ceea ce am vazut: o multime compacta de oameni, un furnicar de mii si mii de oameni pana in dreptul Salii Dalles. La asa ceva nu ma asteptam sub nici o forma. Pornisem din Piata Natiunii fara sa ma gandesc ca mai existau grupuri de oameni in Bucuresti, iar cand am vazut masa aceea pestrita de tineri m-am cutremurat. Pasul fusese facut! In sfarsit si noi, cei din Capitala, ne desteptasem. Si stiam cu totii ca lumea intreaga stie deja de solidaritatea noastra concretizata si ne aproba si ne va ajuta. Venise ceasul cand Romania explodase, cand lumea, cutremurata de represiunea sangeroasa din Timisoara, isi descheia camasa si era gata sa-si ofere viata, daca numai asa se putea obtine Libertatea.

Ziua aceea si noaptea aceea de 21 decembrie 1989 (“Exista joi?” Daaa!…) a fost cea mai cea, cea mai infioratoare, cea mai frumoasa, cea mai dramatica, caci nu stiam ce va urma. Iesiseram in strada hotarati sa nu cedam, iesiseram cu mainile goale, nici macar cu pietre sau cu bete nu ne inarmaseram. Intentia era sa facem o demonstratie pasnica, fara nici un fel de violenta, sa nu existe sange si victime. Dar n-a fost sa fie asa. Poporul roman prezent in Romania a trebuit, din nou, sa fie unic, caci nicaieri nu au murit atatia oameni, niciunde nu s-a tras in copii, niciunde si nicicand. Cel a carui demisie o ceream fusese unic prin cinism, bestialitate, nebunie, cruzime, iar noi am fost din nou unici. Nu am crezut si nu as fi banuit ca in tara asta, printre acesti oameni se poate naste o asemenea solidaritate. Cineva cumparase lumanari albe si impartea lumii, altcineva aducea paine sau salam, placinta. De prin blocuri veneau cu bidonase cu apa, uneori ceai cald. Ne intrebam unii pe altii, fara se ne cunoastem, daca vrem paine sau o gura de apa. Din Hotelul Intercontinental eram priviti si fotografiati, deci eram siguri ca globul intreg va cunoaste realitatea momentului.

Ma uitam in jur, nici o figura cunoscuta. Am ajuns in fata. La o distanta neglijabila, in fata manifestantilor, am vazut ceva groaznic: un sir de copii, tineri in stagiul militar, cu scuturi albe si bastoane de cauciuc, cu casti albe de militie, formau un zid alb ce apara o mare masa de uniforme kaki. Sute si mii de soldati si gradati. Eram doua armate dusmane: armata guvernului si armata poporului. Eram astfel impiedicati sa inaintam spre Piata Palatului. Noi eram multi, necuprins de multi, nu exista un loc liber macar in partea din fata. S-a adus o masa de pe terasa cofetariei Dunarea si s-a suit pe ea o tanara, apoi un tanar si altul si altii, pe rand. Nu exista nici un mijloc prin care oamenii sa poata auzi ce spuneau acei tineri. S-a incercat totusi o cale de comunicare care sa ajunga si in randurile din departare: circulau, din mana-n mana, biletele pe care se puteau citi: “Nu plecati acasa!”, “Cine pleaca este las!”, “Cine pleaca nu-iI roman!”, “Maine nu muncim!”. Din ceea ce se spunea prindeam doar franturi de fraze, cuvinte disparate si incercam sa le dau o forma, sa le incheg logic. Trebuia sa stim a spune ce vrem, se incerca o pronuntare clara a revendicarilor, caci in fond, toata lumea stia ce doreste, dar miscarea fiind spontana, eram cu totii oarecum nedumeriti, dezorientati, uimiti.

Mi-am adus aminte sa caut un telefon. Mama m-a certat, era disperata. Calin vorbea aiurea. Am inchis si m-am intors in mijlocul multimii. Nu-mi pasa de ce ziceam mama, ar fi insemnat sa plec urgent acasa si asta insemna ca toti ceilalti sa asculte de chemarile si amenintarile familiilor. Sa mori luptand pentru supravietuire sau sa mori lasandu-te ucis de un regim tembel care te infometa pe toate planurile, din toate directiile???

La inceput, forma noastra de protest era sa ne asezam jos, in genunchi sau pe asfalt in orice pozitie. In felul acesta si armata putea realiza ce forta numerica ii statea in fata. Dar lumea nu se mai putea abtine sa fie doar pasnica, asa ca ori de cate ori trecea vreun elicopter ne ridicam cu totii sandand, printre huiduieli si fluieraturi: “Nu plecam!”, “Nu plecam!”. Se intuneca. Un prim tanc amfibie a trecut cu viteza prin multimea compacta. S-au auzit urlete si gemete. Mai multi oameni si copii au fost striviti. Curand dupa aceea au trecut intr-o si mai mare viteza alte doua tancuri-amfibie, sagetand multimea si facand noi victime. Veneau dinspre Piata Natiunii, lumea statea in picioare, deci noi, care eram in fata Teatrului National si a Hotelului Intercontinental nu vedeam si cu forte mare greutate ne-am fi putut da seama pe unde urma sa treaca tancul, asa ca destul de tarziu il percepeam si ne dadeam la o parte din calea lui; cei care nu puteau sa fuga sau nu aveau loc din pricina celor din fata deveneau victime ale rotilor. Apoi, intr-o viteza nebuna, au mai intrat in noi doua masini blindate Tatra. Fugeam din calea lor. Nu stiu ce s-a intamplat exact, de ce prima a incetinit, astfel ca cea de-a doua a virat la stanga si a strivit alti oameni. Lumea s-a regrupat rapid si s-a napustit salbatec spre zidul acela alb al scutierilor. Era 17:45 cand s-a tras intaia oara, dupa ceasul meu si stiu pentru ca, alaturi de ceea ce scandam, incercam sa notez si unele momente, pe ore. Din tancuri, din tevile sinistre ale tancurilor – caci, chiar daca erau orientate in sus, tot sinistre au ramas – ieseau trasoare luminoase si se indreptau spre stele, profanand bolta. Am dat cu totii inapoi, ne-am tarat, ne-am ascuns dupa autoturisme si copaci. O tanara a fost nimerita de un glont in gat. Cativa oameni au luat-o. Era incredibil, dar se tragea! Si nu numai in sus! Au murit oameni si au fost raniti, I-am vazut transportati pe brate spre Spitalul Coltea probabil. Apoi au venit si doua salvari. In sfarsit, a incetat tragerea. Armata a inaintat insa considerabil, pana la cofetaria Athenee. Lumea s-a regrupat. Eram din ce in ce mai multi. Se striga deja “Jos cu Ceausescu!”, “Ceausescu fii boier, fa la fel ca Honecker!”. Era cutremuratoare hotararea de a nu ceda. “Luptam, murim si liberi o sa fim!”, “Jos cu criminalul!”, “Timisoara!”. Poporul era iritat, eram cu totii intrigati, dar incercam sa fim pasnici. Pe la ora sase s-au bagat furtunurile cu apa. Am fugit si eu, eram ingroziti, dar nu era o spaima de moarte, puteam citi pe fetele celorlalti o anumita incapatanare. S-ar putea sa gresesc, cuvintele ma tradeaza uneori, nu stiu, dar parca plutea un soi de satisfactie, o satisfactie a multimii in fata fortelor de represiune. De ce satisfactie? Satisfactie pentru ca eram uniti, pentru ca reusiseram sa ne adunam intr-un numar impresionant, satisfactie pentru ca ideea de a nu renunta patrunsese in noi, in fiecare prezent acolo, satisfactie mai ales pentru ca ne regrupam cu o iuteala nebanuita, ne comportam ca niste copilasi care nu au inca notiunea fricii. Se trasese in popor si asta ar fi insemnat ca trebuia sa ne fie frica pentru viata noastra, dar cei mai multi – si dovada ca eram atatia acolo, neclintiti – preferau sa moara decat sa se revina la situatia anterioara, decat s a mai traim asa cum o facusem pana atunci. Chiar daca multi nu stiau sau nu se gandeau la asta atunci, reinviasera in noi cuvintele lui Tacit: “Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti in genunchi.”

Deci am fugit si eu spre zidurile Teatrului National. Nu m-a udat apa din canoane. Doua-trei masini, cu tot atatea infioratoare tevi indreptate in trei directii, ca niste lungi brate canceroase, au eliberat complet si au inundat bulevardul Magheru (N.Balcescu). Ce imagine de neuitat, ca atatea altele de altfel! Dar masinile au trecut. Cteva minute strada spumaita a ramas pustie. Era prea multa apa si spuma. Dar lumea a-nceput sa scandeze mai frenetic: “Demisia! Poporul nu te vrea!’. Incet-incet ne-am adunat in mijloc, pe margini ramîneau tot mai putini. Lumînarile ardeau în mîinile noastre. Strigam, ca un raspuns, ca o replica descatusata la acuzatia adusa noua, oamenilor acestui popor, cu o seara înainte: “Nu sîntem fascisti!”. Ne-am apropiat de soldati si, uitîndu-ne în ochii lor, continuam: “Nu uitati soldati, ca ne sînteti frati!”, “Noi sîntem poporul!” si, aratînd spre ei: “Si voi sînteti poporul!”, “Oole, ole, ole, ole! Ceausescu unde e?!”, “Oole, ole, ole, ole! Ceausescu nu mai e!”. Era de ajuns ca cineva sa mai lanseze o formula ca imediat ecoul ei sa se raspîndeasca si sa se înalte sus, din mii de piepturi, din mii de glasuri într-unul singur, spre cerul înstelat cu stele adevarate; trasoarele se stinsesera repede si ramasesera acolo acei licurici care ne priveau încurajator, dar neputincios. Ei, acei licurici sau ochi ai Universului sînt martorii nostri….. Eram hotarîti sa ramînem acolo pana ce vom obtine ce doream. “Ceausescu si ai lui, dusmanii poporului!”. Sa fi fost sase jumate cînd s-a arborat, pe un stîlp, un cearceaf inscriptionat cu rosu: “Jos cu tiranii! Jos cu Ceausescu!”. Ne asezam din nou pe vine, scandînd fara întrerupere aproape. Timisoara a fost imboldul nostru, gîndul la represiunea inumana ne cutremura si ne impulsiona, probabil ca majoritatea dintre noi ascultaseram la Vocea Americii acea banda înregistrata pe strazile orasului banatean, înfioratoare “zgomote”. Ascultasem de trei ori înregistrarea aceea sinistra si tot de atatea ori plînsesem. “Ieri la Timisoara, azi in toata tara!”. S-a lansat apelul “Nu mergem la munca!”, “Maine greva generala!”, cuvinte inscrise pe cearceafuri si pe peretii Hotelului Intercontinental. “Ceausescu nu uita, a venit si ziua ta!” sau “Razbunam Brasovul!”. M-am apropiat si eu de zidul alb al scuturilor din partea dreapta, dinspre Ambasada SUA. Ma uitam la acei copii in uniforme, nu era macar unul mai vîrstnic de 20-22 de ani! Le era rusine sa ne priveasca, cînd o facea cîte unul te cuprindea mila, parca plîngeau, dar, pe de alta parte, te intriga pasivitatea lor. S-a dus cu ei o munca de lamurire extraordinara, dar în seara aceea si în noaptea aceea nu s-a realizat nimic. Totul trebuia pornit de la superiori, lor le era frica. Se uitau unii la altii cu priviri neputincioase. Unul dintre ei a cerut o tigara si cineva I-a oferit-o aprinsa. Oamenii îi intrebau: “Noi sîntem poporul! Voi cine sînteti?”, le vorbeau: “Si voi muriti de foame!”, “Si noi am fost soldati, dar nu am tras in frati!”. La un moment dat, in spatele acelor tineri s-a postat un alt sir de uniformizati (nu mai stiu ce culoare aveau uniformele acestora), somandu-I cu arma sa nu cedeze rugamintilor manifestantilor. Au fost momente ingrozitoare, nu stiu ce simteau soldatii, dar noi stiam ca fara ajutorul armatei n-aveam sanse de izbanda. Asta o spun acum, caci in acele momente nu cred ca ma gandeam la acest aspect în mod special. Si totusi ne încurajam, ne autosugestionam, strigînd cît puteam de tare, spre cer si spre armata: “N-aveti gloante pentru toti!”, “Sîngele varsat nu va fi uitat!”.

Mergeam printre lume, as fi vrut sa vad pe cineva cunoscut. Cautam cu privirea, dar foarte tarziu am devenit constienta de faptul ca de fapt eu cautam sa intru-n vorba cu cineva. Eram inmarmurita, ma uitam in toate partile, vedeam fetele acelea surazatoare si tinere, foarte decise sa moara daca va fi nevoie. Era clar ca nu vom renunta cu nici un pret. La un moment dat mi-a venit ideea sa notez ceea ce se striga. In trei randuri am fost suspectata, am fost intrebata ce fac si de ce. Nu-mi era catusi de putin teama de acei doi sau 3-4 baieti care, incruntati, banuitori, ma intrebau ce fac, imi cereau sa le arat ceea ce scriam. Si cred ca parea destul de ciudat sa vezi, in mijlocul acelei multimi atat de preocupata, agitata, o tanara cu un rucsac mic in spate, care se plimba si nota, inghesuita, imbrancita, ceva. Le-am inteles suspiciunea si as fi vrut sa stiu la ce se gandeau ei, ce credeau ca pot face rau. Nu stiam ce va urma, cum se vor desfasura evenimentele mai departe, trebuia sa ma gandesc inati la ceea ce se putea intampla rau, la o innabusire a miscarii. Da, 20 de ani am fost obisnuita sa pun raul inainte si atunci faceam la fel, de aceea gandeam ca ceea ce notam eu trebuia apoi cunoscut, raspandit la toti prietenii mei din Europa si, de la ei, mai departe. Nu ma framantam cum le voi trimite mesajul meu in cazul infrangerii noastre, desi, din cauza unei asemenea scrisori cu “continut necorespunzator” ce fusese interceptata, am avut ocazia sa iau contact direct cu mentalitatea “lor” si sa ma simt ca o piesa de sah mutată. Dar asta e o alta poveste, sper sa revin la pozitia initiala de unde am fost săltată.

Se scanda permanent, se inaltau spre cer cuvinte si rime incredibile. “Poporul nu te vrea! Nici pe tine, nici pe ea!”, “Criminalul!”, “Asasinul de copii!”, “La al paispelea congres noi nu te-am ales!” sau “Ceausescu va pieri, Romania va-nflori!”, “Craciunul fara el!”. Nu stiu, era ceva extraordinar! Uneori ne indreptam privirile si glasurile spre balcoanele si ferestrele hotelului ce trona in bezna; stiam ca de acolo, din intuneric, suntem priviti, filmati, fotografiati, strigam cu entuziasm sau disperare (?): “Europa e cu noi!”, “Nu plecam, nu plecam, tot mai multi ne adunam!”, “Armata e cu noi!” (desi inca nu era). Se cereau alegeri libere si se insista sa nu plece nimeni, a doua zi sa se faca greva generala. S-a anuntat ca doua mii de muncitori de la uzina “23 august” se indreptau spre noi si in acel moment toti am strigat “Uraaaaaaaa!”. In primul rand, oamenii – unii dintre ei – incercau sa vorbeasca individual cu cate doi-trei soldati cu scuturi, a fost efectiv un effort impresionant de pasnic de a le aarata ca noi avem dreptate. Am strigat cu totii: “N-aveti gloante pentru toti!”, “Pe cine aparati? Aparati-ne pe noi!”, “Armata din Timisoara s-a unit cu tara!”. Nu stiu, iertare daca ma repet, daca spun unul si acelasi lucru, daca vi se pare ca murdaresc atata hartie fara a spune nimic. Dar nu este chiar o naratiune ceea ce scriu eu aici; cel putin atunci totul parea incremenit, noi stateam pe loc cu totii, eram intr-o permanenta miscare si deplasare, dar totusi stateam pe loc. Eram mii de oameni, eram cu totii atat de incapatanati sa reusim si, pentru moment, pentru inceput, stationarea noastra in numar atat de mare, de covarsitor, genoflexiunile noastre, lumanarile aprinse si tot ceea ce strigam, dialogurile (de fapt erau niste monologuri) cu scutierii, toate acestea constituiau unica forma de manifestare a revoltei, nu stiam, nu ne gandeam, poate ca nici nu banuiam ce va fi, ce ar putea sa urmeze a doua, a treia zi si in urmatoarele.Este clar ca nu puteam banui. Era coplesitor totul. “Sangele varsat nu va fi uitat!”, “Ceausescu si sotia, sa plece din Romania!”, “Romania nu uita: astazi este ziua ta!”, “Vrem un nou guvern!”, “Jos cu dinastia, ea a distrus Romania!”, “Jos cizmarul!”, “Jos analfabeta!”, “Nu plecam, pana ce nu-I judecam!”, “Luptam, luptam, si tot aicea stam!” “Anul Nou fara tiran!”. Nu este o simpla insiruire de sloganuri, chiar daca acum, pe hartie, asa apare, sunt niste cuvinte izvorate din ura, speranta, disperare, dorinta. Cine-ar fi crezut ca vom trai, vom ajunge sa traim sa rostim astfel de cuvinte cu glas tare?!! Era aproape incredibil. “Acum ori niciodata!”, “Bucuresti, Bucuresti, libertatea o iubesti!”. Se cerea deschis arestarea lui Ceausescu. “Ceausescu la export!” Pe la sapte jumate s-a facut o hora. Nu era ea chiar rotunda, dar oamenii se prinsesera de maini si se strangeau increzatori, versurile lui Alecsandri facand parte acum din miscarea noastra. Cel mai miscator era cand se canta “Desteapta-te romane!”, marsul revolutionar al lui Muresanu, cuvinte potrivite cu 141 de ani in urma, dar atat de actuale! Se striga deja “Asteptam demisia!”, siguranta si curajul nostru capatau proportii, erau uluitoare. “Chiar daca ne impuscati, libertatea nu ne-o luati!”, “Noaptea asta sa luptam, viitorul sa-l salvam!”, “Timisoara sange, / Romania plange!”, “Ceausescu si sotia / Nu-I mai vrem in Romania!”. Timisoara revenea mereu, insistent si cutremurator in glasurile noastre. Ne adresam armatei, din nou si din nou: “Aparati un caine!”, imploram: “Saldati, veniti cu noi!”, ceream: “Sa plece pompierii!”.

La opt si un sfert s-a tras din nou. A fost groaznic. Furtunurile cu apa au fost din nou orientate spre noi. Apa rece, asa cum aveam iarna la robinetele de apa calda. Am fugit – e un fel de-a spune, caci n-aveai unde sa fugi, era o adevarata “criza” de spatiu – si eu cu lumea spre margini; atunci, din cauza presiunii multimii, am intrat in marile geamuri de la Societe Generale. Chiar daca ar fi fost ger si ne-ar fi inghetat lucrurile ude po noi, tot n-am fi plecat. Doream sa pucam “Anul Nou / fara bou!”, ceream “Sa fie judecat!”, “La Doftana inapoi!”. La opt jumate un grup de manifestanti ni se alatura venind dinspre Ambasada S.U.A., acolo unde, cu putin timp in urma stateau soldati. Nu observasem retragerea lor. Am lipsit circa o jumatate de ora de la suprafata, coborand la metrou sa dau un telefon. Cei care aveau, ofereau cate o fisa celor care cautau; convorbirile erau scurte, unii isi sunau prieteni, colegii pentru a-I chema in Piata Universitatii, altii isi linisteau parintii, spunandu-le ca vor dormi peste noapte la un prieten. Era impresionant. In sfarsit, o adunare cu adevarat populara. Cand am iesit din nou la suprafata se facuse rost de un porta-voce si, desi nu foarte clar, se desluseau indemnuri si revendicari ale multimii, se incerca conturarea unui program de revendicari. A vorbit un timisorean, un om care incerca sa spuna ce si cum s-a intamplat in Banat. S-au lansat si o serie de anunturi ce s-au dovedit false si nu stiu cum a fost posibil. De exemplu, un glas feminin a afirmat cu toata convingerea ca s-a anuntat oficial ca armata romana s-a alaturat poporului. Ca urmare, curand dupa aceea, cand si-au facut aparitia alte cateva tancuri, oamenii s-au repezit si au vrut sa se urce pe ele, dar au fost respinsi, doi soldati au indreptat arma spre multime, interzicand accesul unor barbati pe tanc. Apoi s-a facut un alt anunt stupid: anume ca cei doi ceausisti au fugit cu un elicopter spre Franta! S-a intamplat apoi ceva groaznic, lumea a intrat in panica: din multime fusesera smulsi mai multi oameni si bagati in niste dube ale securitatii. S-au scandat numele lui Doina Cornea, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, al regelui Mihai. “Jos fascistul rosu!” se striga. Pe la zece fara un sfert mi-a ajuns la urechi numele lui Dudu Iancu, fost detinut la Aiud, care a vorbit la porta-voce. Lumanarile ardeau. “Tot asa! Tot asa! / Ceausescu va cadea!”.

In jurul orei zece si un sfert a aparut o prima masina muncitoreasca goala, adusa cu scopul de a se face baricada. Se mai incercase o baricada din mesele si scaunele de pe terasa cofetariei Dunarea, mai devreme, la la ora cinci-sase, dar s-a renuntat, deoarece ramaneau multi manifestanti cuprinsi intre randurile armatei si baricada. Barbatul cu porta-voce s-a suit in masina aceea impreuna cu altii; de acolo am auzit cum un tata cerea ajutor pentru doi dintre cei trei baieti ai lui ce fusesera luati din multime de catre securisti, cum un tanar spunea ca tatal lui fusese ridicat tot atunci. A sosit curand si un tir. O femeie, vorbind cu porta-voce spre armata, ingenunchiind si plangand, ii implora pe soldati sa se alature populatiei; avusese si ea un baiat pe care l-a vazut murind impuscat pe strazile Timisoarei.

O parte din multime a deschis un tir aflat in fata restaurantului Pescarus si oamenii s-au napustit asupra navetelor cu bere si a brazilor din masina. Desigur, ne era si foame, si sete, dar nu pentru asta ne petreceam noaptea acolo.

La ora 23:00 s-a facut apel catre cei prezenti sa faca putina liniste pentru a putea fi auzit un reprezentant al armatei, care dorea sa comunice ceva important. Liniste nu s-a facut, deci nu ne-a mai fost dat sa auzim acel comunicat, pentru ca la 23:10 au suierat din nou gloantele si trasoarele. Atunci au fost azvarlite printre noi grenade cu gaze lacrimogene. Eram cam in dreptul florariei si a fost foarte dificil sa fug. Efectul a fost fulgerator, caci eram prea aproape de locul unde cazusera. Cu destula greutate incercam sa ma indepartez si eu de locul de unde se degaja ceata aceea insuportabila, usturatoare si mirosul parca de carbid; nu mai vedeam din cauza lacrimilor, gatul ma ustura si el ingrozitor pana spre pamani, mergeam in virtutea inertiei. Nu stiu cum am reusit sa ajung langa zidurile Facultatii de Arhitectura. Cineva m-a luat de mana si m-a indrumat sa stau jos, altcineva mi-a oferit o batista uda. In sfarsit, m-am bucurat ca efectul e de scurta durata, cred ca in circa cinci minute trece. Cu ochii a fost mai dificil, dar vedeam iar si m-am putut apropia de bulevard. A doua oara eram mai departe de locul unde s-au aruncat gaze din nou. In orice caz, se formase o ceata, o nebulozitate opaca. Hotelul Inter nu se mai zarea de pe trotuarul de vis-à-vis.

Lumea se regrupa inca cu incapatanare. “Bucuresti, Bucuresti, libertatea o iubesti!”. Atunci am vazut inscrisurile de pe zidurile Universitatii si de la cofetarie, atunci m-am aplecat si eu si am reaprins in nisa aceea cateva lumanari stinse. Era groaznic ca deja existau victime in acea Piata a Universitatii. Se tragea intens, se cutremura asfaltul sub noi si cerul de deasupra noastra. Tirul din baricada a fost incendiat, apoi o mica masina de posta a fost impinsa intentionat in flacari de cativa barbati, probabil nu dintre manifestanti. Si focul acela a luminat ca un sinistru foc de tabara, ghemotoace negre de fum alergand in sus, mii de scantei spargandu-se si raspindindu-se dezordonat in jur. Am ajuns din nou in mijlocul bulevardului, dar nu s-a mai reusit o regrupare compacta. Se tragea in continuu. Si s-a tras mult timp, focurile s-au intetit amenintatoare; am fugit si eu spre Teatrul National. Se tragea. Lumea fugea. Se tragea. Pamantul se zguduia. Se tragea. Bulevardul era pustiu de manifestanti. Acum patrulau, sfidatoare si cinice, tancuri si masini de pompieri. Se tragea. Lumea se dispersase, nu se mai putea spera la o revenire a tuturor. Nu ma pricep deloc la armament, dar se auzeau niste bubuituri ingrozitoare, simteam nevoia sa-mi pun mainile pe urechi. Doamne, ce zgomote apocaliptice! Nu stiu, poate ca nu am dreptate, dar noaptea aceea mi s-a parut cea mai infioratoare dintre cele ce au urmat, faptul ca nu stiam ce atitudine va continua sa aiba armata, faptul ca eram fara arme, ne bazam doar pe ideea ca nu se poate sa ne impuste sau sa ne aresteze pe toti, ca opinia publica internationala stia deja de ceea ce se petrecea in Romania.. Evident, nu stiu ce gandeau ceilalti, dar cred ca gandurile noastre au depasit orice frontiere si s-au adunat intr-n indemn ce explica prezenta noastra. Acolo. In jurul meu erau tot mai putini. Eram singura, nu stiam in ce directie s-o iau, n-avea sens sa raman pe loc. Hotelul Intercontinental era incercuit de armata. In intuneric am zarit un grup de soldati cu bastoane de cauciuc ce alergau spre cladirea teatrului. Am fugit cu ceilalti si am ajuns la Opereta. Eram doar o mana de oameni. Pe langa noi a fost transportat un tanar impuscat. Nu mai vedeam alte grupuri. Pe niste stradute din spate ne-am intilnit cu un alt grup, mai mare. Ne aflam la o rascruce de drumuri, linga Policlinica Batiste si Casa de cultura a RDG. Am ajuns cu totii in fata Ambasadei SUA, eram cam 50-80 de oameni, majoritatea tineri. Acolo s-a scandat numele presedintelui Bush, s-a cerut ajutor. Era un act de disperare, un apel care nu putea avea nici o urmare imediata in sensul dorit de noi in acele momente. In stinga noastra se formase deja un sir de blocada cu soldati-scutieri. Din interiorul cladirii, de la o fereastra, un domn ne-a facut cu mina, apoi o doamna. Au aprins o luminare si ne-au facut din nou cu mina dintr-o camera, adica de la geamul alaturat. La un moment dat citiva din grup fugeau spre dreapta si strigau ceva. Am luat-o si eu dupa ei, convinsa ca ceilalti vor veni. Ce se intampla? Am trecut si, imediat, intorcand capul, I-am vazut pe cei ce ramasesera, prinsi intre cele doua siruri de scutieri, cel initial din stanga si acum cel care se formase in dreapta imediat dupa trecerea mea, acesta din urma fiind alcatuit din doua randuri de scutieri: un rand era cu fata la cei ramasi, iar celalalt rand era cu fata la noi, cei aproximativ 10 care fugiseram din fata ambasadei. Ce urma se se intample cu cei circa 50 de oameni ramasi pe loc in fata sediului american?! Au auzit apoi ca acolo s-au facut arestari si opt tineri au fost impuscati in cap.

Eram zece insi, trei fete si restul baieti. Am mai cutreierat stradutele acelea deja pustii, am ajuns pe la Ambasada Ungariei, unde paznicii vroiau sa afle ce se intamplase in oras. Am stat cu totii vreo 20 de minute intr-un parculet, apoi s-a hotarat ca fiecare sa se indrepte spre casa. Eu locuiesc tocmai in Militari, ceilalti se cunosteau cate 2-3 intre ei, nu stiam ce sa fac. Mai ramaseseram cinci. La un moment dat, la o rascruce, doi baieti au luat-o la dreapta si am ramas cu ceilalti doi. Astfel am ajuns, la doua noaptea, intr-o casa de oameni, am stat jos, langa o soba, odihnindu-ma pana dimineata, fara a putea insa sa adorm.

Vineri dimineata m-am dus la servici. Am stat doar cateva ore, patru sau cinci, nu mai stiu. Se auzeau iar impuscaturi dinspre Universitate si elicopterele survolau din nou. Nu stiam ce va face armata, mai ales ca vazusem ce vazusem de dimineata, in drum spre Facultatea de Drept: Bulevardul era “impodobit” cu tancuri si soldati; in dreptul magazinului “Unic” se aflau camioanele cu munitie, zona strasnic pazita. Toate caile de acces spre Piata Palatului erau blocate de acei scutieri; in toata zona Pietii Universitatii se muncea de zor si se vedea ca se muncise permanent: strazile fusesera spalate de sange si curatate de orice urma, zidurile pe care manifestantii scrisesera o parte din ceea ce doreau fusesera spalte, iar acolo unde vopseaua noastra nu se stergea, ei vopsisera pe deasupra, cu verde sau gri. Peretele Hotelului Intercontinental, unde se scrisese “Maine nu munci!” si “Greva generala!” era acum imaculat vopsit cu gri. Dar miscarea noastra a continuat, revendicarile noastre s-au rescris peste tot, iar pe acea suprafata gri de la baza hotelului Inter sta scris si astazi, frumos, cu litere rosii, geometrice: “Jos comunismul!” si “Aruncati carnetele!”.

Deci, vineri dimineata, 22 Decembrie 1989, nu mai existau urme de ceea ce se petrecuse cu adevarat in ceasurile noptii precedente. Mama m-a cautat la birou de vreo cinci ori in doua ore. A vorbit si cu colega mea, a rugat-o sa nu-mi dea voie sa ma duc in oras. Era disperata, plangea. Imi telefona si ma punea sa ascult tumultul de afara, povestindu-mi ca mii de oameni se incolonasera pe strazi si inaintau spre Lujerului, spre fabrica de lapte, spre ICTB, ca elicopterele zboara foarte jos si ca se trage in demonstrati. Imi parea asa de rau ca si dansa trebuisa sa vada ceea ce eu traisem deja. Nu i-am putut promite ca vin acasa; m-a rugat totusi sa merg cu colega mea, dansa locuind in Crangasi. Cred ca pe la 11 sau 12 am plecat, am pornit-o pe jos spre Crangasi, pe malul Dambovitei. Coloane intregi de oameni cu steagurile stirbite de stema ieseau din institutii – ICECHIM, Hidrotehnica, Energetica – si se indreptau spre centrul orasului. La Semanatoarea nu se observa nici o miscare. Era impresionant. Am vayut un cadavru pe malul apei, un muncitor acoperit cu o fata de masa. Eram tentata sa ma alatur si sa ma intorc si eu in centru, dar colega mea promisese mamei ca ma va lua acasa si de acolo urma sa telefonez acasa la mine. In sfarsit, am ajuns la destinatie, am linistit-o pe mama si am ascultat stupefiata acel Decret prin care se instaura starea generala de necesitate, prin care se hotara interzicerea circulatiei pe strazi dupa ora 23 (Ha!) si adunarea oamenilor in grupuri mai mari de cinci persoane (ha-ha!!). Mergand sa cumpar paine apoi, am vazut un elicopter alb, stralucitor, din care coborau dezordonat niste bilete albe, scrise cu caractere mari, la masina, avand un continut foarte neasteptat: erau manifeste ceausiste. Am citit una dintre variante si am retinut ca ni se spunea ca fuseseram tradati de dusmanii tarii care vroiau sa rapeasca Transilvania si ca drumul pe care apucaseram nu ducea nicaieri.

La o librarie, oarecum vis-à-vis de Complexul Crangasi, se scoteau toate operele ce aminteau de cel ce-a fost. Au trecut trei tancuri pe sosea si soldatii ne-au salutat, ne-au facut semnul victoriei, multa lume I-a aplaudat. Se indreptau spre stavilarul Ciurel, spre fabrica de lapte. Primele momente ale Transmisiunii TVR liberere m-au prins in casa, in fata televizorului.

La ora doua am plecat spre Televiziunea deja cucerita de manifestanti, alaturandu-ma coloanelor de oameni entuziasmati. Cei mai dotati mergeau cu cate un aparat de radio la ureche, inconjurati de alti curiosi. Se scandau nin nou fel de fel de formule, unele le stiam, altele le auzeam pentru intaia oara: “Ceausescu, Anul Nou / il va face in cavou!”, “Anul Nou / fara erou!”. Se anuntase ca incerca sa fuga, dar multimea il chema ironic: “Ceausescu nu pleca / Stai sa-ti iei si ratia!”. Am ajuns la Arcul de Triumf. Coloana a pasit pe sub el, asa cum facea, odinioara, armata romana victorioasa, si am ingenuncheat, pastrand acel sfant moment de reculegere pentru cei care nu mai existau, cei care murisera luptand, murisera fara sa stie daca au reusit. Marsul nostru a continuat. Oameni de pe margini ni se alaturau.

Cineva a inaltat un bat cu o cizma in varf, ceea ce insemna, paradoxal, ca “A cazut cizmarul!”. La Televiziune era foarte multa lume, o multime pestrita la fel de necuprins cu ochii asa cum fusese cu o zi inainte in Piata Universitatii. Am ajuns cu destula dificultate la intrarea in cladire. Un militian, un barbat speriat, rotofei, cu piele alba si mustata neagra, acceptase stangaci sa fie aproape dezbracat: I-au luat cureaua, stema de la sapca, apoi sapca, pistolul. Arata caraghios, penibil chiar, tinandu-si pantalonii si uitandu-se, speriat ca un vanat, in jur, incercand sa zambeasca. Mi s-a parut un spectacol nu lipsit de grotesc, dar asa intelesese lumea sa demonstreze ca vointa ei se impusese si ca militia se unise cu poporul.

N-am rezistat sa raman acolo mai mult de doua ore, era imbulzeala prea apasatoare si nu rezistam presiunii instabile, asa ca m-am straduit sa parasesc furnicarul acela, indreptandu-ma spre centru. Drumul spre Piata Romana a fost cutremurator, In piata de la Lupoaica se faceau baricade solide din masini Tir si camioane, toata lumea era agitata, extrem de agitata, caci se spunea ca teroristii se indreptau cu trei tancuri spre Televiziune. Ni s-a atras atentia sa nu umblam in grupuri mici. Zeci de televizoare cu sonorul dat la maxim fusesera indreptate cu ecranele spre strada, astfel ca trecatorii puteau afla ultimele informatii. In dreptul bisericii de langa libraria Lumina am auzit intaia oara ca apa fusese otravita. “Doamne, cum de-au putut….!?!” – acesta a fost primul gand si mi-am amintit de vechea strategie de lupta din evul mediu.

Am ajuns la blocul Perla. Lume multa, foarte multa lume. Camioane cu oameni veseli, fluturand drapelul gaurit, autoturisme personale nenumarate se indreptau spre Televiziune sau, in sens contrar, spre Piata Romana, pentru a ajunge la Palat. Am ajuns la Hotel Dorobanti spre seara si m-am dus la casa unde ma odihnisem noaptea trecuta. Se mai gasea acolo o doamna cu una dintre fiice si mi-a spus ca cealalta fiica a ei, Dacia, fusese arestata. Acum astepta, destul de optimista, vesti de la ea. Pe la ora sapte (era deja intuneric) am pornit spre statia de metrou Izvor, intentionand sa merg acasa s-o linistesc pe mama. In fata CC-ului era lume; de la balconul Palatului Universul se imprastia primul numar al primului ziar liber, semnificatit intitulat “Libertatea”.

Ajunsesem doar de jumate de ora acasa, dar deja nu ma mai puteam stapani sa raman pasiva in fata ecranului, caci se faceau apeluri disperate catre populatie sa iasa in strada, sa se adune in numar cat mai mare in jurul punctelor strategice: Televiziune, Radio, Piata Palatului. Am plecat din nou in oras. Am coborat din metrou la Izvor, intentionand sa ajung in Piata Palatului. Era in jur de 21,30 cand am ajuns la intersectia cu Brezoianu. Acolo se oprise toata lumea care, ca si mine, avea aceeasi destinatie. Pe bulevardul Gh. Gheorghiu-Dej, in fata Romartei Copiilor si a Casei Armatei, in intersectia aceea mare cu Calea Victoriei, erau cateva tancuri ce trageau spre Palatul Telefoanelor. In Cismigiul pustiu se auzeau sporadic impuscaturi sinistre, iar deasupra parcului se zareau trasoare. La un moment dat tancurile s-au indreptat spre portiunea unde ne aflam si s-a tras chiar prin mijlocul bulevardului. Ne-am ascuns dupa cladiri. Majoritatea am pornit-o spre Casa Radio, pe Nuferilor, acolo se cerea prezenta in numar mai mare a oamenilor. Era intuneric, am mers impreuna cu ceilalti si n-as putea localiza in ce parte a Radiodifuziunii am ajuns. Veneau tot mai multe tancuri, am numarat 15. Apoi s-a raspandit zvonul ca se tragea in studentii din Grozavesti si multi au pornit-o spre camine. La intersectia cu Calea Plevnei – Stirbei Voda se controlau masinile. Am ajuns la Grozavesti, dar acolo era liniste, nu se intamplase nimic. M-am urcat intr-un camion, o basculanta mai exact, care ne-a dus prin fata caminelor din Regie pana langa stavilarul Ciurel, chiar la intrarea in Strandul Dambovita, unde mai erau doua camioane. Acolo era liniste deplina si pustiu. Cu aceeasi basculanta am ajuns in centru din nou, debarcand chiar langa tancurile din fata Casei Armatei. A venit o masina-duba, mica, care a impartit soldatilor paine si iaurt. Am ajuns apoi in Piata Palatului. A fost o noapte teribila. Atunci a ars, in doua etape, Biblioteca Centrala Universitara. Teroriștii trăgeau din cele mai neașteptate locuri, în general de la nivele superioare: din clădirea bibliotecii, din Palatul Regal, din blocul de vis-a-vis de magazinul Muzica unde am văzut multe limbi de foc ieșind din ferestrele apartamentelor, de peste tot, la un moment dat creîndu-se senzația unei încercuiri. Mulțimea aceea de oameni a fost însă permanent acolo, strigînd neîncetat: ”Armata e cu noi!”, ”Nu plecăm de-aici!”, ”Nu plecăm acasă/morții nu ne lasă!”. Era ceva fantastic. Deodată, pe fereastra de la demisol, din dreapta, au ieșit cinci indivizi care au împușcat în jurul lor. Nu știu ce s-a întîmplat cu ei, n-am putut să văd. Am văzut însă cum cei omorîți sau răniți cu atîta sînge rece au fost luați în furgonete și duși spre spitale. S-a tras mult în noaptea aceea (și în noaptea aceea) în Piața Palatului, aproape continuu. Atunci a ars și Muzeul de Artă, degajînd ghemotoace imense de fum negru ce executau parcă un dans mistic, sinistru, funebru în drumul lor înghesuit spre înălțimi. Am observat, într-o pauză - dacă se poate spune așa -, un tînăr care filma și se uita curios în jur, avînd întipărită pe față un fel de satisfacție uimită; nu știu, arăta ca un copil care, citind să zicem basmele lui Andersen, întinde mîna spre pozele cărții cu dorința naivă de a intra în acel tablou de poveste și brusc se trezește acolo, printre personaje, uitîndu-se în jur cu o bucurie lăuntrică și abținută, gata să scoată un țipăt de fericire care însă se oprește pe drum, neîndrăznind să iasă și să tulbure realitatea din mintea copilului. Vorbele acelui tînăr blond m-au impresionat: venise în ziua aceea din Londra special ca să vadă cu ochii lui ce se petrecea aici. Se afla pentru întîa oară în România, stătea la hotel Intercontinental și intenționa să plece numai după terminarea luptelor. Un gest măreț din partea unui tînăr londonez anonim care, în definitiv, putea să moară aici, așa cum s-a întîmplat cu destui turiști sau ziariști străini.

A fost o noapte agitată și ivirea zorilor era așteptată ca o mîntuire. Ne încurajam singuri strigînd după vocea răgușită a omului nevăzut din mașina televiziunii: ”Mai sunt două ore!”, apoi ”Mai este o oră!”, apoi ”Vin zorii / noi avem victorii!”. Într-adevăr, victoria era a noastră, ne aparținea, căci rezistaserăm, eram cu toții prezenți acolo și lumina timdă a zilei ne-a alungat somnul. Înghețasem. Nu aveam nici mănuși, nici cizme. În jur de ora nouă au trecut deasupra trei avioane albe, întîi două deodată și apoi, la distanță mică, un al treilea. Am stat aproape toată ziua acolo. Nu-mi ardea de mîncare, deși ne aduceau pîine caldă, sute de navete cu suc și apă minerală. Nu știu dacă în toate acele zile am mîncat jumătate de pîine. M-am așezat jos, în fața Hotelului Athene Palace, la intrare, dar a trebuit să mă scol repede ca să nu adorm și să mă fac de rîs în fața celorlalți; mi-era rușine să stau acolo și să moțăi gîndindu-mă la soldați mai ales. S-a observat apoi că teroriștii trăgeau de la ferestre ale hotelului.  Ziua aceea a fost o teroare pentru tot orașul: pe clădiri puteai vedea cîte un individ în poziție de atac, trăgînd sau fiind gata de tragere. Ne-am simțit din nou încercuiți. Străzile păreau pustii, oamenii se ascundeau pe unde puteau, doar militarii, copiii aceia în uniformă rămîneau pe poziție. Ne-am îndreptat spre casa lui Bogdan; simțeam nevoia să stau jos, atît. Nu era nimeni acasă. M-am așezat pe treptele casei, închizînd ochii. Auzeam împușcăturile, căci eram foarte aproape de hotelul Dorobanți. Deodată m-a trezit o tînără, o fată frumoasă, cu o felie de pîine și o ceașcă cu ceai fierbinte. Mă văzuse pe geam. Este un gest ce nu mai are nevoie de nici un comentariu. M-a luat în casă. Tatăl ei era bolnav, mama suferea, sora ei mai mică, elevă într-a șaptea, era ma vioaie. Pe fată o cheamă Cremona și este studentă la Politehnică, anul I. Mi-au dat apoi și o ceașcă cu cafea și m-au lăsat să stau în fotoliu, la televizor. Am plecat de la ei înainte de ora cinci, era pe-nserat. Nu reușisem să adorm, dar eram aproape refăcută. În același timp îmi părea rău că nu fusesem în continuare pe stradă, mă simțeam ca un dezertor. Cred că am stat 2-3 ore în casă, la adăpost. În zonă era pustiu și cînd am ajuns la intersecția mare mi s-a părut că din hotelul Dorobanți se trăgea sporadic și calculat spre stradă. Am fugit și am ajuns din nou în Piața Palatului. La fel de multă lume, tancuri și soldați. Palatul Regal arăta jalnic, sinistru, din Biblioteca Centrală rămăsese un schelet dureros, așa cum știam, căci fusesem martoră la cele două etape în care arsese. Păcat! Păcat de tot ...... Socot totuși că poporul ăsta a fost pedepsit, dacă nu chiar blestemat, altfel de ce atîta sînge? Oare ce-am plătit noi cu atîtea victime, cu atîta tinerețe? Libertatea e scumpă, dar de ce acest preț la sfîrșit de secol XX?


La un moment dat mulțimea a prins un terorist*, ieșise din blocul de vis-a-vis de Muzica; furia oamenilor a fost nestăvilită, nu s-au putut abține. 

Au încercat totuși să-și impună o atitudine mai demnă, luîndu-se de mîini și strigînd: ”Fără violență!”, ”Sîntem un popor civilizat!”, pentru ca apoi să se audă insistent: ”Să-l vedem!”, ”Să-l vedem!”. Ca urmare, individul a fost adus la balcon și toată lumea a privit cu ură și indignare un cap de om desfigurat, cu părul alb ciufulit, fața însîngerată. Era speriat. Arăta groaznic. Era și el o ființă umană din păcate, o ființă bipedă asemănătoare nouă; fizic nu se diferenția cu nimic de oricare dintre cei prezenți pe străzi și ani de-a rîndul a circulat liber printre semenii săi, a muncit în această societate …. O muncă incalificabilă însă, odată ce și-a făcut o meserie din a ucide cu ochii deschiși, fără scrupule și regrete. E ceva ce nu înțeleg și probabil că mulți nu vor înțelege niciodată, dovadă că la început eram încredințați că ”Nu vor trage! Nu se poate să tragă în noi!”. Ce să mai spun? Se poate scrie mult, se poate comenta mult în continuare despre acest aspect – dacă poate fi numit astfel.

Încet-încet se apropia seara și noi știam ce însemna asta: reînceperea focurilor. S-a observat că se trăgea din Biserica Kretzulescu și țevile de tragere ale tancurilor au fost îndreptate imediat spre acel edificiu religios. Nu pot uita glasul răgușit al bărbatului din mașina televiziunii care a implorat soldații să încerce să ochească cu grijă, în așa fel încît să nu se distrugă și clădirea aceea din cărămidă roșie. Biserica nu a fost distrusă, dar oricum a avut de suferit.

La scurt timp după ora 18 se anunța ceva extraordinar, ceva ce așteptam cu toții să auzim: perechea analfabetă care plănuise de fapt toată această distrugere, pentru care acele ființe bipede mai luptau, ei bine, cei doi foști ”fii de onoare ai poporului” fuseseră prinși și reținuți. Unde? Nu știam. Cum? Nu știam, dar imortant era că nu reușiseră să scape. Să mai descriu cum s-a manifestat lumea? Unii plîngeau, alții se îmbrățișau, alții păreau împietriți … Era deja noapte. S-a adus un nlu transport cu pîine caldă, dar nu mi-era foame. M-am apropiat de mașina televiziunii. Mi-era rău și foarte frig. Mi se închideau pleoapele și cred că aș fi adormit în picioare. M-am suit pe o navetă. Alături, în stînga, pe o altă navetă, era un tînăr. S-a creat o ambuscadă și ne-am trezit pe jos. Tînărul acela m-a ridicat și de atunci am rămas împreună pentru circa 18-19 ore. Cred că am avut puțin noroc și cu el, căci mă simțeam atât de rău, tremuram. Habar n-am cum îl cheamă, am înțeles doar că venise, pe negîndite, direct de la servici, de pe lîngă Ploiești sau chiar din Ploiești și nu cunoștea pe nimeni în București. Nici eu nu cunoșteam pe nimeni în jur, așa că compania lui neașteptată s-a ivit la timp pentru mine. Din păcate nu știu ce s-a întîmplat cu el și nici n știu cum aș putea afla dacă e în viață.

A fost o noapte foarte ”plină”, s-a tras din plin. S-a tras din nou de la ferestrele Palatului, apoi din blocurile de pe Onești care au sfîrșit precum Biblioteca; au pătruns teroriști și în sediul fostului C.C., prin subterane, s-au dat lupte pe coridoarele lui, apoi s-a tras spre mulțime. Ne-am refugiat în scara blocului de vis-à-vis, unul din cuiburile puternice ale teroriștilor, unde arseseră multe dintre apartamente cu o noapte înainte. La început am fost doar eu și cu acel tînăr, așezîndu-ne pe trepte. De sus, de la etajul întîi, au coborît două doamne în vîrstă: una foarte bătrînă, cam la 80 de ani și cealaltă, probabil fiica, cam la 60 de ani. Au stat puțin. Doamna mai în etate a preferat să urce din nou în apartament, era prea curent și umezeală în hol. Nu știu cum de puteau sta în apartament, când alături ardea mocnit, astfel încît etajul I era înnecat în fumul ce ieșea prin ușă. Sinistru și oribil!

În subsolul blocului curgea apa din belșug de la țevile sparte și ce mai rămăsese de la furtunurile cu apă ale pompierilor. N-am mai putut rămîne pe loc, înghețasem de tot și simțeam că adorm. Am mers din nou în Piață, printre lume. S-a anunțat la un moment dat că teroriștii au trimis elicoptere ce urmau să sosească curînd și din care se va trage asupra noastră. Am fost îndemnați să intrăm în clădire. Mi-era atît de rău, încît am acceptat, în ideea de a sta jos, dar n-am rezistat mult. Am nimerit într-o cămăruță mică, înghesuiți, fără lumină și fără aer. Afară se auzea infernul. Nu știu de ce, dar dinăuntru împușcăturile păreau mult mai teribile, mult mai periculoase, mai înspăimîntătoare, în timp ce stînd afară și văzînd exact ce se petrece, era altfel, oarecum mai liniștitor – dacă se poate spune așa -. După vreo zece minute am cerut să ies, simțeam că leșin. Am rămas pe coridor cu tînărul și am văzut cum răniții de-afară erau transportați în interior. Am preferat totuși să ies la aer. S-a dovedit că elicopterele teroriste erau doar un zvon. Dar se trăgea permanent. Era și o bătrînică, singură în mulțimea aceea agitată; spunea că nu putea să stea în casă auzind apelurile de la televizor. Se trăgea continuu; era un schimb de focuri deasupra capetelor noastre, cei neînarmați (încăpățînarea devenise unica noastră armă). Timpul trecea greu, așteptam cu toții zorile, aceleași zori ale dimineții ce ne încuraja. În plină noapte, într-un moment relativ de liniște, ni s-a spus să stingem focurile, căci se pare că teroriștii au minat clădirea. Eu tremuram deja de frig. De foc nu mă apropiasem pentru că nu suportam fumul înecăcios. Dar mă uitam la oameni cum s-au grăbit să stingă acele pălpăieli rahitice, renunțînd la iluzia încălzirii. Mă uitam la ei precum un țînc ce deschide ochii și descoperă Lumea, precum ”micul prinț”, fruct al naivității și candorii.

Nu știu cît să fi fost ceasul, poate șase dimineața, cînd clădirea fostului C.C. a fost invadată de teroriști. Se postaseră la ferestrele de jos și-și ațintiseră țevile metalice spre noi. Rețin că într-un timp record platforma s-a golit, ne-am retras în spatele tancurilor. A urmat o tensiune groaznică, cel puțin în ceea ce mă privește. A fost un moment greu, așa cum pentru alții momentul mai greu a fost atunci cînd s-a zvonit de elicoptere sau despre minarea clădirii. Au sosit 2-3 furgonete care au plecat cu răniții scoși din clădire. A venit apoi o mașină-autobuz, cu ferestre sparte, din care au coborît două tinere în halate albe, oferind calmante. Am cerut și eu unul și bine am făcut. Trăiam niște momente de încordare maximă, nu știu ce anume m-a împiedicat să izbucnesc în plîns, probabil că totuși natura mea dură mă făcea să fiu conștientă, să-mi fie rușine, dîndu-mi seama că m-aș fi manifestat zgomotos. Nu întrezăream nici o scăpare. Nu mai realizez cum, dar știu că m-am trezitt în incinta hotelului Union. Nu eram foarte mulți înăuntru; stăteam pe jos sau pe ce se putea sta și ascultam radio, auzul fiind încordat și în direcția ușii ce făcea legătura cu exteriorul, căci se auzeau împușcăturile. Au început să tragă direct și în intrarea hotelului, astfel încît pîndeam pauzele create pentru a putea părăsi clădirea ce devenise nesigură. Nu mai știu cît am stat înăuntru, poate două ore, patru ore, nu știu. În orice caz, între timp se făcuse ziuă; am fugit în fața C.C.-lui, atunci părea să fie cea mai sigură zonă, deși era teren deschis. Clădirea albă cu geamuri blindate, care altădată nici nu putea fi fotografiată, era din nou în stăpînirea manifestanților. Îmi pare rău că nu știu cum s-a reușit recucerirea ei, ultima oară cînd am văzut-o aparținea în întregime teroriștilor. În timpul zilei, focurile s-au liniștit. Lumea părea mai liniștită, mai degajată și, deși puțini, unii se plimbau pe străduța ce dădea în Piața Universității unde se aprindeau permanent lumînări. Încet-încet nu s-a mai tras. Băiatul cu care petrecusem noaptea a spus că pleacă acasă, familia nu știa nimic de el. Îmi părea rău că pleacă. Ne-am despărțit la intrarea Facultății de Geografie și Geologie și nu am avut curaj să-l întreb măcar cum se numește. Cred că era în jurul orei prînzului, unu sau două. Eram sfîrșită. Am mai rămas puțin pe loc privind la cei ce aprindeau lumînări, dar n-am văzut pe nimeni plîngînd sau bocind. M-am îndreptat din nou spre Piața Palatului. Prinseseră doi teroriști și lumea se manifesta zguduitor. Cei doi, băieți tineri, sub 25 de ani, curat îmbrăcați, unul blond, altul brunet, stăteau chirciți pe un tanc, apărați de doi-trei soldați. Se arunca în ei cu cioburi, bețe, pîine. Un bărbat a profitat de neatenția soldaților și urcîndu-se pe tanc a lovit cu sete pe tînărul blond. Îl priveam și efectiv nu-mi venea să cred că așa arată niște teroriști, niște roboți programați să ucidă, niște ființe umane dresate, niște arătări cu înfățișare umană care-și aleseseră ca meserie uciderea calificată de oameni. Nu pot înțelege ….. Așa aș vrea să știu cum judecă aceste arătări, așa aș vrea să pot sta de vorbă cu ele, să văd cum vorbesc, ce spun, cum se manifestă, cum gesticulează, etc. etc. etc. … M-a impresionat teribil scena și dădeam dreptate mulțimii furioase, dar eram intrigată de condiția acestor ființe, de faptul că se crease o asemenea speță, o asemenea categorie socială, eram intrigată de ceea ce reușiseră să realizeze cei doi principali căpcăuni împreunî cu toți ceilali, într-o mai mare sau mai mică măsură tot niște căpcăuni …. Cei doi erau fotografiați în neștire din toate direcțiile. La sfîrșit, au fost introduși în clădire și, cu toată insistența celor prezenți, nu au mai fost scoși ”la scenă deschisă” (adică la balcon), mai întîi fiind supuși unui interogatoriu. La scurt timp s-a anunțat că alți patru teroriști se ascunseseră în Biserica Kretzulescu și armata a pornit într-acolo. Am tot așteptat să vedem ce se întîmplă; am mai stat cam o jumătate de oră, după care am simțit că mă prăbușesc. Era clar: nu mai rezistam sub nici o formă. Nu mai știu cum am ajuns acasă. În orice caz, era deja întuneric. Nu știu ce-o fi simțit mama cînd m-a revăzut în fața ușii; era duminică seara și de vineri nu-I dădusem nici un semn de viață. M-am dezbrăcat și m-am culcat automat, aproape căzînd din picioare. Eram bolnavă, dar fizic eram întreagă și asta cred că a contat cel mai mult pentru mama mea. Cred că mulți, foarte mulți dintre supraviețuitorii acestui real război vor rămîne mult timp șocați de ceea ce au trăit, se vor speria încă mult timp auzind un aspirator și părîndu-li-se că aud un elicopter, auzind bătăi în ușă și părîndu-li-se că cineva trage etc. etc.

Despre ce s-a întîmplat în România în cursul celor aproape 25 de ani de teroare progresivă, în cursul intervalului 14-25,26 decembrie 1989 și ulterior, se va mai scrie probabil mult și cred că merită să se scrie cît mai mult.
Autor: Anca Moraru
22 de ani
angajat al Universitatii Bucuresti, Rectorat, Serviciul de Protocol - Studenti Straini”

http://arts.monash.edu.au/publications/eras/edition-2/ivanes.php
după 20 de ani  

P.S. Până în 2010 habar nu am avut că există certificate de revoluționar și că posesorii lor chiar au o serie de beneficii ...... aleluia!
22.12.2011
După 22 de ani, există o listă de întrebări fără răspuns, sărăcie, disperare, cenușiu, idealuri ucise. După 22 de ani aproape ne întrebăm dacă s-a meritat. După 22 de ani știu că am fost doar o gălușcă din marea masă a cărnii de tun, că oamenii au murit degeaba în acel decembrie, că am visat și am sperat degeaba. Avem o rOMÂNIE degradată, degradantă, sărăcită, sărăntocită, îndatorată, cenușie, superficială, mitocănită, animalizată, umilită, lipsită de educație și de dreptul la îngrijire medicală decentă, pensionari batjocoriți, copii fără drepturi, corupție cât cuprinde, falsitate, minciună la rang de politică de stat, abuzuri, persiflare, degradare, autorități inutile și analfabete, sistem juridic nebulos, jurnalism prostituat în cea mai mare parte, blazare și frustrare la cote maxime. 
Și nu pare să fie un final sau vreo curbă spre mai bine la nivel de esență. Din punctul meu de vedere, pentru generația mea și chiar și cea care vine din spatele meu, România nu are viitor, căci momentan nu se construiește nimic spre un viitor care să te facă să fii cel mai fericit și împlinit fiind aici. Potențialul acestei țări pare să fie distrus ..... timpul va arăta ce și cum.