aAaAa.... ce-ți doresc eu ție, dulceagă rOMÂNIE?

25 octombrie 2011

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaachhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh!!!!

“Me, Jane. Jane. My name is Jane. And yours?”

“Â?!”

“Me, Jane. You?”

“Jane! Ha-ha! Jane!”

“ME, Jane. I am Jane. You are …?”

“ – “

“You, Tarzan!”

“În ţara asta SISTEMUL e bolnav!!! SISTEMUL nu este bun!!!”

Da, probabil că acest SISTEM e conceput de plante sau gândaci, altfel nu-mi explic de ce este atât de NE-BUN şi atât de blamat de oamenii care trebuie să se supună unui sistem absolut abominabil! (şi care, la rândul lor, fără îndoială, contribuie la multe alte sisteme râioase din această societate). Cine puii voștrii concepe și susține sistemul, dacă nu voi??? De ce execută, de exemplu, secretarele, niște ordine pe care nici măcar nu le înțeleg??? Din indolență. Prostie. Superficialitate. Dezinteres. Lene. Și alte d-astea. E doar un exemplu, pentru că ..... secretara sau paznicul e un fel de sfânt în societate și doar știm cu toții că ”până la dumnezeu te mănâncă toți sfinții”, nu? Este amar de hilar și dureros de real. Din păcate.

Vin de la secretariatul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bucureşti. 

Să fie clar, de data asta nu în secretariat lovesc. Că m-am plictisit şi plictiseala doare. Aaaah, faptul că „doamna secretară”, cu care personal nu am nimic şi nici nu îi voi purta vreodată ranchiună, pentru că .... dă şi ea ce poate şi ce ştie și ce i se permite, m-a lăsat să stau pe genunchi în faţa biroului ei, nepermiţându-mi să am o poziţie decentă pe un scaun gol din faţa altui birou aflat în încăpere ..... eeee, asta e altă poveste mirifică din ţara lui Oblio (ăia cu capetele ţuguiate!).

De ce am acceptat eu poziţia de a mă pune pe proprii mei genunchi, vă veţi întreba. Poate.

Pentru că, deşi crescută de o viţă nobilă, în neamul nostru germanic oamenii pun „cotul la treabă” şi rezolvă lucrurile indiferent de circumstanţe şi condiţii, pe principiul „munca nu dezonorează”. Deci era o situaţie de rezolvat, mi-am dat seama că efectiv nu am cu cine discuta pentru că spaţiul de gândit este fie gol, fie blocat, fie îndoctrinat, fie incapabil, şi trebuia să-mi rezolv problema. Care nu era a mea, dar devenea a mea din cauza ”sistemului”. Evident că dacă aş fi purtat tocuri-cui de 8 cm şi aş fi avut o fustă dreaptă pe mine, nu mi-aş fi permis îngenuncherea (asta aşa, ca fapt divers).

Săptămâna trecută s-a afişat pe site-ul de ştiri al Facultăţii cum că, începând din anul universitar 2011-2012 trebuie semnat un contract şi o fişă de înscriere. Anunţul din 10 octombrie 2011 – ca să nu bat apa în piuă – este următorul:

Înscrierea în anul universitar 2011/2012 se va face prin intermediul șefilor de grupă, astfel:

Ciclul de studii	Forma de învățământ	Anul de studii	Perioada de înscriere
Licență	ZI	I	17 - 20 octombrie
		II	24 - 27 octombrie
		III	24 - 27 octombrie
Master	ZI	I	17 - 20 octombrie
		II	24 - 27 octombrie
Licență	ID	I	17 - 20 octombrie
		II	24 - 27 octombrie
		III	24 - 27 octombrie
Master	FR	I	17 - 20 octombrie
		II	24 - 27 octombrie

Șefii de grupă vor înmâna fiecărui student câte o fișă de înscriere și câte două exemplare din contractul de studii.

Studenții vor completa formularele, la toate rubricile, le vor data și semna și apoi le vor restitui șefilor de grupă.

Vizarea Carnetelor de student și a Legitimațiilor de transport se va face în același mod.

Înscrierea în an și vizarea documentelor se poate face și direct, la secretariat.

Descărcaţi fişele şi contractele:

- fișa de înscriere studii universitare licență - pentru toți anii de studii

- contract licență cu frecvență 2011 I FJSC

- contract licență cu frecvență 2011 II și III FJSC

- contract licență ID 2011 I FJSC

- contract licență ID 2011 II și III FJSC

După cum bine se constată, nicăieri nu este menţionată vreo condiţie specială despre felul cum ar trebui completate sau tipărite documentele, respectiv contractul şi fişa de înscriere.

Așadar, corectă cum mă educă mama, am descărcat contractul de pe site, l-am completat frumos, electronic, să fie citeț și curat și plăcut ochiului la vizualizare și l-am tipărit. Am debifat ostentativ tipărirea față-verso, tocmai cunoscând aversiunea românilor pentru documentele tipărite față verso (!!). Ar prefera să taie o pădure decât să accepte față-verso, așa că de regulă aruncă exemplarul față verso și mai tipăresc o variantă pe o singură parte a foii de hârtie. Am semnat frumos și am considerat că totul va fi perfect. Cel puțin eu mi-am dat interesul.

Secretariatul deschidea azi pentru public la ora 9:30. La ora 9:28 eram acolo, a patra în rând. Abia după 40 de minute mi-a venit și mie rândul să intru. Da, neplăcut. Dar sper să fie printre ultimele mele umiliri la ușa secretariatului unei instituții de învățământ superior. Stai acolo în turmă, în picioare, sprijinind pereții frecați de mii de oameni, la grămadă, parcă te duci să ceri pomană sau mai știu eu ce favoruri pentru care merită să suferi și să te umilești. Dar asta e altă discuție.

”Sunteți anul III?” – sincer vorbind, nu știu de ce am primit această întrebare de două ori, succesiv. Nu-i venea să creadă că sunt anul III.

”Aaaaa, contractul nu e față-verso?!”

”Nu.”

”Aaaa, păi nu e bine. Am pus și pe hol formulare, trebuie față-verso.”

Mă uitam ca proasta și eram absolut convinsă că se ține de șotii. Așa, că mă știe ca pe un cal breaz, că la începutul anul I, când mi-am dat seama că nu rezolv nimic cu ea, m-am adresat direct decanului și am rezolvat.

Dar vaaaaai, nu era o glumă!!!! Era un mic coșmar.

”Adică vreți să spuneți că nu primiți contractul scris frumos la computer și că trebuie să-l completez din nou? Dacă nu-mi dați un motiv logic pentru chestia asta, nu plec de-aici până nu rezolvăm. Ce nu vă convine la el? E prea curat, prea citeț, cerneala prea neagră, nu e șifonat, îndoit, mâzgălit? Care e chestia?”

”Nu mi-l primește juridicul. Doar față verso.”

Răspuns de bugetar. Mai mult nu știa nici ea. Cu siguranță că nu o interesase motivul. Culmea este că eu semnasem pagina întâi a contractului și pe verso blanco, deci juridic nu era absolut, dar absolut nici o problemă, plus că era un contract public, afișat, nu se putea modifica nimic în el.

”Păi și atunci de ce ați mai încărcat formularele pe site, dacă tot nu s-a obosit nimeni să menționeze acolo tipul specific în care doriți să fie completate și printate? Ce naiba, ne jucăm de-a hoții și vardiștii, suntem la grădiniță? Zău așa, e hilar ce se întâmplă în facultatea asta, de doi ani sunt năucită!”

Doamna D. știa cu cine are de-a face, deci nu s-a certat cu mine. Nici eu nu aveam chef de ceartă, știam că nu am partener pe măsură. A ieșit pe hol, a luat două formulare și m-a rugat, aproape cu delicatețe – ”Haideți, cu puțină bunăvoință o rezolvăm. Uitați aici, doar 3 rânduri sunt de completat.”

În biroul secretariatului sunt două dulapuri, 3 mese mici de lucru și 3 scaune. Cât timp am fost eu acolo, din cele 3 mese de lucru și implicit din cele 3 scaune, două erau libere. Normal că m-am așezat la unul dintre birourile libere, intenționând să îmi completez citeț contractele. Oh vai ..... ”nu-nu, nu acolo. Stați la biroul meu!” Unde nu aveam nici un scaun. Ca să nu dezvolt un război imbecil, am îngenuncheat și exact în poziția aceea mi-am mâzgălit cele două contracte de studii cu FJSC a UB. Penibil, jenant, lipsit de orice demnitate, decență și motivație pentru orice. Din punctul meu de vedere vis-a-vis de reacția sau lipsa de reacție, atitudinea sau totala lipsă de atitudine a singurei persoane aflată în încăpere: secretara. Mi-e rușine pentru ea, nu pentru faptul că eu mi-am completat contractul cu o instituție de învățământ superior din capitala rOMÂNIEI stând în genunchi și mâzgălind niște rubrici unde ba nu aveai spațiul necesar de completare, ba aveai jumate de rând liber acolo unde nu era nevoie. Acesta este nivelul.

Au mai fost și alte elemente care ar putea fi comentate, dar chiar am altceva de făcut. Ah, să nu uit faza de mai jos, citiți anunțul facultății:

ID - tutorate, orar

Studenţii de la învăţământul la distanţă (ID), nivel licenţă, vor avea tutorate în următoarele date:

5-6 noiembrie
10-11 decembrie
14-15 ianuarie

Suporturile de curs vor fi distribuite în timp util, pentru ca la primul tutorat studenţii să poată prezenta primele teme cerute de cadrele didactice. Varianta tipărită a suporturilor de curs poate fi consultată la bibliotecă. Orarul va fi, de asemenea, afişat în timp util.

Acest anunț a apărut și pe profilul facultății de pe Facebook. Acolo am trimis și eu un comentariu, cu sugestia de a defini ”timp util”, pentru că în doi ani de studenție ”timpul util” a fost condensat la maximum. Și, după cum bine se menționează în anunț, profesorii se așteaptă ca la primul tutorat studenții să vină citiți și cu temele scrise, ba chiar pregătiți să dea teste care vor fi notate și luate în calcul pentru media finală!!! (vezi anul I, sem. I, ISMM, de exemplu, unde profesor este chiar domnul decan).

Deci, mă întreb de ce nu-și învață instituția lecția și nu se mai apucă să dea anunțuri cu promisiuni pe care oricum nu și le respectă.

Pentru că azi am întrebat și despre CD-rile respective. Am aflat că le vom putea primi probabil pe ...... 3 sau 4 noiembrie!!! Deci ”timp util” pentru a pregati 6-8 materii este, în percepția FJSC, maxim 24 h. Ce-ar mai fi de comentat?

Poate doar faptul că ..... crucea pe care o poartă poporul român nu este destul de grea și și-o merită cu prisosință.

Der Kricket & die Ameise

Schweizerische Version

Die Ameise arbeitet hart den ganzen Sommer, unter die mitleidlose Hitze. Sie baut ihr Zuhause sorgfältig und berereit Vorräte für den Winter. Der Kricket denkt, die Ameise ist dumm. Er lacht, tanzt und spielt die ganze Zeit.

Der Winter kommt. Die Ameise hat ihre harte Arbeit beendet, nun sitzt sie im ihren warmen Zuhause und frißt sorgenlos.

Der Kricket zittert vor Kälte, hat kein Futter und kein Zuhause. Er friert und stirbt.

DAS ENDE

Rumänische Version

Die Ameise arbeitet hart den ganzen Sommer, unter die mitleidlose Hitze. Sie baut ihr Zuhause sorgfältig und berereit Vorräte für den Winter. Der Kricket denkt, die Ameise ist dumm. Er lacht, tanzt und spielt die ganze Zeit.

Der Winter kommt. Die Ameise hat ihre harte Arbeit beendet, nun sitzt sie im ihren warmen Zuhause und frißt sorgenlos.

Der Kricket zittert vor Kälte und organisiert eine Pressekonferenz. Er fragt warum die Ameise der Recht für Wärme und Futter hat, wenn die andere, mit denen das Leben nicht so grosszügig war und welche nicht so viel Glück haben, vor Hunger und Kälte leiden müssen.

Fernsehensendungen senden live wie der Kricket draussen, im Schnee und Wind zittert und wie er sich vor Hunger kaum bewegen kann. Gleichzeitig wird die Ameise gezeigt, welche kuschelig in ihrem Haus liegt und auf dem Tisch gibt es eine Menge Futter.

Die Rumäner sind einfach schokiert, wie wird man toleriert, dass in so einem reiches Land, der armer Kricket zu leiden gelassen wird, wenn die andere in Wohlhaben und Fülle schwimmen!

Die Journalisten führen Interviews durch und fragen wieso war es möglich, dass die Ameise auf Kosten des Krickets reich wurde.

Die Journalisten beantragen an die Regierung die Steigerung der Steuern für die Ameise, so dass diese “so viel Steuern zu bezahlen, wie man richtig ist!”

Vor dem Haus der Ameise werden Demos organisiert.

Die Beamten entscheiden Sympathiestreik von 59 Minuten pro Tag, auf unbeschränkte Zeit, durchzuführen.

Ein trendy Philosoph veröffentlich ein Buch wo man die Verbindung der Ameise mit den Folterer von Auschwitz beschrieben wird.

Nach einigen Umfragen auf Nationalebene, erstellt die Regierung ein Gesetz über die wirtschaftliche Gleichkeit und ein Gesetz über die Antidiskriminierung, die rückwirkend für den ganzen vergangenen Sommer auswirkt. Es folgt die Steuersteigerung für die Ameise und diese wird auch gestraft, weil sie den Kricker nicht als ihren Assistent angestellt hat.

Der Ameise genügen das Geld nicht, um die Steuer und auch die Geldstrafe zu bezahlen. So wird ihr Haus beschlaggenommen. Die Ameise verliesst Rumänien und fängt an, in der Schweiz zu arbeiten, wo sie zu die wirtschaftliche Verbesserung des Landes beiträgt.

Weiterhin zeigen die Fernsehsendungen in Rumänien wie der Kricket zugenommen hat. Die Vorräte der Ameise sind langsam zu ende und der Frühling ist noch weit entfernt, der Winter herrscht noch im Lande. Im Hause der Ameise werden nung regelmäßige Treffen der Künstler und Links-Schriftstellern.

Der X-lescu Sänger komponiert ein Lied: “Ameise, halt!”.

Das ehemalige Haus der Ameise ist nun Sozialunterkunft für den Kricket und desem Stand verschlechtert sich, weil der Kricket für die Instandhaltung und Sauberkeit nicht unternimmt.

Der Regierung wird Mittelsmangel vorgeworfen.

Ein Untersuchungsausschuss wird gebildet, welcher 50 Millionen EUR kostet.

Der Kricket stirbt. Er hat eine Überdosis Ethnobotanischen geschluckt.

Die ganze Massmedia berichtet über das Versagen der Regierung soziale Ungleichheit zu berichtigen.

Das Haus wurde von einer Bande von dunklen Käfern – Immigranten – überschwemmt. Die Käfer verwalten erfolgreich: Wucher, Prostitution, Einkassierung von Schutzgebühren, Drogen und terrorisieren die ganze Gemeinde.

Die Regierung lobt sich und freut sich für die kulturelle Vielseitigkeit Rumäniens.

DAS FINDET NIE EIN ENDE.

greierele si furnica

VERSIUNEA ELVEŢIANĂ 

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă. 

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă. 

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine. 

Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat 

SFÂRŞIT


VERSIUNEA ROMANEASCA
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă. 

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească "cât se cuvine".
Se organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz .
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din România şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Ickxsulescu compune cântecul "Furnică, opreşte-te!"
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză cu etnobotanice.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci tuciurii, emigranţi.
Gândacii organizează cămatăria, prostitutia, taxele de protectie, traficul de droguri şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a României.

IT NEVER ENDS

Poți muri doar după ce anunți angajatorul. Punct.

”Anca, pe mine nu mă interesează!!! Legea spune foarte clar că dacă un angajat se îmbolnăvește și intră în concediu medical, în maximum 24 de ore el trebuie să anunțe angajatorul despre durata exactă a concediului medical, numărul de identificare al medicului și numele acestuia, locația cabinetului medical. Eu, angajatorul, am obligația de a trimite imediat un raport (nu știu unde) și dacă datele nu corespund, plătesc amendă. Nu mă interesează, legea prevede că, chiar dacă omul ăla moare, tot trebuie să mă anunțe și eu trebuie să raportez!!”

”OK, A.! Data viitoare voi avea grijă să mor și nu știu cine te va anunța, ca să-ți poți face raportul! ”

Și nu se mai oprea cu argumente și reproșuri nejustificate. Am întrerupt-o:

”Dacă era atât de vital elementul acela, de ce nu m-ai sunat? De ce nu m-a sunat nimeni să mă întrebe cum îmi merge?!”

Blocaj total. Dar reacția a venit ca un glonț:

”Angajatorul nu are obligația legală să sune angajatul .....”

Întrebarea mea avea tentă umană. Pfuuuiii, ce naivă ești, gâsco!! Răspunsul șefului de resurse umane era de pe altă planetă, cu siguranță nu de pe a mea.
”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”, 
Țara lor de glorii, țara lor de dor .....

Leben. Menschen. Nichts erwarten!/Viață. Oameni. Să nu ai așteptări!

-->

Seit über 10 Jahren frage ich mich nicht mehr: “Wo leben wir eigentlich?! In der Welt der Dschungelbuch war doch viel schöner!”

Rumänien. Menschen. Beziehungen. Arbeitgeber. Isterie. System. Krankheit. Menschen. Rumänien.

Letzter Mittwoch war ich im Marriott für Schwimmtraining. Als ich den Raum betrat fühlte ich sofort dass etwas in der Luft gar nicht stimmt. Zu viele Chemikalien im Wasser. Es war 7 Uhr in der Früh und im Wasser waren noch 4 Leute. Ich dachte, wenn sie im Wasser schwimmen, dann soll alles in Ordnung sein.

Unglücklicherweise oder dummerweise ging ich ins Wasser. Nach 10 Minuten musste ich aber raus. Chemikalienrauch war mir so unerträglich schwer und “spitzig”, konnte fast kaum mehr atmen.

Nach etwa eine Stunde die Nase fing an zu fliessen und nichts, aber nichts konnte das stoppen, blockieren, sperren. Schwer zu ertragener Tag. Um 5 ging ich nach Hause und schlupfte direkt ins Bett. Es wurde immer schlimmer. Heisser Tee mit Honig und Lemon. Konnte ihn aber nicht zu warm trinken, weil der Gaumen brannte. Und es brannte für 6 Tage, so nach einer Woche habe ich noch abgenommen, da ich nur mit Schwierigkeiten essen konnte.

Na ja, nicht über das Leiden wollte ich eigentlich schreiben, sondern über ein fast schockierenden Benehmen des Personalchefin.

Ich meldete den Arbeitgeber am Montag, per E-Mail, dass ich krankgeschrieben für die ganze Woche bleibe. Und ging weiter schlafen.

Am Dienstag sah ich eine Rückantwort von der Personalchefin. In so einer kommunistische-sozialistische Art und Weise ausgedruckt, dass mir schlecht wurde. Sie verlange einige Details, die anscheinend auf dem ärztlichen Atest erscheinen.

Familienarzt in Bukarest kommt nie zu Dir nach Hause, Dich zu untersuchen. Von mir bis zum Familienarzt ist eine lange Strecke, egal ob mit einem Taxi, Rad oder U-Bahn. Es dauert mindestens eine Stunde. Ich war krank, Fieber hatte ich, Halsschmerzen, hungrig, auf keinem Fall fähig auf der Strasse zu gehen. Geld für Taxi kaum. Ich telefonierte also dem Hausarzt, der kennt mich seit 11 Jahren, er weiss genau, dass ich immer richtig und korrekt war, die ersten 8 Jahren bei ihm habe ich nie etwas gebraucht. Das erstes Mal als ich krankgeschrieben wurde war gegen tiefe depressive Stimmung nach der Sterben meiner Mutter. Das passierte im 2005.

So telefonierte ich mit meinem Hausarzt, erklärte ihm, dass ich Fieber habe und er schlug mir vor, die ganze Woche im Haus zu bleiben. So konnte ich ruhig weiter schlafen, nachdem ich die E-Mail zum Arbeitsgeber sendete.

Am Mittwoch erst beantwortete ich mit den verlangten Details.

Heute, am Donnerstag, ging ich zur Arbeit.

Etwa halbe Stunde danach kam die Personalchefin. Ich war noch ziemlich schwach, hatte schlecht geschlafen, ich fand etwas Unordnung im Büro, so keine große Lust für irgendetwas. Sie ist von Natur aus sehr hecktisch. Absolut hecktisch. Sie spricht sehr viel, sehr schnell und laut. Aus Natur, keine Kritik. Wir sind gleichaltrig.

Ich kann leider nicht erklären und nicht beschreiben wie nur in wenigen Sekunden eine kitschige, geschmacklose, laute und unglaubliche Szene startete. Sie war von meinen Antworten nicht zufrieden, fühlte sich wahrscheinlich nicht so wichtig wie sie anscheinend ist oder fühlte sich nicht richtig wahrgenommen, so fing sie an zu überreagieren, voll mit Argumente, eigene Interpretationen und Kritik .... ich konnte nicht fassen! Ich dachte, ich träume schlecht. Warum hatte ich nicht sofort, als ich krank war, bei allen ihrer Fragen beantwortet? Das sei die höchste Priorität meines Lebens, egal ob ich sterbe sogar! Als ich sie dann mit diesen Worte hörte: “Das Gesetz sagt deutlich, dass der Arbeitnehmer dem Arbeitgeber binnen 24 Stunden alle Informationen mitteilen MUSS, auch wenn er gestorben ist!!”, war mir alles plötzlich ganz klar: “Sie überreagiert, sie versteht die Situation nicht! Sie ist in Panik geraten, für sie gibt es keine Menschen, nur wertlose Angestellte und nur ihre Berichte sind wichtig, sonst gar nichts! Ich kann sterben vor ihren Augen, sie wird fragen, wie der Name meines Hausarztes lautet und mit welchem Nummer er sich identifiziert! Oh Gott, ist das ein Konzentrazionslager etwa? Ein Tatoo mit Zahlen fehlt mir auf dem Arm und dann können wir in aller Ruhe sterben, weil die Personalchefin ihr Bericht vollständigen kann.”

Ich reagierte, ohne sie anzuschauen: ”OK dann, nächstes Mal werde ich vorsichtigerweise sterben, so dass Du Dein Bericht ermitteln kanns!“

Das war doch zu viel, oder?

Als sie mir vorwarf, dass ich ihr nicht rechtzeitig alle Details mitteilte, fragte ich sie bloß: „Warum hast Du mich nicht angerufen, um zu erfahren, wie es mir geht, um diese Details zu erfahren, wenn sie doch für Dich so verdammt Lebenswichtig waren? Warum hat keiner angerufen um mich zu fragen, ob ich überhaupt noch atme?! Du weiss doch, dass ich alleine bin, keine Eltern, Familie oder sonst was! Warum hast Du mich nicht angerufen dann?!!" Das war bestimmt eine rethorische Frage an sie persönlich, als Kollegin, nicht als Personalchefin. Weil sie zu mir immer so spielte, als sie mich sehr lieb hätte. Das war eine ganz persönliche Frage und sie reagierte blockiert für eine Sekunde. Dann kam ja wieder eine unglaubliche Antwort: „Es ist nicht der Pflicht des Arbeitgebers anzurufen!!“ WAS???? Du, meine Güte!!!!

Ich war schockiert über ihre Qualität als Mensch zuerst.

Auch wenn sie recht hatte, so viel hecktik war mir untolerierbar. Ein Gast kam im Büro und sie konnte ihr Mund nicht sperren. Sie war sogar lauter und hecktischer, als der Gast ihr recht geben sollte, als sie etwas dem Gott zu beweisen hatte. Einfach schockierend. Ich konnte sie nicht Mal in die Augen blicken, ich lies mein Gesicht in meinen Hände. Alles was ich mir wünschte war, sie soll schweigen und verschwinden. Zum Glück kam die Geschäftsführerin und brachte sie zur Ruhe und dann verschwand die Personalchefin. Ich brachte ins Heulen und ging schnell zur Toilette, mich auszuweinen. Zehn bis fünfzehn Minuten lang heulte ich. Und ich bin 44, Mensch.

In aller Ruhe denke ich nun nach, wo uns eine kranke Gesetzgebung brachte. Wir hassen uns als Menschen, wir sind Feinde, wir haben keinen Mitleid, kein Verständniss mehr. Wir überreagieren nur im negativen und agressiven Sinn. Es wird immer schlimmer, die heutige Episode ist nur eine neue Episode des täglichen Lebens. Alles wird immer unglaublicher. Eine Frau mit 43 wird so blitzschnell isterisch, weil ihr eine Antwort nicht gefiel, eine Grimase der anderen nicht schmeckte, weil sie es nicht fähig war um zu verstehen, wie konnte ich krankgeschrieben werden, wenn ich nicht zum Arzt war. “Wie? Du bist krankgeschrieben per Telefon? Wie kommt das? Ich habe das nie gehört!” Wie ausser dieser Welt muss Du sein, um so etwas zu sagen? Wir leben doch in Rumänien! Was kann eine alleinstehende Frau machen, wenn sie zu krank ist, um ausser Haus sich zu waagen, wenn sie kein Geld fürs Taxi hat und doch eine gesetzliche Lösung finden muss, um sich von der Arbeit zu befreien? Sie telefoniert mit ihrem Hausarzt, deswegen ist er ihr Hausarzt! Er kennt sie, seine Geschichte über die Jahren, er kann beurteilen, ob sie tatsächlich krank ist oder nicht. Ich meine in solchen einfachen Fällen, wir besprechen hier doch keine grosse Sache, es geht um eine starke Alergie oder Influenza oder leichte Grippe, nichts besonderes.

Auf jedem Fall hat mir die Dame die Stimmung und den Tag total verdorben.

Aș vrea să fiu părinte pentru a-i povesti copilului meu o scurtă serie de principii ale vieții care mi s-au confirmat astăzi, din nou, din nou în mod regretabil, printr-o criză ce se apropia de isterie a unei colege, mai exact, șefa de personal. Pe care o simpatizam până nu demult.

Nu te aștepta să fii tratat ca om de către oameni. Fericirea de a descoperi că unii oameni de tratează ca pe un om va fi mai mare.

Nu te aștepta să ți se acorde circumstanțe atenuante. Fericirea de a constata că unii oameni au capacitatea de a ți le acorda va fi mai mare.

Nu te aștepta să fii ridicat de la pământ de cineva, atunci când ai căzut. Dacă cineva o va face, vei fi mut de fericire.

Nu te aștepta să contezi pentru cineva, dacă nu-i aduci un beneficiu.

Nu te aștepta să fii crezut.

Nu te aștepta să fii înțeles.

Nu te aștepta să fii ajutat.

Nu te aștepta să fii apreciat.

Nu te aștepta ca ceilalți să aibă timp pentru tine.

Nu te aștepta ca ceilalți să aibă chef de tine.

Nu te aștepta să exiști pentru ceilalți.

Nu te aștepta la nimic din partea celorlalți. Oferă totul și nu te aștepta la nimic. Oferă tot ce e mai bun și așteaptă-te la tot ce este mai rău.

Criza aproape isterică a colegei mele, care a fost luată de val și a uitat să fie om întâi, m-a șocat astăzi.

”Anca, angajatul are obligația de a anunța angajatorul în maximum 24 de ore atunci când intr în medical, punând la dispoziție toate informațiile pe care ți le-am cerut. Chiar dacă moare! Nu mă interesează dacă moare, eu știu că legea mă obligă pe mine, ca angajator, să raportez imediat .....”

Nu am ce comenta. Reacția mea a fost: ”OK, Adriana, data viitoare voi avea grijă să mor și o să-mi povestești cum faci raportul!”

Văzând că nu-i mai trece agitația și în birou intrând și o persoană din afara firmei, venită să discute cu directorul general, am întrebat-o pur și simplu: ”Dacă îți lipsea informația nu știu care și ardea cerul și pământul, de ce nu m-ai sunat?! De ce nu m-a sunat nimeni să mă întrebe dacă mai respir, cum îmi merge? Doar știi că sunt singură în casă și pot la o adică să și mor, de ce nu ai sunat dacă chestia asta era atât de vitală??”

Acum, sincer vorbind, întrebarea era mai mult personală către ea, ca om, nu către ea, pe funcția pe care o ocupă. Dacă tot am vorbit, pe parcursul timpului, despre chestii personale, cum de ți-a păsat atât de puțin într-o săptămână încât nu ai pus mâna pe un telefon să mă întrebi de sănătate? Cum, omule?

Răspunsul ei a fost al doilea șocant, după ce vizibil a fost blocată de întrebarea mea: ”Angajatorul nu are obligația de a suna angajatul .......”

Nu mai am putea să comentez, e pur și simplu prea mult pentru sistemul meu de valori și non-valori.

există un maximum de ipocrizie?

17.10.2011, 20:53

   Nu am acum chef să explic la ce mă refer, o voi face retroactiv, dar este o actualitate care a invadat media din România: Șerban Huidu a provocat duminică, 16 octombrie, pe DN1, un accident auto în urma cărora au decedat trei persoane aflate în autoturismul în care a intrat.

Cristian Tudor Popescu îl infierează (B1TV, o emisiune moderată de Robert Turcescu) pe Șerban Huidu. Când este întrebat de Robert Turcescu, dacă el nu are sancțiuni primite în trafic, CTP spune că da, desigur că are, ba chiar era să moară într-un accident. Accident provocat de dânsul! Dar acolo – spune CTP – chiar EL era să moară, nu ăla peste care el a dat. Aaaaa, și asta te disculpă? Adică, spre deosebire de Huidu sau X-lescu, dacă TU provoci un accident dar ăla lovit de tine nu moare, nu ești candidat la statutul de ”criminal” și ”iresponsabil” etc.??? Ciudat mod de a percepe lucrurile și de a fi corect în comentarii publice. Mă doare capul! Uite așa își dau oamenii în petec. Cine e domnul Popescu de fapt?

   Șerban Huidu este acum acuzat de nu știu ce stil de viață iresponsabil, una dintre dovezi fiind .... ghici ce?!?! Viteza pe care o avea pe pârtia din Austria, înainte de accidentul pe care l-a suferit la final de decembrie 2010. WHAT????  Hallo, vorbiți despre chestii pe care nici măcar nu le-ați experimentat. Adică cum să fii pe o pârtie de schi în Austria și .... ce să faci? Să mergi la pas?! L-a cronometrat cineva pe pârtie?

  Doamneeeeeeeeeeee, câtă ipocrizie încape în 3 zile de comentarii pe marginea unei tragedii?

Oricum, la momentul actual se pare că nu sunt clare cauzele exacte ale accidentului, deci multe comentarii sunt absolut de prisos și nu fac decât să scoată mizeria din oameni. 
Știi care ar fi culmea, la final? De vină să fie scos medicul din Austria (!)

Ne nastem fara instructiuni de utilizare a vietii

14 oct 2011

Vă întrebați vreodată ce faceți greșit în viață? E imposibil să nu faceți ceva ”greșit”, chiar și așa, fără să ne raportăm la un ”corect”. 

Sau, privind retrospectiv peste umăr, v-ați întrebat vreodată de ce viața voastră a mers pe cursul respectiv și nu pe altul? Sau cum ar fi fost viața voastră dacă:

- ați fi avut alți părinți?

- ați fi fost născut în alt oraș, în altă țară, pe alt continent?

- nu l-ați fi întâlnit, la un moment dat, pe X sau Y?

- nu ați fi luat decizia X sau Z?

- ați fi fost femeie, nu bărbat, respectiv bărbat, nu femeie?

- ați fi făcut/sau nu compromisul Y?

- ați fi făcut pasul X?

- nu ați fi avut accidentul cutare?

Vă gândiți vreodată că toate lucrurile care vi se întâmplă au un sens anume? Că totul, după ce se întâmplă și este analizat, pare a fi fost prestabilit într-o logică desăvârșită?

Aveți și ați avut, cu siguranță, o serie întreagă de dorințe în viața asta. Unele mai accentuate, altele mai vagi. Pe unele le conturați foarte exact, pe altele doar le ghiceați în ceața unui sentiment de a nu îndrăzni să le aveți.

Dacă mă gândesc la chestia asta, pot identifica în viața mea, destul de clar, o dorință supremă și o colecție întreagă de dorințe secundare. Dorința supremă nu mi s-a îndeplinit până la vârsta de 44 de ani. Am fost aproape, am pipăit-o, dar mereu a intervenit altceva și accesul s-a blocat. Ea există însă, dar nu se îndeplinește. În schimb, celelalte dorințe, s-au realizat, unele chiar spontan și la momente total neașteptate și aparent total nepotrivite. Ca urmare, atunci când am timpi ”morți” în viața mea – cum ar fi astea două zile din urmă de rău și febră și delir -, în primele ore după ce încep să revin la poziția verticală, îmi analizez existența cu tot ce implică ea. Și tot mai des încep să ajung la concluzia că mi-a fost dată o dorință pe care nu o voi putea îndeplini vreodată, deși, din afară, ea pare destul de lesne de realizat. Totuși, la mine, lucrurile nu se leagă pe direcția aceasta. Ce greșesc? Ce păcat trebuie să plătesc? Al meu sau al altcuiva? Cum pot ieși din blocajul acesta?

Femeile fac glume pe seama bărbaților, ceva de genul: ”Ar trebui să fie aduși pe lume cu instrucțiuni de utilizare, să știm și noi ce-i cu ei, ce vor, cum funcționează, ce-i motivează etc. etc.” Nu cunosc glumele bărbaților. Dar un lucru este sigur: Toți suntem aduși pe lume fără să cunoaștem regulile acestei lumi. Din acest punct de vedere, există cel puțin două categorii mari de oameni: cei care au un instinct nativ de a gestiona viața astfel încât să se simtă împliniți și cei care nu vor avea niciodată acest instinct și nu vor înțelege anumite principii generale de management al vieții. Sună a business? Și vreți să spuneți că viața nu a devenit un business? Da, mă rog, desigur că suntem doar în trecere pe lunga potecă a vieții pe Planeta Pământ, dar între start și finish totul a devenit un fel de business și cel care se vinde mai bine, de preferat fără scrupule și principii, obține de regulă ceea ce dorește. Acum eu nu pot să spun dacă chestia asta îl face să se simtă împlinit, pentru că natura umană se caracterizează, printre altele, și de tendința infinită de a vrea mereu altceva decât are sau decât tocmai a obținut. Aici ar fi o discuție filosofică care nu trebuie închisă într-un monolog.

Citeam de curând că printre principiile ”reușitei în viață” se numără și următorul: NU CRITICA. 

Este o întreagă teorie aici, care are o logică, desigur. Așa cum mie nu-mi place să fiu criticat, nici celor pe care eu îi critic, nu le place să fie criticați. Chestia e că eu am observat o chestie: de când ne-am lansat în lumea virtuală, unde dialogurile sunt majoritar între persoane care nu se cunosc, nu s-au văzut și simțit niciodată în mod direct, în viața reală, tendința de critică și violență verbală a câștigat enorm în densitate. Se critică cu foarte mare ușurință, se trag concluzii pripite, se citește în diagonală și se aruncă apoi niște comentarii nefondate ș.a.m.d. Ucigător, distrugător.

Nu am nimic de spus în apărarea mea, am criticat la greu. Acesta este instinctul meu nativ. Să critic, în mod deosebit chestiile de logică elementară. Să critic tot ceea ce mi se pare distrugător pe termen lung, mai ales călcarea în picioare a unor sisteme de valori și de principii care făceau din lume un loc mai bun și mai uman. Critic mereu acolo unde apare o sămânță de spirit comercial în detrimentul eticii, moralității, umanului. Critic minciuna, violența, ducerea în eroare. Critic lipsa de logică elementară. Critic ipocrizia și demagogia. Prostia. Mă revoltă și nu mă pot abține. Greșeala mea sunt tonul și aplombul, implicarea și consumul de energie pentru cauze pierdute. Pentru că orice cauză care nu are susținere, este o cauză pierdută. Pentru că, logic, câștigă mulțimea de regulă, cantitatea, nu calitatea. Critic chiar și faptul că știu că în jurul meu mai există 20 de cârcotași care ar critica, dar care nu o fac, pentru că nu vor să se pună rău cu nimeni.

Pe de altă parte, analizând lumea din jurul nostru, nu ne putem scălda doar în laude. Cum să lauzi greșelile? Dacă nu le scoți la iveală prin critică sau măcar prin menționare - și dacă le menționezi, implicit le critici -, atunci ele nu vor putea fi niciodată îndreptate sau înlăturate. Trăiesc într-o masă de oameni care văd doar părțile bune, deci rolul lor este de a lăuda. Așa că, doi-trei indivizi acolo, trebuie să și critice, măcar de dragul de a nu ne fura singuri căciula (sport național în România, de ce să nu recunoaștem? Și la propriu, dar mai ales la figurat!).

În aceeași carte mai citeam despre un principiu a cărui logică îmi scapă. Este un principiu pe care eu l-am aplicat o serie de ani, după care am renunțat la el, pentru că nu mă simțeam tratată într-o relație de minimă reciprocitate: FII PRIMUL CARE TE INTERESEZI DE CUM ÎI MAI MERGE CELUILALT ȘI NU TE PUNE PE TINE PE LOCUL I. Da, dar până când? Recunosc că nu cred în principiul necondiționării. Tot ceea ce întreprindem este condiționat, conștient sau nu, ostentativ sau nu, nu cred în dragoste necondiționată, decât cu puține excepții general universale. În momentul în care tu ești mereu primul care se interesează de soarta celuilalt, nu aștepți, la un moment dat, să primești și tu un telefon prin care celălalt să te întrebe despre existența ta? Am numeroase foste relații cu oameni pe care le-am lăsat să moară tocmai pentru că nu primeam niciodată în schimb gestul acela de reciprocitate. Și atunci, relația nu rezistă. Este ca orice ”dans în doi”, dacă nu vine din ambele părți, atunci moare, că doar ”dragoste cu sila” nu se poate la infinit.

Principiul acesta, care este strâns legat de un principiu al reciprocității, ar trebui să funcționeze dacă toți cei cu care te intersectezi îl cunosc. Altfel nu are cum, pentru cu dacă doar o parte îl aplică și cealaltă parte nu îl conștientizează și, pe parcursul mai multor ani refuză pur și simplu să îl perceapă și să-l înțeleagă, atunci tu alergi permanent în gol. Nimeni pe lumea asta nu poate alerga la infinit în gol, toți așteptăm ceva în schimb. O recunoaștere, o apartenență, o laudă. Nimeni nu se apucă să vorbească într-o sală goală, nici un scriitor nu ar fi fost cunoscut sau perceput ca scriitor dacă nu ar fi avut public și tot așa, totul merge pe același principiu ”al știrii”. Ce este o știre? O informație căruia un jurnalist îi acordă credit, adică o ia și o face cunoscută publicului larg. Așa devine ea știre. Și ulterior, în funcție de domeniu, moare sau se dezvoltă. Uneori ridicol de mult. Suntem înconjuranți de informații și sufocați de știri care de fapt nu-și merită acest statut, dar prostituția din mediul mass-media nu este subiectul dezbătut aici.

Există oare o lege a succesului? Că există o genă a succesului, de asta sunt sigură. Te naști cu ea sau nu te naști cu ea, o moștenești sau nu. Viața mea se aseamănă aproape înspăimântător cu a mamei mele, în punctele mari, generale. În urmă cu câțiva ani, printr-o decizie foarte bine calculată, am evitat de a face viața mea identică cu a mamei mele. Era o promisiune cu care trăiam, era ceva ce nu doream să fac, tocmai pentru că, cunoșteam implicațiile și consecințele de la ea. Și nu regret decizia. Doar că ..... cu această excepție, lucrurile au stagnat și ”marea schimbare” mult dorită și râvnită în viața mea nu a survenit niciodată. Și anii trec, dorințele pe care nu îndrăzneam să mi le formulez conturat  mi s-au împlinit într-o oarecare măsură, cele clar conturate, puține la umăr, zac în acelați colț al aceluiași sertar încuiat pe care cu siguranță nu eu îl pot deschide, căci am încetat a mai crede că mă aflu în posesia cheii.

Am încercat să aplic și principiul mult-promovat: ”You can do it IF you believe you can!”

Ce să zic? La mine nu a funcționat sau poate că nu am știut că configurez acel ”believe”. Lucrurile extraordinare pe care le-am făcut în viața mea le-am făcut pur și simplu. Fără să stau să mă gândesc că aș putea să le fac sau nu. Am străbătut peste 1.000 de km prin Himalaya, singură. În perioada anului când se recomandă să stai acasă, adică în decembrie. Când prima ninsoare îți suflă din ceafă și frigul îți torturează intestinele și măduva din tine. La 42 de ani nu am crezut că, în baza unui eseu, aș putea fi admisă la facultate. Și totuși am devenit studentă. Dar nu se datorează decât unui sistem de învățământ în colaps, continui eu să cred și acum, când intru în anul al treilea de studii. Nu am crezut că voi putea învăța să gestionez un autoturism, de una singură, în jungla bucureșteană, cu tot ce înseamnă mânuirea și mentenanța lui. Și o tot fac de 5 ani. Și exemplele pot continua.

Analizând experiențele mele de viață, nu am ajuns la nivelul de la care să pot promova acest principiu, pentru că nu pot spune că eu personal cred în el. Cel sau cei care au definit acest principiu cu siguranță că făceau parte din tabăra ”câștigătorilor”, cei care îl promovează fac, cu siguranță, parte din aceeași tabără. E logic. Dacă crezi și crezi și crezi și ...... tot nu-ți iese, conform credinței tale, atunci nu ai cum să ajungi să promovezi un principiu care la tine nu a avut succesul scontat sau sperat. Înainte de a începe să nu mai crezi în ceva, tu ai pornit la acțiunea respectivă cu siguranța că va ieși, se va întâmpla, se va finaliza, se va concretiza, se va împlini. Dar după un număr oarecare de neîmpliniri, pur și simplu nu ai cum să mai trăiești cu credința că da, domne, așa va fi, nu am nici un dubiu!

Ce consideri tu că este succesul? Căci în fond, de aici pornește totul, la asta se raportează sentimentul individual și cel al mulțimii atunci când vorbește de un om de succes, un om împlinit. Din ce punct de vedere împlinit? Din ce punct de vedere de succes?

În cartea lui Napoleon Hill, ”Law of Success”, se citește următoarea definiție: ”Success is very largely a matter of adjusting  one’s self to the ever-varying and changing environments of life, in a spirit of harmony and poise.“

Prelegerile prezentate în această carte considerată un fel de biblie a succesului pleacă de la premiza simplă: tu, individule, lupți permanent pentru locul tău în lume. Deci duci o bătălie, deci trebuie să îi învingi pe ceilalți.

Una dintre primele ”învățături” expuse sună astfel: ”Your business in life, or at least the most important of it, is to achieve success. Success = the attainment of your Definite Chief Aim without violating the rights of other people.” Stau să mă gândesc dacă eu personal cunosc oameni care să fi urmat acest principiu. Să fie considerați de succes pe scala actuală a valorilor și să fi ajuns acolo într-adevăr fără să rănească vreun drept al altora. Prima problemă care apare este să recunosc oamenii de succes pe care i-aș putea cunoaște eu personal și deocamdată zic ”pas” aici.

Cele 15 principii descrise extrem de detaliat într-o lucrare de 1.000 de pagini sunt formulate astfel:

1.   Definite Chief Aim

2.   Self-confidence

3.   Habit of saving

4.   Initiative and leadership

5.   Imagination

6.   Enthusiasm

7.   Self-control

8.   The habit of doing more than paid for

9.   Pleasing personality

10. Accurate thinking

11. Concentration

12. Co-operation

13. Profiting by failure

14. Tolerance

15. Practicing the golden rule.

Wow sau hm ..... toate acestea duc către un singur termen: PU-TE-REA!!

(to be followed)