Marți, 1 octombrie 2013, 08:20
Uraaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!! Am ajuns întreagă la birou!! Uraaaaaaaa!!!!
A doua zi din coşmarul „Bucureştiul, toamna!”. Desigur că vă veţi repezi şi
veţi spune: „Bă, femeie, dar asta nu e vreme de mers cu bicicleta, tu nu vezi că
plouă neîntrerupt de 30 de ore încoace?!”, iar eu voi spune: „De ce? Doar
pentru că plouă de trei zile şi trei nopţi şi acu bate oleacă mai tare vântul?!
Dacă acest oraş nu ar fi fost transformat într-o scenă de teatru unde personajele
principale şi inclusiv publicul sunt maşinile, mersul pe
bicicletă către locul
de muncă ar fi fost o activitate relaxantă, nu suicidală! Canalizări
care după
2 zile de ploaie refulează, părţi din trotuare şi borduri – celebrele
proiecte
cu borduri care i-au îmbogăţit pe unii!! – care se sfărâmiţează pe
carosabil,
milioane de castane şi păstăi, să continui?....” Unde or fi ăia 5.000 de
bicicliști acum și toți business people care ies vara la o demonstrație
pe biciclete, ca să arate cât de implicați sunt? Spiță de biciclist nu
am văzut azi în trafic și pun pariu că mulți au fost azi nu în troleu
sau tramvai, ci în mașina personală.
Da, aţi ghicit! Toamna a luat populaţia şi autorităţile pe nepregătite,
exact ca atunci când, pe la jumatea lui decembrie, dă prima zăpadă şi primarul
spune că „nu ne aşteptam la aşa ceva, evident că nu avem utilajele
funcţionabile!”
Venind toamna, inevitabil apar şi umbrelele
pe patru roţi. Multe. Inimaginabil de multe. Parcă au puiat peste noapte! Dacă astă vară, la ore de
vârf, bulevardele cu 3 benzi pe sens deveneau cu patru benzi, acum poţi
extrapola şi spune că elasticitatea lor a atins cote maxime, atingând chiar 5
benzi. Populaţia acestui oraş „în criză” (mentală și educațională!) preferă să cheltuiască de
trei ori mai mult energie, timp şi bani, aşezându-şi popoul în propria şi personala
cutie cu acoperiş, în loc să lase loc carosabilului să respire şi să permită
buna desfăşurare a traficului mijloacelor de transport în comun, a mașinilor de intervenții, pompieri și salvare!! Cică
în junglă supraviețuiește cel mai puternic, dar noi nu transformăm
orașele în jungle asupra cărora nu se mai poate exercita nici un
control, contribuind astfel chiar la decimarea populației (ambulanțe
care nu pot ajunge la urgențe, pompieri care nu au nici o șansă să
străpungă un trafic blocat!)? Exact asta facem, distrugem tot ce am
construit până acum, doar că viteza de distrugere este net superioară
celei de construire.
De
fapt .... am observat în ultimii ani o isterie fantastică în acest
paradox legat de lipsă/exces de bani, cauzele/efectele încălzirii
globale: cu
cât se dezbate mai intens tematica, cu atât oamenii devin mai isterici
în a
cheltui mai mult şi a insista mai mult pe poluarea sursei vieţii noastre
(aerul). Avem deja o mult prea bogată populaţie de maşini, noi oamenii
devenind
aproape minoritari în propriile orașe construite de generații dinaintea
noastră ”pentru oameni”. Cum vă simţiţi ca minoritari, doamnelor şi
domnilor? Uite
d-aia au plecat/fugit saşii, secuii s-au înjumătăţit şi ei, şvabi nu
ştiu dacă
mai avem .... Eu mă gândesc că un argument de genul „nu mai pot respira
în
oraşul meu, nu mai am pe unde să calc, mi-e viaţa în pericol din prima
secundă
cum ies pe uşă” ar trebui să fie deja luat în considerare ca motiv de
emigrare
în ţări din Africa, Asia ... acolo încă nu există o supremaţie a
autoturismelor
proprietate personală, acolo încă mai există o legătură a omului cu
natura şi
grijile populaţiei sunt, în general, legate de supravieţuire.
Nimic nu se
compară cu grijile noastre, nimic nu se compară cu intrarea într-o grădiniţă
privată sau într-o şcoală primară, unde maşinile – de regulă, de calibru mare –
se adună precum albinele la stup, oprind fără avertizare pe banda de mers
pentru a coborâ preţioasa odraslă şi pentru a intra direct în clădire, fără să
fie cumva atinsă de vreo picătură de realitate. Că sunt pe sens interzis, că
sunt pe trecere de pietoni, că sunt în curbă, că sunt călare pe trotuare ... absolut
neimportant. Prioritatea vieţii lor este ca odraslele, preţioasele odrasle să
nu fie supuse efortului de a merge pe jos mai mult de zece secunde, să nu fie
supuse torturii de a simţi că ploaia e udă, că autobuzul e aglomerat şi că nu
întodeauna găseşti loc să stai jos. Şi uite aşa, copilaşii ăştia, victime
nevinovate ale unei generaţii de părinţi atrofiaţi neuropsihic, se vor trezi la
12 ani cu dureri de încheieturi, cu gripă în miezul verii şi exces de grăsime
pe lobul urechilor şi buricele degetelor de la mâini şi picioare, salivând la o
coca-cola eventual şi cerând concediu medical plătit 100% dacă cumva îi loveşte
vreun strănut.
Am avut azi un traseu cu obstacole şi la un moment dat mă detaşasem aşa de
vacarmul străzii şi aveam impresia că sunt prin junglă, că plouă, maimuţe
urlătoare şi urangutani fac schimb de replici şi eu mă hurduc la fiecare
trecere peste coji de castane rostogolite dinspre şi înspre toate direcţiile,
peste rămurele şi crengi sănătoase de copaci, smulse de vânt şi peste ceva mai
puţin natural: duzini de umbrele distruse, pe care nimeni nu simte nevoia să le
ia din drum şi să le arunce eventual spre trotuare. Nu, lasă tu cadavrele de
umbrele din sârmă şi pânză, în mod total neispirat scoase din culcuş pe aşa o
vijelie, lasă-le tu acolo, în drum, cât mai pe mijloc, să fie zbenguite şi
hărţuite de anvelope de toate dimensiunile, picioare de bipezi şi valuri de ape.
Ador nebunia asta!
Ador
când un şofer stresat (”Mama măsii ei de ploaie!”), după ce că nu are
cine ştie
ce vizibilitate şi este probabil pe poziţia nr. 358 în linia de
autoturisme
staţionate (Bd. Iuliu Maniu, by the way!) pe la diverse intersecţii şi
semafoare, se gândeşte să vireze brusc
la dreapta şi să iasă din rând, să caute el o soluţie a la Dorel, să fie
mai dăștept și mai intelijent, să sară peste pleava proștilor din fața
lui, eventual pe
nişte străzi lăturalnice pe care el bănuieşte că ploile nu le-ar fi
inundat
încă ... de regulă, aceşti şoferi nu ştiu la ce serveşte oglinda
retrovizoare
de pe dreapta maşinii şi ca urmare nici nu se uită în direcția aceea.
Oglinda aia ... cu sau fără ea, tot aia! Ar putea foarte
bine să stea pliată spre interior, nu?
Evident că m-am speriat şi m-am felicitat că sunt maniac de prevăzătoare,
aşa că am scăpat şi de data asta neatinsă. Da să nu crezi că m-am abţinut să am
vreo reacţie, aşa că ... i-am dat drumul! „Tembelule, unde dracu te uiţi!! Nu
vezi lumea decât pe stânga, ăi? Toți handicapații la volan!” şi i-am şi pălmuit oglinda din
dreapta maşinii, ca să realizeze că o are în dotare şi că eventual chiar ar
putea să facă uz de ea. Am avut noroc. Aşa mi-s eu, norocoasă-n draci! N-a
ieşit din maşină cu securea la mine. Nici cu toporul. Nici cu pușca! Cred că ştiu de ce!! Când
era mic, era condus cu maşina până sub pridvorul grădiniţei, deci a fost ferit
de contactul direct cu apa din cer şi acum era debusolat. Pentru el, adevărul
intrinsec că „afară plouă” nu are conexiune clară cu „apa este udă”, pentru că
nu ştie ce-i aia sau nu e prea sigur că ploaia înseamnă apă. Deci nu a ieşit
din maşină să mă elimine, era prea speriat. Ce norocoasă sunt.
Am ajuns ciuciulete la birou. Dar eram OK, cu cizme înalte din cauciuc,
pantaloni impermeabili, geacă de ploaie. Echipament normal de ploaie, am trecut
de anii când ieşeam în fustiţă, pe toculeţe, cu umbreluţă şi mă supăram când un
cretin trecea cu maşina şi mă îmbulina de jos în sus iar eu eram prea timidă
pentru a mă gândi măcar să-l îmbulinez verbal de sus în jos!
A fost mişto. În intersecţiile mari, la şapte jumate, lipseau echipajele de
poliţie rutieră, care de regulă stau acolo dimineaţa ca să mai direjeze/încurce
traficul şi să bage pe unii şoferi în boală. Că pe pietoni nici o şansă.
Pietonii traversează bulevarde largi pe unde vor ei, sub nasul poliţiştilor de
pe traseu, pui de ţigani te agasează, la semaforul unde poliţistul e vigilent,
cu spălatul parbrizelor, stând, evident, în calea tuturor bicicliştilor de
bună-conduită.
ora 19:40
Uraaaaaa, am ajuns acasă, neatinsă!!
În
jumătate de oră. Peisajul citadin era dramatic schimbat față de
dimineață, ploaia neîncetând să atace cu o consecvență pe care oamenii o
au doar atunci când se ocupă cu distrugerea (generic vorbind, nu vă
ambalați, dar chiar nu-mi arde de cocoloșiri și dulcegării la pachet).
Numărul
umbrelelor de doi bani, distruse de rafalele de vânt, a crescut.
Marginea carosabilului este inundată în proporție de 80%.
Șirul
de mașini, autoturismele alea pe post de umbrele pe patru roți, se ițea
semi-disciplinat începând cu vreo două sute de metri înainte de
Gorjului și până după intersecția cu Valea Cascadelor nu știu dacă au
înaintat mai mult de 50 de m - mă refer la intervalul de timp cât am
fost și eu martor ocular, căci, deși anevoios, am reușit cu multă
toleranță și tone de precauție să mă strecor și să ajung acasă. Am
depășit vreo 3 trolee, 3 autobuze, o ambulanță, două camioane și un
număr nenumărabil de mașini mici, proprietate pirsonală, pi pirsoană
fizică, carevasăzică!
Intersecția de la Gorjului era total vraiște.
Homo
sapiens e o rasă dată dracului rău de tot. O dai afară pe ușă, ea intră
pe horn, pe gaura cheii, prin fisurile de la geamuri ....
Semafoarele
de la Păcii mai funcționau, poliția rutieră dezertase, deși de regulă
aici e mai tot timpul cineva vigilent. Am traversat ușurel pe stânga, mă
apropiam de domiciliu. Răsuflam ușurată că vântul - cică atinge și 60
km/h - nu mă trântise la pământ și că reușisem să nu cad/alunec din
cauza acelorași covorașe de obstacole: castane, frunze îngrămădite,
crengi, rămurele și crengi, pe alocuri mini-coroane întregi zburătăcite
de prin copaci.
Deodată
văd verde în fața mea, adică arbore. ”Nah, că am trecut de intrarea în
bloc.” Și o iau îndărăt. Dar nu .... eram chiar în dreptul intrării mele
de fapt .... doar că peisajul fusese desfigurat. Iar între scara mea și
următoarea, pe trotuarul care de regulă este ocupat jumate cu mașini
parcate, trona un copac doborât de vânturi. Deci gata, aici era capăt de
linie ....
În
rest, ca o paranteză la final de povestire - încercând să evit niște
concluzii amare legate de iresponsabilitatea indivizilor, care ar fi
putut astăzi reacționa mai rațional, fiind totuși o situație de criză în
Capitală, lucru foarte clar de sesizat din zorii zilei, deci se putea
renunța la deplasarea cu mașina personală, zic eu ... cel puțin jumate
din populație ar fi putut, dar dilema e aia ca în Stan și Bran, când
Bran îi dă lui Stan un pahar plin cu o licoare, să bea și el jumate.
Stan returnează paharul plin, fericit. ”Jumătatea mea era cea de jos!” -
iată cum se distrează autoritățile române pe bani publici:
Hăi
hăi, noi să fim sănătoși și după noi: POTOPUL! Domn primar general
taman e la televizor, la discuții .... că asta e treaba domniei sale în
aceste zile, să meargă la talk-show-uri. Ce vorbești frate ..... n-ai cu
cine ....
Alte materiale pe subiect asemănător:
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen