Început de noiembrie. Cândva, după primul deceniu al secolului XXI. 1 noiembrie 2011. Un gând scurt, de seară, în timp ce, cu un picior beteag, stau în pat, bandajată și mustind a suc stors dintr-o varză românească - raportat la lipsa totală de miros și gust, nerușinat de scumpă! - în timp ce, pe un post de televiziune, se comentează atitudinea departe de a fi demnă a ministresei dezvoltării și turismului. Dezvoltarea propriei averi și turismul clanului personal probabil, că alte corelații care să aibă legătură cu populația și țara asta nu cunosc.
Și, prin învăluire, mi-am adus aminte de alte scene venind dinspre anumiți politicieni care se dau ”gospodari”, dar care de fapt sunt doar niște demagogi ipocriți și depășiți de orice iz de etică, morală și deontologie.
Ah, subiectul este legat de cât de prietenos sau dușmănos este Bucureștiul față de bicicliști, mersul pe bicicletă, o viață sănătoasă și alte parascovenii d-astea pe care guvernanții nu dau nici măcar o punguță cu doi bani.
Cine-și amintește de acțiuni de câteva ore prin care se dorea să se demonstreze că da, domnule, în București este perfect posibil să te îmbraci business și să te deplasezi zilnic la locul de muncă, unde eventual intri și în întâlniri oficiale cu angajații, partenerii sau clienții?
Cine-și amintește de un primar Oprescu care la ediția din 2010 a ”Primei Evadări” nu s-a prezentat, deși promisese, dar la ediția din 2011 a venit, realizând că cei peste 1.000 de bicicliști prezenți la start ar putea fi, la un moment dat, direct sau indirect, un bun capital politic pe post de trambulină?
Sau de ministeasa anterior menționată care într-una din zilele lunii trecute s-a lăsat filmată mergând cu bicicleta către locul său de muncă?
Comentariile mele la acțiuni d-astea care nici măcar simbolice nu mi se mai par au fost mereu de genul suspicioso-ironico: ”Ha-ha, să vă văd dacă rezistați pe bicicletă mai mult de 3 zile și vorbim apoi după măcar șase luni.” A folosi bicicleta nu este un moft, dacă te bagi să promovezi public chestia asta. Este un stil de viață. Unde este elementul de credibilitate, dacă tu, cel care te bați cu pumnul în piept și îi îndemni pe toți ceilalți să renunțe la mașini și să treacă la pedalat, nici măcar nu ai bicicletă? Asta așa, ca simplă și foarte simplă întrebare retorică.
Mă amărăsc pe marginea acestui subiect devalorizat doar pentru că, în drumul meu scurt de la domiciliu către locul de muncă, în fiecare dimineață pe întuneric și în fiecare seară tot pe întuneric, constat, în ultimele săptămâni, cum apar tot mai multe și mai dese ”șantierărașe”, lucrări începute și nefinalizate, deschideri care stau precum o operație chirurgicală sub anestezie, sângerând, peste tot pe unde nu te aștepți. Mă lovesc încă de imbecilitatea unor șoferi care blochează cu insistență cei 30 sau 50 de cm pe care aș putea să mă strecor pe carosabil, gesticulând tembel că cică să mă duc pe trotuar, că acolo e locul meu, biciclistul!! Cirezi întregi de ignoranți și needucați, înfiorătoare faună. Nu pentru că pretind eu ca zona carosabilului să fie pentu bicicliști, nici nu pretind așa ceva. Eu pretind doar educație, toleranță, bun-simț, reciprocitate. Da, reciprocitate, ducem mare lipstă de acest principiu care ne-ar face viața mai dulce.
În seara asta, un biciclist înrăit și teribilist era să ajungă sub roțile unei mașini. A scăpat exact ca prin urechile acului și doar datorită faptului că șoferița nu avea viteză nici măcar de 10 km/h și a dat dovadă de reacții excelente! Biciclistul în schimb, deși era 100% în culpă, trecând zebra de la Academie în viteză, pe întuneric și pe roșu, a avut și tupeul să se uite încruntat la mașina cu pricina. A oprit două secunde, apoi a dispărut în întunericul de pe trotuar. Șoferița, deși avea verde, a rămas șocată pe loc, nevenindu-i să creadă că a evitat un accident de toată frumusețea. Adevărul este că scena a fost incredibil de dură!
Iată un text haotic precum tot ceea ce se întâmplă în România și în București. O Românie care tocmai a trecut de un recensământ haotic, despre care nu am povestit. O capitală în care, după ani de amenințări și tergiversări, se pare că a început marele proiect de îngropare a cablurilor aeriene. În cât timp se vor îngropa toate cablurile aeriene întinse în ultimii 15-18 ani? De ce se apucă acum, când ninsorile suflă din ceafă și iarna e la intrarea în oraș? Acum e timpul potrivit de răscolit un oraș supraaglomerat? Aș mai comenta, aș continua, dar nu se leagă textul, nu am chef, sunt scârbită, nu găsesc și eu aspecte pozitive de comentat, am obosit de iritările zilnice, nu mă-ndur să mă culc și dimineața trag de mine să mă trezesc. Mă bucur încă că nu plouă și mă bucur să înfrunt zilnic frigul matinal, bine echipată. Întunericul nu-mi place și mă face să fiu de 10 ori mai precaută. Sunt bine echipată cu lanterne și reflectorizante, mi se pare vital în trafic, mai ales seara, după 6-7.
Mă retrag. Și mâine o voi lua de la capăt într-un oraș absolut dușmănos față de bicicliști. Cine dorește lista cu argumente, să mi-o solicite. O am permanent în minte, căci o parcurg permanent pe mizerabilele drumuri ale Bucureștiului. Mi-e scârbă și mă doare tot ceea ce trăiesc în această țară, mă simt condamnată. Am revenit la starea pe care o aveam prin anii 1986-1989: mă simt condamnată să trăiesc! Aproape tot ce văd în jur se poate rezuma la un termen străvechi: prostituție. Ar fi primul termen dintr-o listă mai lungă.
Na, că am ajuns să preaslăvim prostul gust .... Cum poate o publicație să facă un astfel de gest ..... gândurile și comentariile mi se fac spirală într-o viteză uluitoare, probabil aș comenta până mâine .... Cum să justific titlul? Prin faptul că sunt student la jurnalism și perspectivele de a profesa mi se par lamentabile. De ce? Pentru că a te apuca să vrei să practici jurnalismul la ora actuală se pare că înseamnă a te prostitua, mai mult sau mai puțin. Mulți citesc, puțini pricep, dar mesajul este clar! Precum haosul alambicat al textului, până la urmă mi-a ieșit :-))
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen