Dulcea revenire în România

La mulți ani! Lungi și frumoși și infiniți precum aberațiile cotidiene din acest spațiu carpato-dunăreano-absurdistan!

După o lună pe altă planetă (33 de zile, ca să fim exacți ca nemții), venind dintr-un loc pe care românii cu siguranță îl percep, din ignoranță, ca aparținând nu lumii a treia, ci probabil a opta sau a noua – să definim pe scara căror valori? Neeeeh, mai bine nu! -, cu o întârziere de zece ore datorată faptului că acea cursă de linie TAROM a decis să nu mai zboare, având prea puțini pasageri la bord (iar atunci când îți trimite automatica înștiințare pe e-mail, nu te informează și cum anume trebuie să procedezi pentru a avea totuși acoperire pentru timpul și banii implicați de o astfel de întârziere, aspect zadarnic dezbătut cu angajatul român de la check-in-ul din Istanbul), iată-mă aterizând și în București, la ceas de noapte. De la +25 de grade C la -6 grade C, zăpadă, vânt și alte chestii exotice.  Cum îmi stă în obiceiul meu de călător prin lume, am deprins niște reflexe legate de pictures shooting și, ca peste tot pe unde am fost (nu foarte multe aeroporturi la viața mea, doar vreo 18), la coborârea din avion, în timp ce așteptam in busul de transfer, am scos aparatul să fac fotografia discordantă: avion, întuneric, gheață pe pistă, zăpadă răscolită. Față de peisajul din Kathmandu, cu siguranță această fotografie ar fi fost interesantă pentru amicii mei nepalezi. Prima tentativă a eșuat, pentru că ținând camera cu o singură mână și fiind prea obosită, aceasta a alunecat. 
Pregătindu-mă de a două, vine un pic (prea) panicată o amploaiată a aeroportului, cu următoarea exprimare publică: ”Gata, v-ajunge, nu e voie!”. Desigur însoțită de gesturile acelea care sugerează ”STOP!”. What???? WTF?!!?? 

Adevărul e că m-a cam blocat și m-a trezit din oboseala acumulată în ultimele 37 de ore de nesomn. ”Adică cum nu e voie? CE nu e voie? Pe toate aeroporturile din lume oamenii fac fotografii și vreți să îmi spuneți că în România e interzis?! De ce o fi România asta atât de ”specială” mereu?! În sensul urât și odios adică??! ” Vorbeam cu gerul nopții. Ah, unde mai pui că era și noapte (!!!!)
Oare de ce, în Emirate de exemplu, nu m-a apostrofat nimeni?! (Vai, și era în plină lumina zilei!) E doar un exemplu din alte 50 .... (vezi fotografia de sus). Sau fotografia de jos (Istanbul): (vai, câtă lipsă de vigilență!)**

A doua fază a fost tot în zona aeroportului. E acolo un ghișeu cu o centrală de taxi, m-am dus să cer informații, cum se procedează etc. Doamna vorbea la telefon, după 2 minute m-am retras și eu, discret. Am ieșit. Evident, asaltul taximetriștilor. Nu ca pe vremurile anilor trecuți, mult, mult mai modest, dar semnificativ. ”Cât luați pe kilometru?” ”Doi lei!” ”Aha, am 20 de km x 2 lei ... e OK.” Îmi ia omul căruciorul și mergem câteva minute, cu greu, printre bucățile de gheață necurățate dintre mașinile parcate. Singură nici nu aș fi reușit să duc căruțul cu bagaje pe așa un teren accidentat - într-o țară de șomeri, cine draku să mai aibă timp și de zăpada care se așterne și îngheață, cine-a ordonat frate ninsoare în decembrie?!?! -, dar mașina era și ea cam departe parcată. Pune omul bagajele mele de 30 kg în portbagajul mașinii, după care zice, neîntrebat: ”70 de lei cursa.” ”Adică cum 70? Păi nu am stabilit deja prețul??” ”Eu fără 70 de lei nu vă duc, ăsta e prețul.” ”Păi bine animale – evident că nu așa am vorbit -, nu am bătut deja palma? Adică una stabilim și acum alta facem? Îți bați joc de mine??” ”Doar dacă sunteți de acord să mai luăm și pe domnul acela de la intrare.” ”Care domn?” ”Păi e un domn acolo, care caută taxi.” ”OK, foarte bine, atunci împărțim costurile.” Pauză. Pauză. Cred că l-am blocat. Am fost prea spontană pentru el și replica asta nu o aștepta, cu siguranță. Nu, așa nu vroia, iar eu cu hoția și înșelăciunea nu mă împac.

Evident că toată afacerea a căzut, i-am cerut să pună bagajele înapoi pe căruț și mi-am văzut de viața mea. Cu 50 de lei am ajuns și acasă :-)

So ..... dracă Românie și draci români, să trăiți bine și să o duceți din succesURI în demersuri!!

**apropos de vigilența pe aeroportul internațional din București vs. Nepal (unde condițiile tehnice de control se bazează pe mirosul câinilor dresați care sunt plimbați tot timpul printre călători, înainte de check-in!!): m-am îmbarcat din București spre Istanbul, având agățată de chei, fără să-mi dau seama, o forfecuță pliabilă. Aceeași forfecuță pliabilă mi-a fost confiscată la intrarea în aeroportul din Nepal, fiind găsită îngrămădită în ditamai sacul de dormit din puf, vă dați seama?! Așa că forfecuța mea pe care o cam aveam de 30 de ani (!!), a rămas frumușel în Nepal, să-i fie de folos cui i-o face folosință :-)) Noroc că nu dezvoltasem o relație sentimentală cu ea (!)