Bucurestiul - cum il promovam?

 IAN 2011

Aaaaaaaaa..... oricât aș vrea să mă ocup de examene, că sunt în plină sesiune la minunata jurnalistică și comunicare, nu pot, dar nu poci pentru care să nu mă abat de la dreptul  (sau stângul, nu sunt sigură) comunicării, semiotică și politologie (ultimele 3 examene programate într-o grilă temporală super dășteaptă și inteligentă, adică una bucată examen per day) în favoarea unei relatări din buricul târgului. Frate, cum se leagă the events la mine uneori .....

Am avut last week o oarișicare dialogală cu cineva implicat în turism. Persona importanta, nu spui cine, că nu e de mare relevanță aici. Și am citit următorul articolaș minunat. De fapt, de dragul coerenței, trebuia să spun că întâi am citit materialul și apoi am ajuns la dialogul cu dl. X. Așa, deci:

”Ministerul Turismului vrea să promoveze Bucureştiul

Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului vrea să achiziţioneze servicii pentru elaborarea "Strategiei de promovare a Municipiului Bucureşti ca destinaţie turistică". E vorba de un contract în valoare de 430 de mii de lei, finanţat din fonduri externe nerambursabile. Ce e de văzut în Bucureşti?

"Demersul ministerului urmează recomandările studiilor efectuate pentru elaborarea brand-ului turistic naţional, Bucureştiul fiind principala destinaţie din România pentru turismul de tip city-break, cu mare potenţial de dezvoltare pe segmentul de turism cultural", se arată într-un comunicat al ministerului.

Consultantul în turism Traian Badulescu spune la RFI ce l-ar face pe un străin să vină în Bucureşti, în cadrul unui program de turism cultural.

"Bucureştiul poate că nu e un oraş la fel de spectaculos ca Parisul, Viena, Budapesta, dar are foarte multe obiective culturale. Avem multe muzee, avem Muzeul Satului, care chiar este o atracţie, un muzeu unic în Europa şi avem un simbol, de ce să nu recunoaştem, care ne poate ajuta foarte mult, Palatul Parlamentului. Va deveni un simbol al Bucureştiului, pas cu pas, că vrem că nu vrem, aşa cum s-a întâmplat cu Turnul Eiffel pentru Paris", precizează Bădulescu.

"Bucureştiul are o viaţă culturală intensă, sunt multe teatre, spectacole, inclusiv spectacole ad-hoc chiar şi în cluburi, are şi o viaţă de noapte dezvoltată: restaurante, cluburi, localuri, care sunt deschise mult după miezul nopţii, lucru care se întâmplă mai rar în multe oraşe din Occident", explică Traian Bădulescu.

Săptămâna trecută, Ministerul Turismului a lansat procedura de achiziţie a serviciilor de creaţie şi producţie a şase spoturi TV de promovare a turismului românesc, valoarea totală a contractelor fiind estimată la 80 de mii de euro.

Sursa:http://www.rfi.ro/articol/stiri/societate/ministerul-turismului-vrea-sa-promoveze-bucurestiul

 Acuma deh, sincer vorbind, ca și simplu cetățean (nici măcar cetățean d-ăla nou, de i se zice ”cetățeanul jurnalist”), eu am două mari probleme în situația asta specială a situației din țară: 430.000 lei ..... hm .... nerambursabili dacă se îndeplinesc și se respectă niște condiții, bănuiesc .... mă rog, nu ne pritocim la detalii care ne sunt mai străine. O a doua mică problemă este: a ajuns Bucureștiu într-adevăr la nivelul de a fi promovat pe bani atât de grei?! Și o altă și mai mică problemuță ar fi ideea de fond fără formă sau de formă fără fond și fonduri cum că ..... chiar nu se sesizează nimeni că suntem sugrumați de marketing și publicitate bazată doar și exclusivamente pe mult ambalaj, viu colorat, fără aproape nici un conținut?

Nu am foarte multe întrebări vis-a-vis de noua strălucită idee de a promova un mini-vid ilustru (comparativ cu reale împliniri culturale și turistice ale lumii de dincolo de granițele noastre, evident, că dacă nu ne comparăm ..... dar să nu intrăm în filosofii, vă rog!). Menționez o singură întrebare – PAROL și pe cuvânt de utecist făcut de-a sila!, că epoca șoimilor patriei am ratat-o -:) Câte puncte de informare turistică, decente, real informative, cunoscute și cu personal bine pregătit, bașca vorbitor de limbi străine avem noi în București? Sau punctișoare .....

Dau o ”Bere Gratis” în ”Vama Veche” celui care mă informează și pe mine!

Anecdotă scenaristică – victima e unul și același turist:

Scena I – 2002 (atenție!! Anul două mii doi, nu doișpe!)

Locație: un sat de munte, undeva în Austria, aproape de granița cu Germania. Heidi avea camera la parter, ca să zic așa :-) Un sat austriac relativ ”aproape”, de orașul german Garmisch-Partenkirchen, le desparte doar câțiva km + cel mai înalt vârf montan al Germaniei, Zugspitze. Ca să ajungi în satul de munte respectiv, iei trenul până la gara X (nu-mi vine acum denumirea, că am fost acolo acum vreo 9 ani) și, dacă nu te nimerești la ora potrivită, ca să poți lua cursa de autobuz, cam ai de mers pe șosea, în pantă ascendentă, aproximativ 6 km. Deci sat mic-mic-mic de tot, are 2-3 hoteluri cred, 3-4 pensiuni, un centru de închiriat biciclete și ....... ups! Un centru informativ pentru turiștii care se mai rătăcesc prin zona respectivă, din plictis. Centrul e plin de broșuri, hărți, informații de ți-ai asigurat lectura pe tot concediul, nu alta! Doi angajați zâmbitori, pe fază, care salută, te întreabă ce și cum, îți dau idei, îți avansează propuneri de trasee, chiar au și hârtie și creion și îți desenează dacă e nevoie, parol! Și alte politețuri d-astea ieftine cu șerbet rece și dulceață de trandafiri. Acuuuu, sincer vorbind, eu știind ceva germană, nu i-am verificat și la cunoștințele de limbi străine, dar pun pariu pe orice că oamenii știau engleză. Și eu la viața mea am pus doar două pariuri, să știi!

Bine, scenariul poate continua cu scena II, locație în Paris (așa, ca să ne apropiem de ”micul Paris” al României, nu?), scena III, locație în Florența, scena III, locație în Frankurt/Main etc. etc. – acu nici eu nu vreau să exagerez, că nu am fost chiar în toate suburbiile Europei. Ba pardon, ale UE (adică ale Uniunii Europene), că doar deh, Românica e membră full.

Scena IV

Locație: București, 2011, 31 ianuarie, ora 13:40 fix (!ceasul meu de viață urbană nu are secundar). Deci, să subliniem: nu sat, comună, urbe, ”muncipiu”, târg, cartier sau oraș. Ci  DITAMAI capitală de republică europeană.

Aflasem de la respectabilul domn menționat cu X mai sus, cum că da frate, avem un punct de informare la Pasajul Universității. Îl rugasem eu să îmi facă și mie un update legat de acest mic noduleț informațional, că am lipsit recent o lună din țară și e posibil să se fi întâmplat foarte multe chestii bune și eu să nu știu de ele. Și e păcat.

Când am coborât de la metrou la Universitate – examenul meu începea la ora 14 -, m-a străfulgerat spontan să depistez centrul respectiv, îmi puteam permite să pierd 5 minute, că doar ies din Pasaj și pun pasul direct în Universitate.

OOOOooooouuuu și vai, trebuie să recunosc că prima impresie m-a dat pe spate - pomeneam eu ceva de frumoasele ambalaje care ne sugrumă existența din toate direcțiile, da când desfaci ambalajul, poc, te ia cu dureri de cap, nu?
Frumos integrat, cu bun gust de epocă, culori plăcute, tot de epocă, te gândești imediat la Caragiale când vezi amplasarea și design-ul. E o mențiune pozitivă, parol! Chiar mi-a plăcut, probabil tocmai pentru faptul că eu altfel îmi imaginam să arate. E o locație de o eleganță clasică, aș spune, așa, la o primă întâlnire.

Mă pune dracu să mă uit după programul de funcționare, adică când e deschis pentru public.  Păi nu-i normal? Dacă nimerisem taman în pauza de masă, cafea, țigară, telefon, curățenie, management meeting sau WC?! Să nu deranjez, nu de alta! 

Nefiind menționat nici un fel de program, pe nicăieri, am plecat de la premiza că este deschis non-stop (auoleu!!! Zici tu??? Nu frate, ai răbdare oleacă, ce te pripești ca fata mare la măritat?? Ești culmea!). Bine, în altă ordine de idei, norocul meu este că stăpânesc binișor limba română, dar doamne ferește să fi japonez, nemțălău, bulgar sau mai știu eu ce (ha, mă și imaginez cum stau înăuntru, eu, angajatul, și îi văd pe unii că se holbează pe vitrinele mari, cu nasul lipit de geam și aburind sticla, încercând să-și dea seama ce o fi înăuntru, poate ar putea intra să servească un ceai, nu? Ba nu, că nu se văd prăjiturele, deci se duc mai departe, nedumeriți. Japonezii cu siguranță vor face o fotografie, dar mă îndoiesc că vor intra singuri, de obicei ei urmează un ghid.)

Deci am intrat. Pe fruntea mea cu siguranță nu scria că aș fi cetățean român sau vorbitor/cunoscător al limbii române, dar acest lucru este un detaliu total nesemnificativ, pentru că nici nu eram sigură că ar fi vreo persoană înăuntru. Era acolo un desk din acela de recepție, mai înalt, dar în spatele lui nu se vedea nimic mișcător. M-am gândit că e un centru de informare fără personal, intră turistul, ia un pliant sau ce mai găsește și atât, ce nevoie are de altceva în fond? Cine l-a pus să nu se informeze pe internet și să nu-și caute o hartă a Bucureștiului încă din țara lui de origine? Eu?! Nu frate, eu nu mă bag în deciziile oamenilor.

Deci am intrat și am făcut un pas în stânga să mă uit pe stativul cu pliante. Slăbuț rău. Ups .... na că mișcă în spatele desk-ului .... Vai de mine, e cineva acolo!! Oare ce face??? Se ascunde, zău așa!!! Vai de mine, l-am deranjat!!! Mai bine ies repede, nu?

Și arunc cu un ”bună ziua” sonor. Cred că am primit un mormăit, nu sunt sigură. Deși eu știam că e încă lună de hibernare la urși, dar cu foamea asta ..... uf, săracii!

Era un individ acolo. Cu regret, nu îl pot denumi ”domn”. Nici tovarăș, căci foștii tovarăși au deveni domni după momentul decembrie 1989 și ”femeile de servici” au devenit ”doamne de servici” sau ”serviciu”, nici eu nu mai știu.

Și mă îndrept spre desk, să descopăr intrusul, poate asculta și el muzică la căști, care e problema? No problem at all. Eu eram turistul. Și ce dacă am salutat în românește? Vai .... n-am fost pe fază!!! Trebuia să salut în germană, sau măcar, măcar în engleză!!! Pun pariu că (aoleu, alt pariu???) că nu aș fi obținut reacții mai bune, cine știe cum mai intra bietul om și în panică!! Cu siguranță persoana de acolo nu își imaginează că și românii pot fi turiști în țara lor, chiar și bucureștenii pot vizita Bucureștiul, când nu au de lucru și se plictisesc (ca mine, că tot nu am de lucru!!! Da uite frate, omul ăla din spatele desk-ului are de lucru, înțelegi tu unde bat eu cu ideea?!!)

Mă apropii de desk și mă uit la pliantele și micile calendare care erau acolo. Unul în engleză, unul în germană, o fi fost și în franceză și spaniolă, nu știu .... o să verific la următoarea vizită.

”N-aveți program afișat, e deschis permanent aici?”

Pauză. Cinci secunde. Tot pauză. Ori îi era rău omului, ori tocmai câștigase la pocker on-line, ori viziona o înregistrare după ”Arena Leilor” că poate prinde rețeta cu îmbogățitul, ori căuta răspunsul la nevinovata mea întrebare. Da' și când deschise omul gura ....... pleosc, genialitatea:

”Nu, n-avem. 

Și ce, credeți că ...... 

dacă am pune programul pe ușă 

...... ar intra mai mulți turiști?”

  
Z b a a a a n GGGGG!

(Dragii mei, declar că nu vreau mormânt în România! Pe mine mă duceți și mă incinerați la Pashupatinath! Dacă nu știți ce e acolo și unde e, 

dați un search pe Google!!)

 

Pe scurt și în rezumat, că mă grăbeam la examen:

Persoana respectivă nu s-a ridicat de pe scaun, nu și-a ridicat ochii din computer – bănuiesc că avea un computer acolo, că doar nu învăța din manualul de management în turism, ar fi culmea!! -, a scos o replică genială, eu am mai zăbovit 2 minute, i-am urat o zi frumoasă și am plecat. Ah, și nici nu părea a fi suferind, parol.

Ce ar mai fi de comentat?

 (dânsul e din Bratislava, ia o gură de aer :-)

Decât poate că Bucureștiul, deși are câteva obiective interesante de văzut, este per total tot în aceeași permanentă stare de renovare și ”close on unlimited time” ....  (ha,ha,ha .... se duce zăpada și ies iar la iveală enormele găuri în asfaltul turnat nu mai departe de astă vară pentru a nu știu câta oară!!! incredibil! o poveste incredibilă a șvaizurului bucureștean care ne golește buzunarele și ne bagă în spitalele de nebuni).

 

 Ca în reclama aia despre România, de acum vreo câțiva anișori, nu mulți ..... când frumosul spot publicitar se încheia cu niște perdele din catifea (cred că era roșie) care ..... culmea, nu se deschideau pentru a face loc, ci se închideau frățiculeeeeee 

”mai poftiți pe la noi, vă așteptăm cu DraK!”

P.S.0

Recomand și aceasta lectură

Tristețea nu este faptul că turistul Y a avut într-o zi de 31 ianuarie ghinionul să dea peste un om obosit sau fără chef de viață sau absent sau fără vocație, care a dat o replică neinspirată (nici eu nu replicile la mine, la o adică!). Toți avem zile d-astea. Tristețea este că ..... ”până la dumnezeu, te papă sfinții”, adică, extrapolând, până ajungi tu să pui piciorul în București și să explorezi minunățiile lui, așa cum sunt ele, mici sau mari, multe sau puține etc., dai de acest tip de ”welcome” de îți vine să te culci până când te poți sui în avionul care te duce retur în țara ta de baștină. Că azi te lovești o dată, mâine din nou și poimâine again .... peste tot și de unde nu te aștepți. Asta e tristețea, de aici pornește amara ironie a textului .... și am încercat să nu îl fac prea acustic. Tristețea este că nu se aleg oamenii potriviți pentru locurile și pozițiile potrivite. Cu ce a greșit omul ăla să fie acolo, să reprezinte biroul de informații turistice pentru București? Da turistul cu ce a greșit??

DE CE nu se pot face lucrurile simple de la cap la coadă? De ce nu se pune valoare pe omul postat într-o anumită poziție, cu atât mai mult cu cât are legătură directă cu ceea ce denumim ”clientul extern”? Nu se pune valoare nici pe angajat, dar nici pe clientul deservit, este o relație implicită. Dacă ți-ai respecta clientela, i-ai pune la dispoziție servicii de calitate. Ceva de genul: ”Dă lucrului făcut valoarea pe care clientul tău o așteaptă de la el și de la tine.” 

De ce nu funcționează lucrurile aici, de atâția ani? Că doar românii strigă pe la toate colțurile cât de muncitori și inteligenți și inovatori și geniali sunt ..... de ce nu funcționează? Că nu vorbim aici de chestii mari, cum ar fi politicienii, corupția, asfaltul și trotuarele,  sistemul administrativ, WC-le publice (!),  jurnalismul deplorabil, hoția, furtul, prețul majorat al carburantului sau pistele de biciclete amplasate de parcă le-a trântit ploaia și alte grozăvenii d-astea .... Nu. Vorbim de .... găinării, oameni buni. Astea sunt pur și simplu găinării, așa cum am descris ocazional și pe serialul despre ”România e o țară frumoasă, DAR ....”

http://thinkandwritee.blogspot.com/2010/11/romania-este-o-tara-frumoasa-dar-ii.html

P.S.1

Aș vedea acolo cel puțin 2 reprezentanți, să știe engleză, germană, franceză, spaniolă, ambii să fie ghizi și măcar unul să fie pregătit să însoțească turistul, dacă aceasta dorește, contra unui tarif prestabilit/oră. Și măcar un raft cu ceva cărți/cărticele despre București, contra cost, evident.

P.S.2

În dreapta cum intri, într-o formă metalică de copt pâine/cozonaci, erau câteva pliante și niște calendare mici, alunecate pe podeaua formei. Nu prea m-am prins care e șmecheria cu ustensila acea de bucătărie ..... dar promit să revin curând cu o vizită de curtoazie :-), poate primesc și o felie de cozonac marmorat, mai știi??

P.S.3

Oare cum află turiștii de acel ”punct informativ”? O să inspectez terenul pe la suprafață, să văd dacă descopăr punctul acela și ”I”-ul ăla mare, alb, pe fond albastru .... că e simbolul internațional, din ce știu eu, eu după el mă uit când am nevoie prin alte țări europene. 

P.S. 4 - 06.01.2011 

Bergwang se numește sătucul acela din Austria, mi-am amintit! www.bergwang.at
Printr-o simplă comparație a hărților, vom vedea incredibila discrepanță: un sat cu un punct de informare impecabil, și o capitală fără ..... Potrivit recensământului din 2005, Bergwang avea cam 600 de locuitori (1), Bucureștiul, conform aceleiași surse, se apropia de 2.000.000 locuitori. Dar deja ne legăm de detalii.

Facebook - platforma comunicării supreme

Începem să o luăm razna, pe bune.

Sunt fan facebook, mă exteriorizez pe facebook. Nu îmi scriu jurnalul pe facebook și nici nu dau ”yes” la orice solicitare de ”prietenie”, dar sunt prezentă, comentez și postez, mai rar și urmăresc postările celorlalți. E imposibil să urmărești tot, filtrezi în funcție de interese și de moment, evident. Așa cum îmi filtrez și lista de ”prieteni”. Cei cu care nu rezonez, nu vor staționa mult în lista mea și de multe ori am nevoie de timp pentru a-mi da seama.

Apare postat pe acest minunat site de socializare care se pare că devine fenomenul secolului (chiar discutam despre asta în cadrul unui webseminar la care particip de două săptămâni, organizat de ”imbecilii ăia de nemți”, pe tema ”care este viitorul jurnalismului clasic în fața celui online? Print vs. online” și la ultima sesiune era vorba despre noua categorie de pseudo-jurnaliști, adică ”cetățeanul jurnalist”. E o tematică care dă bătăi de cap jurnaliștilor de profesie.), lista cu notele la examenul de licență, publicată de Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București.

Prima mea reacție, așa la nivel de șotie, a fost: ”ha, ce cool!!” și continuam cu observația că publicarea notelor pe un site de socializare cum este FB contravine cu unele principii și afirmații ale unor profesori, care ne-au ținut prelegeri asupra dreptului la intimitate (!) al fiecărui student. Mi-aduc aminte că în anul I îi ascultam pe profesorii respectivi cu multă stimă și mă chinuiam să le înțeleg punctul de vedere. Adică cum să NU postezi notele studenților pe site-ul facultății? Care intimitate? Și dacă nu le postezi acolo, atunci noi, studenții, cum ne aflăm notele din sesiune? Frate, chiar am nimerit la o facultate de comunicare? Și acum, deodată, iaca notele înșirate pe Facebook. Evident că m-a pufnit râsul, dar în sensul pozitiv, ceva de genul: ”Uite na, că și-au revenit și ăștia!”. Și întrebam cu o anumită ironie: ”Le dați acum și pe postul televiziunii naționale? La ce oră?” Deci de la a refuza să  le comunici studenților notele pe propriul site al facultății până a le face publice pe un site de socializare ..... nu e poteca cam lungă?? Așa, principial vorbind, nu altfel.

Ei bine, de la remarca mea s-a sesizat un cadru universitar, nu contează funcția și numele. Care, în maniera obișnuită, m-a trimis la colț. Urât din partea lui. Dar asta e maniera lui, se pare că i-au mai spus și alții că nu are întotdeauna dreptate, dar nu contează. Și dă-i cu argumente jurnalistice, care țin de etică, de drept, de proasta mea calitate cum că nu mă informez, nu mă documentez, vai ce gravitate, eu, viitor jurnalist să fac așa ceva, voi ucide corectitudinea lumii jurnalistice în România etc. etc...... aoleu, că nu-mi vine să cred. 

Faptul că un cadru universitar din tânăra generație nu a putut sesiza nuanța remarcii mele pe Facebook și imediat a reacționat ca într-un cadru oficial al unui tribunal, mi se pare atât de deplasat, încât stau și mă gândesc unde va duce lipsa asta de filtrare, ignorarea contextelor și refuzul de a te comporta pe un site de socializare altfel decât pe un site cu specific, de exemplu. În afară că o astfel de reacție, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui cadru ce se dorește didactic, poate avea ca efect ceea ce am învățat că se numește auto-cenzură. Este un fenomen foarte prezent în societate. Dacă știu că oricum voi fi pus la colț, de ce să mai particip, de ce să mai deschid gura, de ce să mai întreb, de ce să mă mai implic, la o adică?! De ce simte facultatea nevoia de a publica pe Facebook aceleași informații care le publică pe site-ul facultății? Pentru a arăta deschidere, pentru a arăta că e transparentă, pentru a atrage candidați la postura de studenți, deci pentru a atrage fonduri, adică bani proveniți din taxele anuale? Să fim serioși, cei care au ajuns la nivel de licență, știu demult să își urmărească informațiile pe site-ul facultății, nu au nevoie să fie anunțați pe Facebook – asta așa, că probabil o studentă zicea ceva de genul: ”Dacă nu vă anunța notele, făceați scandal!” -. Dacă nu ne anunța notele pe Facebook făcea cineva scandal?! Senzațională abordare.

Și uite așa, cu piciorul dintr-o inepție în următoarea, societatea românească se dezvoltă în continuare ca în ultimii 20 de ani.

Am ieșit din discuție, i-am și spus cadrului universitar respectiv că regret această polemică inutilă și chiar regret, pentru că abia așteptam să ies din sesiune, cum-necum, și să îl abordez pentru un proiect legat de o prezentare a Himalayei, poate era interesat să participe. Dar e bine, e foarte bine. Nu poți derula un proiect, fie el chiar și foarte mic, cu cineva cu care nu rezonezi. Nu l-am putut convinge sub nici o formă că eu nu am nimic împotriva publicării notelor, poate să le dea și pe postul BBC și CNN dacă vrea, dar constatam pur și simplu că publicarea lor pe o rețea de socializare nu se potrivește cu afirmațiile unor profesori care reprezinta instituția respectivei facultăți. Atât și nimic mai mult, situația în sine mi se pare un pic comică. În rest, trăiască buna comunicare și informarea, că doar de asta ne tot plângem, nu? Viitorul aparține lumii online.
DAR:

 În ce măsură acest nou trend exploziv încurajează sau ucide spiritul rațional al unei dezbateri, până la urmă? Pentru că în asta a ajuns să se transforme șotia mea, într-o dezbatere. Din păcate, una neconstructivă, pentru că însăși respectivul, după ce m-a aruncat la colț, a trecut peste niște principii jurnalistice care țin de discutarea diverselor puncte de vedere. Așa arăți că tu ai dreptate, ești dăștept și cultivat și etic? Pălmuind imediat studentul? Unde? Pe Facebook??? Vaioleu-oleu-leu....

P.S. NU SUNT JURNALIST și acesta este blogul meu privat (!!!!!!!), asta înseamnă că sunt persoană fizică, nu reprezint nici o instituție. Aviz amatorilor.
P.S. Puține reacții pe subiectul respectiv, dintre care, hodoronc-tronc, o tipă care probabil nu a trecut examenul de licență, și care s-a gândit și ea că aici ar fi locul și acum ar fi momentul să tragă o înjurătură publică către Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Era supărată că materia pentru examenul de licență se constituie din materia celor trei ani de studiu. Doamne, doar nu se aștepta să fie exclusiv din materia ultimului semestru al anului III (?!?!? aoleu, zici că ”ba da”!!!) Odios, nu mai avem deloc valori în societatea aceasta! Ce facem, importăm altă populație? Uf, ce lapsus am .... era un cântec după revoluția din 1989, ceva care spunea .... ”Doamne, dă-ne Doamne....” Ce să ne dea, că oricum totul e ucis în fașă. Există în Europa o societate care a murit și așteaptă să i se dea. De sus. Ce draku și cine naiba să mai dea unei nații care distruge tot? Nu ziceți că nu e așa, ”priviți înapoi cu mânie” și veți vedea ce aveam acum 21 de ani și ce-a mai rămas. Nu vă fie teamă să vă raportați la detalii, la valori, la ordine, disciplină, infrastructură, comportamente, relaționări, umanitate, cultură (ce-i aia?!?!?) și nu deviați de la analiză. Nu vorbim de ce ne lipsea, ci de ceea ce aveam și nu ar fi trebuit distrus cu atâta insistență. 
P.S.
În altă ordine de idei, dar direct legat de profilul FJSC pe Facebook, mă întreb cât de etic și deontologic este ca administratorul profilului instituției publice de învățământ superior să își promoveze acolo propriul lui site/blog sau ce o fi acela. Eu zic că nu e corect, dar cui îi mai pasă de acest neologism aruncat la coș de prea mulți ani? Cred că termenul va și scos și din DEX. Ar trebui revizuit serios acel DEX, pe bune. Să ștergem termenii nefolositori.

si aici un alt material, mai vechi

the P H O T O and the story behind

for the Romanian version click here

The truth is that I am still floating. Three weeks are gone since I returned from Himalaya and I cannot find – or I don’t want to find it - the exit from this dome of fascination which seized me. And not just because everything was perfect and because everything was as it was. But just because everything was perfect in an amazing imperfection! Under that thing some people name it “a hard shell”, I always had my sensitivity corners. At this moment, I don’t care about what a he or a she are saying, what are they thinking or judging about me. And maybe in this way, lost in this emotional fog I failed into, I will learn to ignore – and to overcome – the rough issues and behaviours, the deep egocentrism coming from those I more less expected, to ignore and overcome the surrounding superficiality, the parasitism, the sloth, demagogy and my own powerlessness in front of a situation that depends of a context and an objective reality, but which strikes me and makes me lose my direction.

I’ve just remembered about those long minutes from my life, about that short time I spent alone on a rock, somewhere in an overwhelming Himalayan desert, coming out from one Ends of this big World. Fighting with a ragged soul, with that kind of emotion I struggle every time when I have to survive a separation that I hate to experience, I was in a point when I had to leave behind me a world corner where probably I suffered the most during this adventure. No drama, it was no disaster, the suffering was composed only of physical and emotional pain that together led to a trivial short-term psychological collapse. It was on Monday, Decembr 27^th, 2010 and I was going down from a high altitude, about 5.000 meters over the sea level, from Gokyo Lakes Area, Everest Land. The place where you greet some giants of this planet, but not only the Everest itself. You may greet the Ngozumba Glacier too, the longest glacier in the Himalayas. You are surrounded by the area of the natural records and you are so small and insignifiant. And lonely. And you turn your back against your will for returning to a world where you do not recognize yourself, where you don’t refind yourself. A world you hate it. But this is also a detail that you must live with, because if you talk about it, you will suffocate because your own inability to understand the others’ reactions.

It’s four o’clock in the morning. My exam starts in 6 hours, after two more days I have another one and this is my life for the next three days. Then I finish all the exams this session and I have a break. For what? That break I am waiting for like a breath for starting to read the words and thoughts of Sir Edmund Hillary and of Tenzing Norgay Jamling’s as they were expressed many years ago when myself I did not even exist on the list of still unthinkable babies. Reading and write, this is what I want to do. The rest issues seem to be a secondary matter, although the life and the place where I am living will inevitable point me out that my priorities should be different and that the order of the elements in my actual life should change. This is true, I know. The Maslow’s pyramid is not a mere fiction, but the reality that will bring me with my feet on this Earth. Eventually.

I was descending from that universe, though beautiful, sublime, still hostile and cold. And every step of mine was a ton of regret.

I left behind me the narrow and dusty path, getting out from the noisy river area, where the water's strong and wild voice covered all others sounds. I went down on the front shelf paths, contrasting generous and widely under my feet and I suddenly stopped.

Behind me, I left the path to a hidden world that you cannot see in the picture.

In front of me another path which brings me to another world. I came from that world before reaching the world I now was coming back ....

There was no turning anywhere. Just inside of me. And when we meet an intersection we usually are accustomed to stop. For assuring and choosing, deciding and making the next step. That step is the step for the next one and so one til the moment we die. Everything is connected, everything is hooked up, we sometimes get circles in our life, sometimes squares, pyramids, lines, curves, inverted pyramids and we go through all kind of geometrical shapes whose name we know ongly because of some linguistic inventions.

I stopped and looked for a higher rock, in order to fix my camera and take a picture trying to keep the illusion of an image of the state I felt there and then. The pictures cannot forward thoughts, but the still communicate some things. The batteries of the camera were very low, so I couldn’t afford too much options, I had to manage one shot and only one and to get a right picture. And though I take such photographs usually in other circumstances – when I feel that I want to dance and to frolic and to express the excitement of a moment -, this time I felt so lost. I wanted to take a picture of me getting lost inside me. I felt so lost in a palpable sense of pain of the soul. The soul, that “thing” which all doctors are seeking to heal and never find it, they just believe that they are getting closer, but whatever they poke, they never reach it.

Well, that moment, the moment behind of this picture is actually the essence of a travel I did on several levels. It was one of the conscious trips in the sense that I wanted in a particular way to understand the significance of every moment I experience. But somehow, when I’m there, although I breath with every pore the every single particle of the every single moment, I do not feel anything particularly deep inside. It is just a simple mixture of superficial and common feelings which I can translate in even more common words: beautiful, warm, dark, ecstasy, cold, hunger, well, fatique, thirst, nature, road, people, tired, animals, hard, loneliness, curiosity, fascination, sleep, insomnia, energy. That’s all. There’s nothing profound. Then, when everything is finished, ended, after you changed the rhythm, the screenplay, the landscape, the tomorrow’s day perspective, the food, the program, expectations, time, area, activities – only then it starts the real processing of information you collected. Then appear a different moment, when you should see what are you doing with all these, how do you manage, how do you pass over the new emotions and states.

The Myth of Shangri La exists. You cannot see it. Don't look after it. It is a matter of feelings and senses.

F O T O G R A F I A

Adevărul este că încă plutesc. Am exact trei săptămâni de când am revenit din Himalaya și nu pot ieși de sub cupola fascinației care a pus stăpânire pe mine. Și nu pentru că totul a fost perfect, și pentru că totul a fost așa cum a fost. Pentru că totul a fost perfect într-o splendidă imperfecțiune. Sub această carapace de duritate, am avut mereu ungherele mele de sensibilitate.  Nici măcar nu mă mai interesează ce zice unul și altul, ce crede madam cutare sau nea de colo. Poate așa, sub această ceață emoțională de sub care nu reușesc să ies, voi învăța să ignor - și deci să înving - mârlăniile gratuite, egocentrismele celor de la care mă așteptam mai puțin, superficialitatea din jur, prefăcătoria, parazitismul, lenea, demagogia și propria-mi neputință față de o situație care ține de un context și o realitate obiectivă, dar care mă lovește și pe mine și mă face să îmi pierd direcția.

 Mi-am adus aminte de lungile minute pe care le-am cheltuit de una singură, pe un bolovan, undeva într-un deșertic himalayan copleșitor. Cu sufletul zdrențe, cu emoția care mă doboară la orice despărțire pe care nu aș vrea să o experimentez, tocmai mă depărtam de o anumită zonă unde suferisem probabil cel mai mult pe parcursul aventurii. Să nu dramatizăm, nu a fost o nenorocire, a fost doar o suferință compusă din durere fizică și emoțională care au condus la un banal colaps psihic de scurtă durată. Era luni, 27 decembrie 2010 și coboram de la peste 5.000 m, din zona lacurilor Gokyo, regiunea Everestului. Acolo de unde te saluți cu unii dintre coloșii planetei, nu doar cu Everestul. Te saluți și cu Ngozumba Glacier, cel mai lung ghețar al Himalayei. Te afli într-o zonă a recordurilor naturale și tu ești atât de mic. Și singur. Și întorci spatele, împotriva voinței tale, îndreptându-te din nou către o lume în care nu te recunoști, nu te regăsești și pe care o urăști, dar și acesta este un detaliu cu care trebuie să trăiești, pentru că dacă îl rostești, te vei sufoca din cauza propriei incapacități de a înțelege reacțiile celorlalți.

 E ora patru dimineața, peste 6 ore intru în examen, peste alte două zile intru în alt examen și tot așa o duc în următoarele 3 zile. După care gata, pauză. Pauză de ce? Pauza pe care o aștept ca pe o gură de aer să mă apuc să citesc cuvintele și gândurile lui Edmund Hillary și ale lui Jamling Tenzing Norgay, așa cum au fost ele exprimate în urmă cu mulți ani, când eu nici măcar nu existam pe lista celor neconcepuți încă. Voi alterna pauza de citit cu cea de scris. Restul devine ceva secundar, deși rațiunea și locul în care trăiesc încă îmi vor arăta inevitabil că prioritățile sunt altele și că ordinea elementelor din viața mea actuală este diferită. Și așa și este, acea Piramidă a lui Maslow nu este o simplă născocire, ci o realitate care mă va aduce și pe mine cu tălpile pe Pământ, până la urmă.

Coboram din acel univers care, deși frumos, sublim, este totuși neprimitor și rece și fiecare pas era o tonă de regret. Am ieșit de pe drumul îngust și colbuit, am ieșit și din zona în care tumultul râului acoperea orice alte sunete, mergeam în jos pe cărările platoului din față, contrastant de generos și larg sub picioarele mele, și deodată m-am oprit. 
  În spatele meu, un drum pe care îl părăsisem și care ascundea o lume nevăzută în fotografie:

În fața mea, un alt drum. Care mă conducea spre o altă lume. Chiar dacă nu ajungeam la ea în aceeași zi, era clar că mă conducea spre o altă lume. Cea dinspre care venisem înainte să ajung la lumea de unde mă întorceam acum ....

Nu era nici o răscruce pe nicăieri. Doar în interiorul meu. Și de regulă, suntem obișnuiți ca la intersecții să ne oprim. Să ne asigurăm și să alegem, apoi să facem pasul. Pasul acela este decizia pentru următorul pas și tot așa. Totul se leagă, totul se îmbârligă, avem uneori cercuri în viață, alteori pătrate, piramide, linii, curbe, piramide inversate și trecem cam prin toate formele geometrice a căror denumire o știm datorită unor invenții lingvistice.
M-am oprit și am căutat un bolovan mai înalt să pot pune aparatul de foto și să-mi pot face o fotografie exact în starea pe care o simțeam. Bateriile erau pe ducă, așa că prea multe finețuri nu-mi puteam permite, trebuia să o nimeresc din prima, una și bună. Și deși de regulă fac astfel de fotografii atunci când simt că zburd și vreau să țopăi și să exprim exaltarea momentului, de data aceasta mă simțeam atât de pierdută. Atât de pierdută într-un sentiment de durere palpabilă a sufletului. Sufletul, organul acela pe care medicii îl tot caută pentru a-l vindeca și nu dau niciodată de el, doar au impresia că se apropie, dar oricât ar scormoni, nu-l vor atinge niciodată.

Ei bine, momentul acela, culisele acestei fotografii alcătuiesc chintesența unei călătorii făcută la mai multe niveluri.  A fost una dintre călătoriile conștiente, în sensul că mi-am propus să conștientizez semnificația fiecărui moment. Și totuși când mă aflu acolo, deși inspir cu toți porii mei fiecare particulă a momentului, totuși nu simt nimic profund. Este doar un banal amalgam de trăiri superficiale: frumos, cald, întuneric, frig, extaz, foame, sete, oboseală, mult, natură, drum, oameni, animale, greu, singurătate, curiozitate, fascinație, somn, insomnie, energie.  Cam asta e tot. Nu e nimic profund. Apoi, când totul e terminat, după ce ai schimbat ritmul, scenariul, peisajul, perspectiva zilei de mâine, hrana, programul, așteptările, fusul orar, activitățile – abia atunci începe prelucrarea reală a informațiilor de tot felul. Atunci e momentul să vezi ce faci cu ele, cum treci peste noile emoții și stări, cum le gestionezi. 

Cam asta este faza prin care trec eu acum și este exact ca atunci când ești îndrăgostit. 

Cei pățiți, cunosc paradoxul dragostei de început: 
dulcea și amara durere a fericirii explozive.

(.....)

P.S.0 - Aparent departe de toată această filosofie, mi-am adus aminte că mi-am mai cumpărat o carte din Kathmandu. În ultima clipă, cu ultimii bani, renunțând la cina ultimei seri: ”Law of success” - complete and unabridged, by Napoleon Hill. La câteva secunde după ce am decis să o cumpăr, aflându-mă la etajul singurei fascinante librării din Nepal, s-a întrerupt curentul electric și am rămas în beznă. Am aprins micul led care îl purtam tot timpul cu mine și am purces spre ieșirea din magazin, să achit și să plec. Iată și aici un fel de fatalitate a momentului care mi-a pus în mâini o carte care s-ar putea să aibă o semnificație încă nebănuită. Are aproape o mie de pagini, acum am desigilat-o și va fi a 5-a carte pe lista de lectură. Hm .... ce miros exotic ..... venit de pe rafturile acelei librării unde poți găsi, cu siguranță, o mare parte din profunzimea tibetană, hindusă, buddhistă, idei și valori ancestrale devalorizate de o societate bolnavă și meschină, a-tot-distrugătoare și autodistrugătoare. Miroase a aventură. La un alt nivel. Mitul Shangri La există. Acolo. Puțini ajung la el. Nu se vede, se simte. 
P.S. 1 - 11.02.2011 
Poate sunt eu prea egocentrică, nu știu .... Cineva, aparent un om de munte, un tip - nu-l cunosc personal -, a încercat să îmi țină în scris o lecție de viață și să taie din relevanța pe care eu o acord acelui ”singur”. Vai de mine, nu contest că toată lumea e singură pe lumea asta la o adică .... și totuși, printre atâția singurei în jurul meu, nu am întâlnit niciodată personal pe cineva care să fie chiar singur. De aici diferența de abordare. Continui să cred că a umbla prin Himalaya de una singură nu este un fleac care merită atât de minimalizat, mai ales de cineva care nici măcar nu a dat ochii cu tine, mâna nici atât.

Ce are bicicleta in comun cu pretul benzinei

Desigur că această majorare a prețului carburantului auto este un subiect demn de discuții, dezbateri și proteste. Pentru că totul merge în lanț, de vreo 20 de ani lanțul acesta nu doar că nu se rupe și nici nu se dorește a fi fisurat măcar, dar i se mai ia câte o za și se restrânge, se închide cercul tot mai mic, devenind mai puternic. Da, mi se pare că mai am și eu o mașină pe undeva, la iernat, hibernează la loc relativ sigur, sub husă. Nu m-am născut cu mâinile pe volan și mașina nu a avut niciodată loc prin visurile și visele mele. Mersul pe jos face piciorul frumos – mai cu haz, mai cu necaz, sub acest motto am crescut. D-aia mai dădeam peste colegE care îmi spuneau că-mi admiră picioarele :-))!! Stăteam în Militari la Gorjului pe vremea liceului și Ceaușescu interzisese construirea unei stații de metrou și la Gorjului. Deci zilnic, dimineața și seara, făceam drumul pe jos până la Veteranilor, unde era stația de metrou. Eram cu burțile goale și ieșeam din apartamentele reci, iar mersul era singurul nostru combustibil de a ne încălzi. Era normalitatea acelor timpuri. Nici nu aveam alte așteptări.

Evident că mi se pare aberant tot ce se întâmplă la nivel de orice vreți, dar acum vorbim de acest nou măr al discordiei, carburantul cu preț majorat. Și nu oricum, ci foarte majorat :-)) Am lipsit toată luna decembrie și o parte din ianuarie, am fost în ținuturile unde balega de yak este combustibilul de nădejde pentru orice foc – deci, ca să mănânci, ai nevoie de rahat, logic! -, iar acum am revenit și mă văd nevoită să reintru în actualitatea și normalitatea de aici. E jale.

Ce mă amuză însă este faptul că primesc invitații de a adera la cauza ieftinirii carburantului NU de la taximetriști, nu de la oameni care au firme legate de transport și aprovizionare, ci de la ...... bicicliști. Da frate! Bicicliști care, pe de altă parte, militează pentru folosirea bicicletei ca mijloc alternativ de transport, care se luptă și fac marșuri demonstrative pentru a decapita imperiul automobilului, pentru a scoate în evidență multiplele avantaje ale mersului pe bicicletă și ale vieții pe două roți.  Nu am nici o răutate în mesajul ăsta, doar o uimire. Am venit mult prea calmă și pozitiv emoțional încărcată din Himalaya, pentru a începe acum să mă dezechilibrez cu tematici de genul acesta. 

Da, unii bicicliști sunt îngrijorați nu de faptul că vor crește automat prețurile la alimente (un banal exemplu, cine mai are nevoie să mai și mănânce iarna?), ci de faptul că nu-și mai pot pune bicicleta pe mașină să plece la ture, sau de faptul că nu vor mai putea merge la schi, pentru că, nu-i așa, căile ferate române nu sunt din categoria transporturilor motivante ..... Au dreptate săracii, și eu mă oftic. Bine, acum nici bani de metrou nu mai am, dar asta nu are nici o legătură. Ne-am obișnuit să credem că ni se cuvine un anumit lux sau că lucrurile se derulează de la sine.  Mirifica criza economică nu prea are manual cu instrucțiuni, așa cum nici noi nu primim la naștere instrucțiuni, fiecare trăiește după cum îl duce capul. De fapt după cum îl conduce mintea, că de dus îl duc picioarele, nicidecum capul. Capul ăla e pe umeri, deci e purtat. Deci ..... mintea e principalul, altfel .... ”unde nu e cap, vai de picere!”. Dar să nu deviem, vă rog! Că nu suntem nici în politică, nici în vânzări.

Nu am competența necesară pentru a intra acum în detalii legate de ceea ce se întâmplă de fapt și cum de este posibilă această tupeistă (sic!) majorare de prețuri a carburanților, când nivelul general de venituri scade și scade și scade .....

Da, înțeleg și dau dreptate tuturor. Și eu mă oftic că nu găsesc de lucru și țin mașina sub husă și singura bucurie pe care mi-o mai permit pe-aici este să învăț pentru examene (lasă, că astea trec repede), să citesc și să mai ies la un pedalat, dar nu prea des, că e mizerie mare pe străzi și chiar nu am bani pentru spălătorii.

Mi se pare doar un pic hilară situația, deși o înțeleg. Viața în sine este hilară, de multe ori. Dar viața în România este absolut la cota maximă a hilarului.  

Deci biciclistul care iese la marșuri și proteste că nu e infrastructură pentru biciclist, că benzile sunt prost trasate, că mașinile, lua-le-ar gaia de mașini!, sunt parcate pe banda de biciclist, că mașinile poluează aerul, că sunt prea multe mașini în trafic și în general Bucureștiul e sufocat de mașini etc. etc. – deci acest biciclist mă invită pe mine la o cauză prin care de fapt eu aș încuraja folosirea mașinii în continuare?!

Mai ziceam eu nu de mult cum e cu aderatul ăsta la cauze ..... așa și? Ce fac un milion de aderanți la cauza cu ”scădeți prețul carburantului”? O depun la guvern sau la Bruxelles?  Că ne-am obișnuit atât de tare să dăm click pe o cauză, că nici măcar nu mai  punem valoare pe cauză în sine. E cel mai simplu să dai click. Așa și? Mai departe ce?

Ah, știu ce lipsește din  acest peisaj mirific: 
să se alăture protestului magazinele de biciclete, cele de service biciclete și organizația BateȘauaSăPriceapăIapa (mă vezi acolo în poza ”întemeietorilor”? A patra din stânga :-). Ei bine, dacă ei o fac, atunci mă mai gândesc și eu, poate ader. 

Deocamdată, mă abțin, am reumatism la degetul mic și doar cu ăla pot să dau un click :-))
România este o țară veselă, în care te pufnește plânsul .... on a daily basis ... Neeeh, nu e bine, să reformulăm: România este o țară veselă. D-aia râd toți ... cei din afară (!) și dacă ai putea să ieși și să nu fii nevoit să spui cetățenia, ai avea un grad de fericire în plus.

S-avem spor și sporuri, succes și succesuri la pedalat pe 2011 și să ne dorim să nu ne fie mai rău. C-ar mai fi ceva loc și pe axa asta .... gata, am fugit! Doar am zis că nu vreau să sting taman eu lumina :-)

Dulcea revenire în România

La mulți ani! Lungi și frumoși și infiniți precum aberațiile cotidiene din acest spațiu carpato-dunăreano-absurdistan!

După o lună pe altă planetă (33 de zile, ca să fim exacți ca nemții), venind dintr-un loc pe care românii cu siguranță îl percep, din ignoranță, ca aparținând nu lumii a treia, ci probabil a opta sau a noua – să definim pe scara căror valori? Neeeeh, mai bine nu! -, cu o întârziere de zece ore datorată faptului că acea cursă de linie TAROM a decis să nu mai zboare, având prea puțini pasageri la bord (iar atunci când îți trimite automatica înștiințare pe e-mail, nu te informează și cum anume trebuie să procedezi pentru a avea totuși acoperire pentru timpul și banii implicați de o astfel de întârziere, aspect zadarnic dezbătut cu angajatul român de la check-in-ul din Istanbul), iată-mă aterizând și în București, la ceas de noapte. De la +25 de grade C la -6 grade C, zăpadă, vânt și alte chestii exotice.  Cum îmi stă în obiceiul meu de călător prin lume, am deprins niște reflexe legate de pictures shooting și, ca peste tot pe unde am fost (nu foarte multe aeroporturi la viața mea, doar vreo 18), la coborârea din avion, în timp ce așteptam in busul de transfer, am scos aparatul să fac fotografia discordantă: avion, întuneric, gheață pe pistă, zăpadă răscolită. Față de peisajul din Kathmandu, cu siguranță această fotografie ar fi fost interesantă pentru amicii mei nepalezi. Prima tentativă a eșuat, pentru că ținând camera cu o singură mână și fiind prea obosită, aceasta a alunecat. 
Pregătindu-mă de a două, vine un pic (prea) panicată o amploaiată a aeroportului, cu următoarea exprimare publică: ”Gata, v-ajunge, nu e voie!”. Desigur însoțită de gesturile acelea care sugerează ”STOP!”. What???? WTF?!!?? 

Adevărul e că m-a cam blocat și m-a trezit din oboseala acumulată în ultimele 37 de ore de nesomn. ”Adică cum nu e voie? CE nu e voie? Pe toate aeroporturile din lume oamenii fac fotografii și vreți să îmi spuneți că în România e interzis?! De ce o fi România asta atât de ”specială” mereu?! În sensul urât și odios adică??! ” Vorbeam cu gerul nopții. Ah, unde mai pui că era și noapte (!!!!)
Oare de ce, în Emirate de exemplu, nu m-a apostrofat nimeni?! (Vai, și era în plină lumina zilei!) E doar un exemplu din alte 50 .... (vezi fotografia de sus). Sau fotografia de jos (Istanbul): (vai, câtă lipsă de vigilență!)**

A doua fază a fost tot în zona aeroportului. E acolo un ghișeu cu o centrală de taxi, m-am dus să cer informații, cum se procedează etc. Doamna vorbea la telefon, după 2 minute m-am retras și eu, discret. Am ieșit. Evident, asaltul taximetriștilor. Nu ca pe vremurile anilor trecuți, mult, mult mai modest, dar semnificativ. ”Cât luați pe kilometru?” ”Doi lei!” ”Aha, am 20 de km x 2 lei ... e OK.” Îmi ia omul căruciorul și mergem câteva minute, cu greu, printre bucățile de gheață necurățate dintre mașinile parcate. Singură nici nu aș fi reușit să duc căruțul cu bagaje pe așa un teren accidentat - într-o țară de șomeri, cine draku să mai aibă timp și de zăpada care se așterne și îngheață, cine-a ordonat frate ninsoare în decembrie?!?! -, dar mașina era și ea cam departe parcată. Pune omul bagajele mele de 30 kg în portbagajul mașinii, după care zice, neîntrebat: ”70 de lei cursa.” ”Adică cum 70? Păi nu am stabilit deja prețul??” ”Eu fără 70 de lei nu vă duc, ăsta e prețul.” ”Păi bine animale – evident că nu așa am vorbit -, nu am bătut deja palma? Adică una stabilim și acum alta facem? Îți bați joc de mine??” ”Doar dacă sunteți de acord să mai luăm și pe domnul acela de la intrare.” ”Care domn?” ”Păi e un domn acolo, care caută taxi.” ”OK, foarte bine, atunci împărțim costurile.” Pauză. Pauză. Cred că l-am blocat. Am fost prea spontană pentru el și replica asta nu o aștepta, cu siguranță. Nu, așa nu vroia, iar eu cu hoția și înșelăciunea nu mă împac.

Evident că toată afacerea a căzut, i-am cerut să pună bagajele înapoi pe căruț și mi-am văzut de viața mea. Cu 50 de lei am ajuns și acasă :-)

So ..... dracă Românie și draci români, să trăiți bine și să o duceți din succesURI în demersuri!!

**apropos de vigilența pe aeroportul internațional din București vs. Nepal (unde condițiile tehnice de control se bazează pe mirosul câinilor dresați care sunt plimbați tot timpul printre călători, înainte de check-in!!): m-am îmbarcat din București spre Istanbul, având agățată de chei, fără să-mi dau seama, o forfecuță pliabilă. Aceeași forfecuță pliabilă mi-a fost confiscată la intrarea în aeroportul din Nepal, fiind găsită îngrămădită în ditamai sacul de dormit din puf, vă dați seama?! Așa că forfecuța mea pe care o cam aveam de 30 de ani (!!), a rămas frumușel în Nepal, să-i fie de folos cui i-o face folosință :-)) Noroc că nu dezvoltasem o relație sentimentală cu ea (!)