Follow by Email

Freitag, 14. Dezember 2012

Reîmprietenirea cu metroul bucureștean

O strigare guturală de porta-voce (sic!) anunță apropierea trenului de stație. În creierul EI sau al LUI - irelevant, desigur - se declanșează alarma, o alarmă devenită aproape instinct și automatism necontrolat și necontrolabil. Își ia poziția mult studiată și exersată și începe numărătoarea inversă: ”Peee looocuri! Fiți gaaataaaa.... STAAAART!!!
Este un fel de experiență urbană. Subterană sau supraterană, experiența se referă la observarea unor comportamente absolut inedite. Care nu știi sigur ce determină, râsul, plânsul sau râso-plânsul.
De aproape doi ani – desigur, cu mici excepții, cum ar fi drumul către aeroport sau la un interviu de angajare – mi-am limitat mijloacele de deplasare exclusiv la cele două roți ale bicicletelor mele. Acum, mai nou, încerc să mai implementez un ”canal” de transport cu specific semi-permanent, adică alergarea. Mai greu, dar e un început.
De când cu crivățul, viscolul, gerul și munții de zăpezi prin București, a trebuit să mai apelez și la tradiționalele mijloace de transport în comun. De regulă, la metrou. E peste drum de blocul meu, în principiu știi sigur că circulă indiferent de condițiile de trafic de la suprafață, e rapid și decent.
Ceea ce te mai lasă cu gura căscată, după atâtea zeci de ani de experiență feroviară subterană în București, este comportamentul unora. În urmă cu două dimineți, la ora 7:30, la stația de metrou Lujerului – eu eram în tren deja, de două stații, deci observam ”năvala tătarilor cotropitori” cu multă relaxare -, prin ultima ușă a vagonului, o tânără sub 30 de ani, atletică, frumos îmbrăcată, aparent stilată – din cauza vitezei nu am observat foarte multe alte detalii -, dă buzna în vagon la deschiderea ușilor și, deși singurul scaun liber era la o distanță de vreo 7 pași de ușă, fiind mai aproape de ușa precedentă, doar 3 pași (!) – se repede cu o disperare greu de imaginat și îl și ocupă. La viteza ei de panteră, oricine altcineva ar fi fost distrus! Uite, d-aia e bun sportul! Disperarea asta a oamenilor de a apuca locuri pe scaune m-a obsedat de când eram puștoaică și pot spune cu mâna pe inimă că așa ceva nu am întâlnit în niciuna din marile metropole europene: Paris, Praga, Moscova, Viena, Geneva, Roma, Frankfurt, Kassel, Zürich -. Nu-mi dau seama ce se întâmplă aici, de unde provine această încrâncenare și disperare. Bântuie oare prin România un duh rău, malefic, vreun virus de neînvins? Enigmă totală. Care este fascinația unui scaun neocupat într-un mijloc de transport?! Vreau și io să știu, pe bune! Că poate mă las de alergatul outdoor și mă specializez pe alergatul după locuri libere și poate le și vând la licitație, nu? Cred că explicația stă aici, în această imagine a unui ”paradise chair” ... De fapt nimeni nu aleargă pentru un amărât de scaun liber, ci ..... pentru ceva mult mai înălțător, mai spiritual, metafizic, pentru un vis, o parabolă, o trăire, o ieșire din cotidian, o maximă excitare a simțurilor celor mai intime, un loc de meditație și un loc de culturalizare profundă cu articole din ziarul ”Ring”. Sau ”Can-can”. Sau care  o mai fi la modă prin metrouri.
O altă ”problematică” de educație este cea a rucsacilor ținuți în spate în aglomerație. Tot zilele trecute, în aglomerația de la o oră de vârf, un băiat sub 20 de ani stătea cu rucsacul în spate și la orice mișcare pe care o făcea rucsacul lui mă lovea pe mine și încă o altă persoană. L-am bătut pe umăr și i-am spus calm: ”Când te urci într-un metrou aglomerat, dai rucsacul jos de pe spate, ca să nu lovești lumea cu el.” Băiatul – căruia cu siguranță nu-i povestise nimeni despre această variantă și instinctul lui de a respecta grămada din jurul lui era inert – nu a ripostat, ci a coborât, tocmai intrase trenul în stație și se cobora la fel de de-a valma cum se și intră. Culmea este însă alta: două tinere care au auzit observația mea educațională s-au chicotit între ele: ”Da, da, sigur, vezi să nu facă așa dat  viitoare.” M-am întors către ele: ”Poate că nu, dar dacă nu le spune nimeni nimic, niciodată, evident că nu vor schimba și nu vom schimba nimic.” Nu au replicat. 
Update 14.12.2012
A nins mai mult in Bucuresti si a dat inghetul. Deci sunt nevoita sa circul din nou cu metroul, tramvaiul si troleul. Redau franturi din discutii oarecum amuzante surprinse azi pe drum:
"Eu iti zic ca erau 2 doape in sertar, in bucatarie. Nu stii ca avusesem noi punga aia de multe doape? Hai ca cine ne aude ca ne certam pe doape ....." Era un el si o ea, asa cam pe la 23 de ani, spalatei, ai fi jurat ca stiu bine limba materna.
Alt exemplu, de data asta de la o femeie cam la 50 de ani, care statea in picioare, inghesuita si se conversa cu o alta: "Cine naiba o fi in spate de-mpinge asa? O fi un om sau o femeie?"
Deci .... OM si femeie, nu BARBAT si femeie. Cam in asta se imparte societatea romaneasca care din pacate ne reprezinta: o minoritate de OAMENI si restul .... just women.


Kommentare:

  1. Nț! N-ai dreptate cu omul. Ia de citește aici: http://dexonline.ro/definitie/om

    Om se poate referi și numai la bărbat ;-)

    AntwortenLöschen
  2. pai tocmai asta spune si ea, domnule! ca romanii se impart in "oameni" si femei. Omul, potrivit definitiei unde faci tu trimitere, este o fiinta superioara. Si femeia ce dracu e?? Femeia nu e OM, nu e "fiinta superioara"? A sesizat foarte profund o realitate de mentalitate in Romania, citeste cu atentie, e chestie de nuanta!
    O OAMĂ !!

    AntwortenLöschen
  3. OM se poate referi si doar la ”barbat” este o subtilitate lingvistica, dar hilar privind aspectul, chiar este o chestie de abordare. De regula, oamenii simpli, care nu cunosc dex-ul, se refera la ”oameni si femei”, in loc de ”barbati si femei” si ei nu fac diferenta asta. Dar ea exista si spune multe despre felul cum gandeste poporul asta.
    Cata

    AntwortenLöschen