Follow by Email

Samstag, 10. Dezember 2011

Eu, maidanezul - exercițiu de imaginație canino-umană

imaginați-vă că sunteți maidanez!

”Nici să mârâi nu mai pot, de foame! Idiotul ăsta, nu putea și el să se uite sub mașină, înainte să plece? Că doar știe că dorm aici, pe gura de canal. Când am găsit locul ăsta și vroiam să mă așez deasupra aburului cald, EL tocmai sosise. Se pregătea să parcheze. Eram disperat și paralizat de frig. Pe mama o zdrobise unul cu piciorul și am fugit de mi-au scăpărat picioarele. Ce prost am fost, poate că vroia să aibă grijă de mine, să mă curețe, să mă încălzească, să mă hrănească. Mama înota într-un lichid roșu, vâscos și oricât de însetat eram, mi-am dat seama că nu e laptele cu care mă mai delectam seara, când venea în culcușul nostru. Era pe fiecare seară ce trecea, tot mai slabă, mai trasă, se clătina. Dar mă hrănea și eram fericit să o pot simți. Respirația ei îmi dădea încredere, privirea ei tristă îmi dădea echilibru, apariția ei mă proteja și eram fericit. Eu, mama și puținul lapte de care aveam parte seara. Peste zi dispărea și nu aveam curajul să o urmăresc. Promitea mereu că va veni curând, foarte curând și că vom avea un ospăț și că într-o bună zi vom locui și noi într-o căsuță a noastră, unde să nu ne plouă, să nu ne fie nici cald, nici frig, ci taman bine. Unde să avem permanent puțină apă curată, fără dâre de motorină în ea și ceva de mâncare. Ne uitam uneori împreună la câte un moșier cu zgardă și cu botniță. Îi lucea blana, vroia să o ia și el zglobiu pe drum, să miroasă o hârtie, să mestece un fir de iarbă. Dar podoaba aceea din jurul gâtului îl zmucea tot timpul și nu avea de ales. Ne chiorăiau mațele-n ochi de foame, dar parcă tot nu am fi făcut schimb cu moșierul. Și ce dacă-i lucea blana? Și ce dacă avea pardesiu și unghiile-i erau date cu lac? El se putea juca cu fluturii, primăvara, doar când venea omul la el și îl scotea, cu porția, la plimbare. Să mori de tristețe sau de foame? Să mori într-un pat cald sau liber, sub un pod dărâmat? Na, că delirez. Am doar 3 luni, dar filosofez ca un ogar scrântit și trecut prin viață.
Da, bine că nu m-a lovit. Aproape că i-am lins ghetele ca să mă lase să stau aici, pe gura asta de canal, sub mașina lui. Că așa e la oameni, las că m-am prins eu: trebuie să te umilești, să lingi unde ai mușcat, să cerșești, să te târăști prin mocirlă, să te faci că ești fericit când de fapt ești amețit de dor, durere, lipsuri și .... da ce să mai zic, bine că nu-s om, parol! Că m-aș urâ, se poartă, prea mulți dintre ei, mai rău decât bestiile. Și p-ormă își fac cruce și se duc în biserică, de-o spurcă și p-aia! De aici pot vedea multe și pot fi lăsat în pace multe ore. Aș vrea să dorm și să nu mă mai trezesc, să am așa, un sooooomn permanent, că atunci nici nu ți-e foame, nici sete, visezi palmieri și oceane termale când afară e ger și visezi mări de apă de apă dulce și tocăniță de legume asezonată cu pătrunjel și puțină smântână rece, când afară se topește asfaltul de caniculă. Păi da, că sunt vegetarian, ce credeați? E criză, m-am adaptat, de unde atâta carne? Plus că nici nu face bine, se digeră greu și nu am întotdeauna șansa de a-mi face treburile în liniște. Ba vine un motociclist care oprește brusc vâjâitoarea aia și-și aruncă țigara aprinsă pe mine - așa am rămas și fără coadă, nu vă doresc să aveți durerile alea!!! -, ba vine un drac de copil d-ăla tembel care crede că sunt bun de aruncat prin copaci sau de dat cu capul de toți pereții sau vine altul de vomită pe mine și apoi pleacă bolborosind mai departe. Cei mai nebuni sunt, pe departe, bicicliștii. Pe unii îi simt din depărtare și după cum își mișcă picioarele îmi dau seama dacă m-ar iubi sau m-ar ucide. Unul mi-a dat cu spray în ochi, am crezut că-nebunesc de durere. De atunci îi latru și mai tare, că frica îți dă curaj. 

E o fată nostimă, pe care o pândesc dimineața, după mașini, hi-hi .... Ne știm deja. Azi avea niște coarne roșii cu clopoței pe cap, montate pe cască. Se pare că nu prea îi pasă de restul lumii, ce zice lumea. Ea încetinește și îmi zice ceva și eu mă ascund. De vreo trei zile o văd că se oprește înainte să ajungă la mine. Eu mă ridic și mă feresc, că nu știi niciodată cu EI  la ce să te aștepți, sunt imprevizibili unii. Așa, deci, se oprește, se uită după mine câteva secunde și apoi scoate din buzunar o punguliță din plastic, neagră. Lasă să-i cadă pe asfalt niște mărgeluțe, îmi face semn spre ele și apoi se îndepărtează lent, pe bicicletă. Și se tot uită înapoi. Dacă vrea să mă otrăvească și să mor în dureri? Că am văzut un camarad cum a murit așa ..... vai, mi se face rău, nu pot descrie așa ceva. Mă implora, se sugruma, îi mureau ochii-n privirile mele, picioarele nu-l mai ascultau și lacrimi imense i se opriseră pe obraji. Și nu aveam ce să fac, nu știam ce are. Până a încremenit și apoi l-au călcat de atâtea ori miile de mașini, că devenise tot una cu asfaltul. Eu nu vreau să mor otrăvit, mai bine mor de foame.
Vai ce vreme frumoasă. Ce-aș bea puțină apă. Dacă nu mi-ar fi atât de foame, mi-ar place să mă joc, să alerg, să latru. Mi-ar place să nu fiu singur. Sau mi-ar place să fiu pisică. Ele sunt mai norocoase, sunt mai iubite, se cațără prin copaci, mai prind o pasăre. Sunt hrănite, luate acasă, spălate, dezmierdate, rareori sunt lovite și călcate de EI, pentru că ele sunt mai mici și se pot ascunde ușor. EI le plac mai mult, de ce oare? Vai, ce foame mi-este.  Nici gunoaiele nu mai sunt ce erau, numai plastic. Uneori mâncare stricată pe care nu o pot mesteca. De ce aruncă oamenii mâncare, de o fac și o lasă să se strice? Și-a-nceput să plouă, blana mea e prea lungă, nu-mi suport mirosul de blană udă și murdară și plină de paraziți. De m-ar pieptăna cineva. De mi-ar tăia cineva zdrențele alea care s-au format pe coadă și atârnă și se îmbibă de motorină și rahat și resturi de mizerie de tot felul. Și bretonul ăsta care-mi acoperă ochii și urechile mizerabile pe care nu mi le pot curăța de tot praful ăsta. Uf, ce viață de maidanez blestemat am. Nu vreau să am copii, aș vrea să fiu sterilizat. De ce să aduc copii într-o lume A LOR? Să fie hăituiți, hămesiți, batjocoriți, vânați, schingiuiți,  vânduți și cumpărați, vlăguiți, să aibă aceleași gânduri negre și inutile ca ale mele, să tremure de frig, cald, frică, durere, foame, sete, paraziți? De ce am fost dați să existăm pe Pământ?! De ce nu ne este dat să murim pur și simplu în somn, după două zile în care nu am mâncat și nu am băut nimic? De ce trebuie să suferim și să ne umilim pentru a căpăta voia să stăm, câteva ore, peste căldura unui abur efemer? De ce nu aveți grijă de noi și doar vă mulțumiți să dați din gură și să scrieți poezii despre ”câinele, cel mai bun prieten al omului?” De ce a trebuit să ne scoateți din habitatul nostru natural? Ca să vă demonstrați cât de puternici sunteți și că puteți face ce vreți cu cine vreți, că aveți drept de viață și de moarte asupra tuturor celorlalte ființe mai slabe decât voi? De ce sunteți bestii? Ne înrăiți, ne faceți dependenți de voi, apoi, dacă nu vă convine ceva sau nu mai aveți chef, ne lepădați, ne uitați, ne ignorați, ne striviți, ne ucideți.” Mămico, îmi lipsește dragostea ta, dar mă bucur că ai scăpat de lumea asta, mai ales că acum, uite, vine și frigul iernii ... nu știu ce-o să mă fac.
Oare aș vrea să fiu ca EI? Aș vrea eu oare să fiu ..... OM?? Sunt cam mulți, dacă stau să mă gândesc. Și cu criza asta, deja își dau în cap, dacă se vor apuca să muște? Hm ... avem două soluții: le scoatem dinții sau ... problema e că sunt prea mulți. Îi omorâm sau îi sterilizăm. Vai ce idee genială ar fi prima, ne scapă de obligații pe viitor, nu? Na, că deja gândesc ca un .... OM!! S-ar răsuci mama în mormânt să afle ce-mi trece prin mintea asta canină, sărăcuța!! Noroc ..... că nu are mormânt. Mi-e dor de mama și tare aș vrea să fiu iubit și să iubesc și eu pe cineva. Poate vine mâine fata aia cu grăunțe. Azi n-a venit, așa că n-am mâncat mai nimic.

1 Kommentar:

  1. mi au dat lacrimile...sincer...cruda realitate.......

    AntwortenLöschen