14.02.2012
Este complicat să te descurci prin jungla necoordonată a postărilor din lumea virtuală. Ajungi să nu mai deţii un filtru de clasificare a informaţiei. Peste tot opinii, editoriale, ştiri mai mult sau mai puţin părtinitoare, se bate enorm de multă monedă pe emoţie, pe afectiv, pe uman. Este foarte uşor să aluneci pe o pantă sau alta, ambele fiind contradictorii sau dându-şi reciproc în cap, cu bună ştiinţă.
Am fost mereu de acord şi am scris despre CULTUL LENEI în România. Ca generalizare. O combinaţia ucigătoare de lene, comoditate, şantaj, goana după un câştig uşor sau nemuncit chiar, ca să nu spun direct pe numele de sine al substantivului: puturoşenie. Alarmant este faptul că, dacă apuci să trăieşti prea mult pe-aici, virusul te poate ajunge şi pe tine, indiferent de cât de spartan eşti sau cât de terorizat de CULTUL MUNCII ai fost în copilărie. Ajungi să te complaci. Ajungi să devii părtinitor şi empatic cu cei care muncesc din gură, mai puţin din restul corpului. Ajungi să vrei să fii asistat social, că e mai puţin obositor. Ajungi să dai tot timpul vina pe celălalt. Şi acum, e trendul acesta crescător de a da vina pe EL, STATUL, GUVERNUL, BĂSESCU, BOC, UNGUREANU, CLASA POLITICĂ. Ajungi să te uiţi pasiv cum vecinul care şi-a parcat maşina în dreapta maşinii tale, aruncă cu dezinvoltură, toată zăpada de pe maşina lui, pe maşina ta. Şi apoi, să zicem că te apuci să-ţi dezăpezeşti maşina. Ce faci cu zăpada? O arunci pe maşina din dreapta maşinii tale, unde în altă parte? Este abominabil.
Mergeam aseară – 13 februarie - pe strada Dr. Lister, spre Piaţa Operei. Este un cartier de vile mic burgheze, oricine aproape că şi-ar dori să locuiască acolo. Zeci de maşini înghiţite de zăpada nou căzută. Ningea de 24 de ore deja, peste deja metrul de zăpada aşternut din săptămâna anterioară. Într-o curbă, un individ dădea cu mult nesaţ la zăpadă, eliberându-şi propria maşină. Arunca zăpada pe o altă maşină, care era aproape dispărută sub zăpada mai veche. Zic: „Aveţi ciudă pe posesorul maşinii aceleia, de aruncaţi zăpada peste ea?” „Ah nu, dar asta e o maşină care nu mai circulă, de un an stă aici.”
În acelaşi perimetru, de la balconul unei vile, aflat la etajul întâi, o cucoană îşi dezăpezea balconul de pe colţ. Cum vila era chiar la stradă, că aşa sunt dispuse locuinţele din zonă, ea arunca zăpada de sus direct pe trotuar. Astfel că blocase accesul pe trotuar şi pietonii aveau o singură alternativă: cele două şanţuri formate pe carosabil ca urmare a trecerii vreunei maşini mai puternice. Delirant, absolut delirant. Desigur că o altă variantă pe care ar fi avut-o madama respectivă ar fi fost să dea zăpada în jos, frumuşel, pe lângă zidul casei, în propria curte.
Am fost mereu de acord şi am scris despre CULTUL LENEI în România. Ca generalizare. O combinaţia ucigătoare de lene, comoditate, şantaj, goana după un câştig uşor sau nemuncit chiar, ca să nu spun direct pe numele de sine al substantivului: puturoşenie. Alarmant este faptul că, dacă apuci să trăieşti prea mult pe-aici, virusul te poate ajunge şi pe tine, indiferent de cât de spartan eşti sau cât de terorizat de CULTUL MUNCII ai fost în copilărie. Ajungi să te complaci. Ajungi să devii părtinitor şi empatic cu cei care muncesc din gură, mai puţin din restul corpului. Ajungi să vrei să fii asistat social, că e mai puţin obositor. Ajungi să dai tot timpul vina pe celălalt. Şi acum, e trendul acesta crescător de a da vina pe EL, STATUL, GUVERNUL, BĂSESCU, BOC, UNGUREANU, CLASA POLITICĂ. Ajungi să te uiţi pasiv cum vecinul care şi-a parcat maşina în dreapta maşinii tale, aruncă cu dezinvoltură, toată zăpada de pe maşina lui, pe maşina ta. Şi apoi, să zicem că te apuci să-ţi dezăpezeşti maşina. Ce faci cu zăpada? O arunci pe maşina din dreapta maşinii tale, unde în altă parte? Este abominabil.
Mergeam aseară – 13 februarie - pe strada Dr. Lister, spre Piaţa Operei. Este un cartier de vile mic burgheze, oricine aproape că şi-ar dori să locuiască acolo. Zeci de maşini înghiţite de zăpada nou căzută. Ningea de 24 de ore deja, peste deja metrul de zăpada aşternut din săptămâna anterioară. Într-o curbă, un individ dădea cu mult nesaţ la zăpadă, eliberându-şi propria maşină. Arunca zăpada pe o altă maşină, care era aproape dispărută sub zăpada mai veche. Zic: „Aveţi ciudă pe posesorul maşinii aceleia, de aruncaţi zăpada peste ea?” „Ah nu, dar asta e o maşină care nu mai circulă, de un an stă aici.”
În acelaşi perimetru, de la balconul unei vile, aflat la etajul întâi, o cucoană îşi dezăpezea balconul de pe colţ. Cum vila era chiar la stradă, că aşa sunt dispuse locuinţele din zonă, ea arunca zăpada de sus direct pe trotuar. Astfel că blocase accesul pe trotuar şi pietonii aveau o singură alternativă: cele două şanţuri formate pe carosabil ca urmare a trecerii vreunei maşini mai puternice. Delirant, absolut delirant. Desigur că o altă variantă pe care ar fi avut-o madama respectivă ar fi fost să dea zăpada în jos, frumuşel, pe lângă zidul casei, în propria curte.
Pe la Facultatea de Medicină am avut un deja vu fantastic: Prin anii 84 cred mă aflam exact în același loc, era seară, ningea, tone de zăpadă peste tot, ieșisem de la școală și mergeam spre casă, cu ghiozdanul destul de greu. Pe vremea aceea, în apartamente era la fel de frig ca afară, doar că nu ningea. Pe vremea aceea, când nu venea un autobuz, tramvai sau troleu, putea să însemne și o așteptare de două ore! Așa că o luasem la pas, prin nămeți, pe străzile pustii, prin ninsoare, singură, sărăcăcios îmbrăcată, cu niște șoșoni negri, urâți, în dresuri groase, urâte – nu era permis să purtăm pantaloni la școală.
Pe strada paralelă cu zidul Palatului Cotroceni, îngrămădită în zăpadă, o grămadă de haine. Care mișca. Era o bătrânică. Se mișca teribil, teribil de greu. Era singură, ieșise în încercarea de a ajunge să cumpere ceva de mâncare. Era la o distanță de vreo 200 de m de casa ei. Unde să se ducă? Nici eu nu știam unde să mă duc după mâncare, în zona aceea, ar fi însemnat cel puțin o oră. Am condus-o înapoi acasă și i-am dat ce cumpărasem eu azi de la MegaImage. Luasem 3 kg de mălai, să dau la porumbei. I-am lăsat două. Mai aveam două pahare de iaurt simplu, fiecare la 500 ml, lămâi și cartofi. Puține chestii, cât să pot duce într-un rucsac mic. I-am lăsat tot, doar lămâile nu le-a vrut. Plângea. Îți dai seama? Plângea într-un oraș ca Bucureștiul, oare ce-o fi cu bătrânii din satele înzăpezite, singuri, fără curent electric, fără căldură, fără să poată da de veste nimic nimănui .....
14 februarie 2012
Azi dimineaţă, în drum spre birou, pe o stradă paralelă cu Dr. Lister, Costache Negri, cete de cetăţeni cu tenul tuciuriu, dotaţi cu lopeţi, mergeau în şir indian şi strigau cât îi ţinea gura de mare: „Dăm zăpada, dăm zăpada, 10 lei pe metru!” Eu făceam fotografii, pendulând între nămeţii de pe trotuar şi șanțurile prin zăpadă lăsate de mașinile care mai treceau. La un moment dat mă apostrofează un cetățean. Că ”nu ne faceți și nouă niște poze?” Mă uit la el și la restul grupului, erau vreo 5. ”Vă fac, dar .... ce să faceți cu ele?” ”Păi ni le puteți da acum, pe loc?” ”Nu am cum.” ”Păi și cum facem atunci?” ”Nu vi le pot da decât dacă aveți o adresă de e-mail și vi le trimit.” ”Dar de ce faceți poze? Nu ne dați și pe noi, acolo unde le puneți?” ”Eu fac poze pentru mine, scriu despre iarna asta, documentez.” ”Și faceți bani din asta, vă plătește cineva?” ”Nu, o fac de plăcere.” ”Păi și atunci de ce vă plimbați cu aparatul pe frigul ăsta, că o să înghețați!?!?” – a dat a lehamite din mâini și a plecat în direcție opusă, urmat de toată hoarda.
Cam ăsta este nivelul și mai mult de atât nu ai ce să comentezi.
Dacă compari abordarea unei situații extreme în Japonia cu cea din România .... probabil că vei dori să-ți faci harakiri.
În România, la ora actuală, discuțiile cele mai complexe se focusează pe ”cine e de vină?”, nu pe salvarea oamenilor. Totul alunecă pe panta politicului. Totul se poticnește acolo. Lumea care poate că ar putea mobiliza niște forțe importante a uitat de partea umană a evenimentelor. Doar stă prin studiouri de televiziune și comentează ce au făcut greșit ceilalți sau ce ar fi trebuit să facă. Este siderant. De ce bărbații din satele de sub zăpadă nu s-au deszăpezit singuri, de ce așteaptă populația din sate să vină alții să o salveze? De ce așteaptă să se mobilizeze o țară întreagă, pentru ei? În virtutea a ce? Unde a rămas echilibrul acestor discuții și dezbateri? Am sentimentul că aici lipsește un mediator cu puteri asupra tuturor, puteri pentru a se face ascultat de tot. Lipsește educație, echilibru, obiectivitate. Înțeleg să mă înfurii că vine plugul primăriei să curețe carosabilul și în loc să ducă tonele de zăpadă pe teren viran, le dă peste mașinile parcate în parcări. Asta da, asta mă înfurie!
Guvernanții dau acum vina pe ..... meteorologi. Nu ți se pare incredibil?
Stăm acum să dezbatem paradigma de ”iarnă normală”??? Pentru asta există timp, energie și resurse. Fantastic, absolut de domeniul absurdului.
În ultimii 20 de ani, iernile au fost mai atipice, mai soft, domoale. Ca urmare, s-a uitat total cota de ”normalitate a iernii”. S-a neglijat total infrastructura, nu prea mai există perdele naturale de-a lungul drumurilor din țară. Frumoasele rânduri de plopi despre care învățam în anii de gimnaziu au cam dispărut din țara asta. Pădurile au fost defrișate în neștire.
Ciudat este că pe Antena 3, oameni intervievați prin diverse sate, au început să vorbească foarte școlit și să pună accent pe faptul că ei au deszăpezit tot timpul, nu au așteptat să fie salvați de alții, dar de la un moment dat nu au mai făcut față. Unde să dea zăpada?
Această schimbare foarte simțibilă de abordare a reportajelor de la fața locului a apărut după ce nu știu ce politician – poate chiar președintele Băsescu – i-a făcut pe oamenii aceia leneși, cum că ei ar fi trebuit să pună mâna pe lopeți și să nu se lase înzăpeziți.
Ei bine, din acest moment parcă nu-mi mai place ce aud pe Antena 3 .... reportaje aranjate ..... Nu-mi place. Nu pot dovedi că așa este, dar o simt 100%.
Într-un comentariu, reporterul spune că ”au reușit să elibereze casa cu o singură lopată pe care o aveau și care a trecut din mână în mână pe la oameni.” Să mă ierte .... dar vorbim despre mediul rural unde oamenii nu au lopeți în gospodărie? ...... ?! Aș vrea să înțeleg asta, eu nu am crescut la țară, nu am avut rude la țară, se pare că nu pricep.
