Follow by Email

Dienstag, 1. Oktober 2013

Plouă ... cu maşini, umbrele, iresponsabilitate, prostie, încăpățânare, nepăsare, indolență

Marți, 1 octombrie 2013, 08:20

Uraaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!! Am ajuns întreagă la birou!! Uraaaaaaaa!!!!
A doua zi din coşmarul „Bucureştiul, toamna!”. Desigur că vă veţi repezi şi veţi spune: „Bă, femeie, dar asta nu e vreme de mers cu bicicleta, tu nu vezi că plouă neîntrerupt de 30 de ore încoace?!”, iar eu voi spune: „De ce? Doar pentru că plouă de trei zile şi trei nopţi şi acu bate oleacă mai tare vântul?! Dacă acest oraş nu ar fi fost transformat într-o scenă de teatru unde personajele principale şi inclusiv publicul sunt maşinile, mersul pe bicicletă către locul de muncă ar fi fost o activitate relaxantă, nu suicidală! Canalizări care după 2 zile de ploaie refulează, părţi din trotuare şi borduri – celebrele proiecte cu borduri care i-au îmbogăţit pe unii!! – care se sfărâmiţează pe carosabil, milioane de castane şi păstăi, să continui?....” Unde or fi ăia 5.000 de bicicliști acum și toți business people care ies vara la o demonstrație pe biciclete, ca să arate cât de implicați sunt? Spiță de biciclist nu am văzut azi în trafic și pun pariu că mulți au fost azi nu în troleu sau tramvai, ci în mașina personală.

Da, aţi ghicit! Toamna a luat populaţia şi autorităţile pe nepregătite, exact ca atunci când, pe la jumatea lui decembrie, dă prima zăpadă şi primarul spune că „nu ne aşteptam la aşa ceva, evident că nu avem utilajele funcţionabile!”

Venind toamna, inevitabil apar şi umbrelele pe patru roţi. Multe. Inimaginabil de multe. Parcă au puiat peste noapte! Dacă astă vară, la ore de vârf, bulevardele cu 3 benzi pe sens deveneau cu patru benzi, acum poţi extrapola şi spune că elasticitatea lor a atins cote maxime, atingând chiar 5 benzi. Populaţia acestui oraş „în criză” (mentală și educațională!) preferă să cheltuiască de trei ori mai mult energie, timp şi bani, aşezându-şi popoul în propria şi personala cutie cu acoperiş, în loc să lase loc carosabilului să respire şi să permită buna desfăşurare a traficului mijloacelor de transport în comun, a mașinilor de intervenții, pompieri și salvare!! Cică în junglă supraviețuiește cel mai puternic, dar noi nu transformăm orașele în jungle asupra cărora nu se mai poate exercita nici un control, contribuind astfel chiar la decimarea populației (ambulanțe care nu pot ajunge la urgențe, pompieri care nu au nici o șansă să străpungă un trafic blocat!)? Exact asta facem, distrugem tot ce am construit până acum, doar că viteza de distrugere este net superioară celei de construire.
De fapt .... am observat în ultimii ani o isterie fantastică în acest paradox legat de lipsă/exces de bani, cauzele/efectele încălzirii globale: cu cât se dezbate mai intens tematica, cu atât oamenii devin mai isterici în a cheltui mai mult şi a insista mai mult pe poluarea sursei vieţii noastre (aerul). Avem deja o mult prea bogată populaţie de maşini, noi oamenii devenind aproape minoritari în propriile orașe construite de generații dinaintea noastră ”pentru oameni”. Cum vă simţiţi ca minoritari, doamnelor şi domnilor? Uite d-aia au plecat/fugit saşii, secuii s-au înjumătăţit şi ei, şvabi nu ştiu dacă mai avem .... Eu mă gândesc că un argument de genul „nu mai pot respira în oraşul meu, nu mai am pe unde să calc, mi-e viaţa în pericol din prima secundă cum ies pe uşă” ar trebui să fie deja luat în considerare ca motiv de emigrare în ţări din Africa, Asia ... acolo încă nu există o supremaţie a autoturismelor proprietate personală, acolo încă mai există o legătură a omului cu natura şi grijile populaţiei sunt, în general, legate de supravieţuire.  Nimic nu se compară cu grijile noastre, nimic nu se compară cu intrarea într-o grădiniţă privată sau într-o şcoală primară, unde maşinile – de regulă, de calibru mare – se adună precum albinele la stup, oprind fără avertizare pe banda de mers pentru a coborâ preţioasa odraslă şi pentru a intra direct în clădire, fără să fie cumva atinsă de vreo picătură de realitate. Că sunt pe sens interzis, că sunt pe trecere de pietoni, că sunt în curbă, că sunt călare pe trotuare ... absolut neimportant. Prioritatea vieţii lor este ca odraslele, preţioasele odrasle să nu fie supuse efortului de a merge pe jos mai mult de zece secunde, să nu fie supuse torturii de a simţi că ploaia e udă, că autobuzul e aglomerat şi că nu întodeauna găseşti loc să stai jos. Şi uite aşa, copilaşii ăştia, victime nevinovate ale unei generaţii de părinţi atrofiaţi neuropsihic, se vor trezi la 12 ani cu dureri de încheieturi, cu gripă în miezul verii şi exces de grăsime pe lobul urechilor şi buricele degetelor de la mâini şi picioare, salivând la o coca-cola eventual şi cerând concediu medical plătit 100% dacă cumva îi loveşte vreun strănut.
Am avut azi un traseu cu obstacole şi la un moment dat mă detaşasem aşa de vacarmul străzii şi aveam impresia că sunt prin junglă, că plouă, maimuţe urlătoare şi urangutani fac schimb de replici şi eu mă hurduc la fiecare trecere peste coji de castane rostogolite dinspre şi înspre toate direcţiile, peste rămurele şi crengi sănătoase de copaci, smulse de vânt şi peste ceva mai puţin natural: duzini de umbrele distruse, pe care nimeni nu simte nevoia să le ia din drum şi să le arunce eventual spre trotuare. Nu, lasă tu cadavrele de umbrele din sârmă şi pânză, în mod total neispirat scoase din culcuş pe aşa o vijelie, lasă-le tu acolo, în drum, cât mai pe mijloc, să fie zbenguite şi hărţuite de anvelope de toate dimensiunile, picioare de bipezi şi valuri de ape.
Ador nebunia asta!  Ador când un şofer stresat (”Mama măsii ei de ploaie!”), după ce că nu are cine ştie ce vizibilitate şi este probabil pe poziţia nr. 358 în linia de autoturisme staţionate (Bd. Iuliu Maniu, by the way!) pe la diverse intersecţii şi semafoare, se gândeşte să vireze brusc la dreapta şi să iasă din rând, să caute el o soluţie a la Dorel, să fie mai dăștept și mai intelijent, să sară peste pleava proștilor din fața lui, eventual pe nişte străzi lăturalnice pe care el bănuieşte că ploile nu le-ar fi inundat încă ... de regulă, aceşti şoferi nu ştiu la ce serveşte oglinda retrovizoare de pe dreapta maşinii şi ca urmare nici nu se uită în direcția aceea. Oglinda aia ... cu sau fără ea, tot aia! Ar putea foarte bine să stea pliată spre interior, nu?
Evident că m-am speriat şi m-am felicitat că sunt maniac de prevăzătoare, aşa că am scăpat şi de data asta neatinsă. Da să nu crezi că m-am abţinut să am vreo reacţie, aşa că ... i-am dat drumul! „Tembelule, unde dracu te uiţi!! Nu vezi lumea decât pe stânga, ăi? Toți handicapații la volan!” şi i-am şi pălmuit oglinda din dreapta maşinii, ca să realizeze că o are în dotare şi că eventual chiar ar putea să facă uz de ea. Am avut noroc. Aşa mi-s eu, norocoasă-n draci! N-a ieşit din maşină cu securea la mine. Nici cu toporul. Nici cu pușca! Cred că ştiu de ce!! Când era mic, era condus cu maşina până sub pridvorul grădiniţei, deci a fost ferit de contactul direct cu apa din cer şi acum era debusolat. Pentru el, adevărul intrinsec că „afară plouă” nu are conexiune clară cu „apa este udă”, pentru că nu ştie ce-i aia sau nu e prea sigur că ploaia înseamnă apă. Deci nu a ieşit din maşină să mă elimine, era prea speriat. Ce norocoasă sunt.
Am ajuns ciuciulete la birou. Dar eram OK, cu cizme înalte din cauciuc, pantaloni impermeabili, geacă de ploaie. Echipament normal de ploaie, am trecut de anii când ieşeam în fustiţă, pe toculeţe, cu umbreluţă şi mă supăram când un cretin trecea cu maşina şi mă îmbulina de jos în sus iar eu eram prea timidă pentru a mă gândi măcar să-l îmbulinez verbal de sus în jos!
A fost mişto. În intersecţiile mari, la şapte jumate, lipseau echipajele de poliţie rutieră, care de regulă stau acolo dimineaţa ca să mai direjeze/încurce traficul şi să bage pe unii şoferi în boală. Că pe pietoni nici o şansă. Pietonii traversează bulevarde largi pe unde vor ei, sub nasul poliţiştilor de pe traseu, pui de ţigani te agasează, la semaforul unde poliţistul e vigilent, cu spălatul parbrizelor, stând, evident, în calea tuturor bicicliştilor de bună-conduită.
ora 19:40
Uraaaaaa, am ajuns acasă, neatinsă!! 
În jumătate de oră. Peisajul citadin era dramatic schimbat față de dimineață, ploaia neîncetând să atace cu o consecvență pe care oamenii o au doar atunci când se ocupă cu distrugerea (generic vorbind, nu vă ambalați, dar chiar nu-mi arde de cocoloșiri și dulcegării la pachet).
Numărul umbrelelor de doi bani, distruse de rafalele de vânt, a crescut. Marginea carosabilului este inundată în proporție de 80%. 
Șirul de mașini, autoturismele alea pe post de umbrele pe patru roți, se ițea semi-disciplinat începând cu vreo două sute de metri înainte de Gorjului și până după intersecția cu Valea Cascadelor nu știu dacă au înaintat mai mult de 50 de m - mă refer la intervalul de timp cât am fost și eu martor ocular, căci, deși anevoios, am reușit cu multă toleranță și tone de precauție să mă strecor și să ajung acasă. Am depășit vreo 3 trolee, 3 autobuze, o ambulanță, două camioane și un număr nenumărabil de mașini mici, proprietate pirsonală, pi pirsoană fizică, carevasăzică!
Intersecția de la Gorjului era total vraiște.
Homo sapiens e o rasă dată dracului rău de tot. O dai afară pe ușă, ea intră pe horn, pe gaura cheii, prin fisurile de la geamuri .... 
Semafoarele de la Păcii mai funcționau, poliția rutieră dezertase, deși de regulă aici e mai tot timpul cineva vigilent. Am traversat ușurel pe stânga, mă apropiam de domiciliu. Răsuflam ușurată că vântul - cică atinge și 60 km/h - nu mă trântise la pământ și că reușisem să nu cad/alunec din cauza acelorași covorașe de obstacole: castane, frunze îngrămădite, crengi, rămurele și crengi, pe alocuri mini-coroane întregi zburătăcite de prin copaci.
Deodată văd verde în fața mea, adică arbore. ”Nah, că am trecut de intrarea în bloc.” Și o iau îndărăt. Dar nu .... eram chiar în dreptul intrării mele de fapt .... doar că peisajul fusese desfigurat. Iar între scara mea și următoarea, pe trotuarul care de regulă este ocupat jumate cu mașini parcate, trona un copac doborât de vânturi. Deci gata, aici era capăt de linie ....
În rest, ca o paranteză la final de povestire - încercând să evit niște concluzii  amare legate de iresponsabilitatea indivizilor, care ar fi putut astăzi reacționa mai rațional, fiind totuși o situație de criză în Capitală, lucru foarte clar de sesizat din zorii zilei, deci se putea renunța la deplasarea cu mașina personală, zic eu ... cel puțin jumate din populație ar fi putut, dar dilema e aia ca în Stan și Bran, când Bran îi dă lui Stan un pahar plin cu o licoare, să bea și el jumate. Stan returnează paharul plin, fericit. ”Jumătatea mea era cea de jos!” - iată cum se distrează autoritățile române pe bani publici:
 
Hăi hăi, noi să fim sănătoși și după noi: POTOPUL! Domn primar general taman e la televizor, la discuții .... că asta e treaba domniei sale în aceste zile, să meargă la talk-show-uri. Ce vorbești frate ..... n-ai cu cine ....
Alte materiale pe subiect asemănător:

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen