De ce să ies în Piața Universității în ianuarie 2012? Ep. 2

Aici, episodul 1, enjoy & comment 

Băsescu, către jurnaliştii de la Cotroceni: 

Nu sunteţi la vreo manifestaţie, pe undeva?

Început pe 18.01.2012 și completat pe parcurs

- pentru că dezăpezirea din România, atunci când se face, costă mai mult decât în Finlanda!

- pentru că se risipește permanent și peste tot, fără nici un control (în Norvegia de pildă, pe data de 9 ianuarie, autoritățile orașului Tromso au considerat că ornamentele de sărbători și-au trăit veacul și nu mai este cazul să consume curent electric cu ele, deși acolo este Noaptea Polară!  Așa că le-au strâns frumușel pe 9 ianuarie, le-au aranjat cu grijă în niște cărucioare mari, pe strada principală, pe trotuare, unde să nu încurce pietonii, iar pe 10 februarie au fost ridicate și depozitate până în decembrie. Iar în București, capitala unei țări care se vaită de criză de crapă, autoritățile nu au considerat necesar nici măcar să strângă ornamentele. Stau și acum (6 februarie!!) în viscol, zăpezi, ploi înghețate. Dacă asta nu e bătaie de joc ....

- pentru că țara în care trăiesc este condusă de un președinte care, după două săptămâni de proteste populare - respectiv pe 25.01.2012 - (”Jos Băsescu!” etc.), iese la televizor să le spună oamenilor, în mod special protestatarilor, cât de perfect este el în tot ceea ce face și că nimic nu va fi de schimbat în atitudinea lui (conform unui principiu pur românesc: ”IO? Tu nu știi cu cine stai de vorbă, mânca-ți-aș! Păi io mi-s cel mai tare din parcare, sunt buricul Pământului, al Mapamonduli, ia dă-te d-acilea de-mi fă loc și tacă-ți fleanca! Când vorbești cu mine, să taci!”),

-->

- Pentru că s-au investit milioane de euro în piste de biciclete şi semafoare pentru biciclişti, majoritatea acestor elemente de infrastructură fiind absolut inutile şi amplasate în bătaie de joc, nefiind utilizabile la un nivel decent (cum să mergi cu bicicleta pe o pistă de biciclete care trece pe sub zeci de maşini parcate, pe sub copaci în care îţi poate rămâne nu doar casca, ci şi gâtul şi pe care pedalezi câţiva zeci de metri, după care trebuie să opreşti, să descaleci, să mergi la pas, apoi să încaleci iar şi tot aşa, doar pentru că bordurile care delimitează segmentul respectiv de traseu măsoară între 7 şi 12 cm?)

-  Pentru că taman persoana care credea (de fapt nu credea, ci aşa ştia!), într-un discurs public, că Norvegia este republică, a devenit ministru al turismului. Şi în calitate de ministru, a avut tupeul incomensurabil de a face pictoriale imitând personalităţi artistice, politice şi economice de renume mondial, faţă de care domnia sa nici măcar nu reprezintă o entitate minimală!

Popor vegetal

Evenimentele modeste care se derulează de o săptămână prin România nu pot contrazice sintagma de „popor vegetal” şi orice comparaţie cu decembrie 1989 este un non-sens absolut. Mă uit în proximitatea mea imediată şi nu găsesc nici o unduire măcar că cineva din preajma mea ar avea vreo legătură cu mica revoltă din Piaţa Universităţii sau că ar vrea măcar să aibă. Comentarii de genul „fiecare protestează aşa cum ştie, şi un click pe facebook tot o formă de protest este” sunt la ordinea zilei. Întrebam ieri cunoscuţi din Baia Mare şi Oradea cam care este situaţia pe-acolo. În Baia Mare, „acolo unde se agaţă harta-n cui”, oamenii nu au timp sau chef de revoltă. Ce să comentezi la aşa ceva? I-am spus partenerei mele de discuţie, grăbită să meargă la un duş cald, doar atât: „Nu pot să cred, ce să zic. Înseamnă că oamenilor din Baia Mare le merge chiar bine.”. Nu te apuci să strici relaţii sau să te cerţi cu prieteni pe teme de genul acesta, nu? Nu ai dreptul să judeci pe nimeni, nici măcar în gând. Singurul tău drept este să aduni informaţia şi să rămâi informat asupra celor din jurul tău. Atât. Şi să le respecţi deciziile, chiar dacă nu le înţelegi. În Oradea, erau poate 100 de oameni. Orădenii-şi fac cumpărăturile săptămânale sau chiar zilnice la vecinii unguri. S-au obişnuit să meargă acolo cu lista produselor pe care le găsesc mult mai ieftin şi cu asta se declară avantajaţi de soartă. Şi acesta a devenit felul lor de trai, cuibăriţi într-o aparentă sau profundă comoditate. „Asta-i viaţa, ce să faci?!” Mă exasperează la maximum această sintagmă cu „Asta-i viaţa, ce să-i faci!”. OK, ştiu, sunt o ipocrită, nici eu nu am excelat în nimic şi nu sunt o personalitate în nici un domeniu, şi eu am simţit şi simt şuturile vieţii şi nu de puţine ori m-am simţit pur şi simplu „pusă la colţ de către viaţa asta”. Faptul că mă limitez în a scrie despre nişte chestii nu este un merit, este o refulare. Pentru că dacă nu găseşti parteneri de discuţie pe aceeaşi lungime de undă, tot trebuie să te exprimi într-un fel, dincolo de paginile unui jurnal personal pe care nu-l citeşte nimeni nici măcar după moartea ta.

Care este populaţia Bucureştiului? Undeva pe la 2 milioane de oameni? Eu aş zice că cifra este destul de departe de cifra reală, să fie cu un milion mai mult în realitate, dar nu ştiu exact. Din datele oferite de Comisia Naţională de Statistică rezultă că, la 1 ianuarie 2008 Bucureştiul avea o populaţie de 1943981 locuitori. – se precizează pe http://www.pmb.ro/orasul/date_geografice/populatia/populatia.php. Am căutat pe internet rezultatele recensământului populaţiei din octombrie 2011 şi nu am găsit nimic. Am trimis acum un scurt e-mail către Institutul Naţional de Statistică, pe adresa rpl_2011@insse.ro şi aştept un răspuns în decursul anului aflat în derulare.

Deci, plecând de la premiza că Bucureştiul are între 2,5 şi 3 milioane de locuitori per total (inclusiv cei fără vize de flotant, cei nedeclaraţi, cei cu staţionări pe intervale mai scurte de timp, să zicem de minimum 6 luni de zile successive), ce înseamnă o prezenţă de 1.000 sau 2.000 sau 3.000 de oameni în Piaţa Universităţii? Aproape nimic. Procentual vorbind, e chiar jenant, nu pot scrie cât reprezintă pentru că mi se blochează degetul pe tastatură. Nici măcar nu mă pot gândi să fac calcule la nivel de populaţia întregii ţări, care se situează pe la 22 de milioane de persoane.

Nu am mai călătorit cu mijloacele de transport în comun de peste un an de zile, dar poate ar merita să scot nişte bani din buzunar – maşina mea are două roţi şi-o sonerie, deci mă transport gratis, chiar dacă costurile de achiziţie probabil că încă nu s-au amortizat – şi să mă urc prin metrouri, tramvaie şi autobuze să văd care este starea de spirit. Deşi starea de spirit din cutiile transportatoare nu poate fi diferită de ceea ce văd pe străzi. Lumea îşi vede mai departe de treburile şi neajunsurile zilnice. Eu dimineaţă am venit la birou chioambă de oboseală, căci este cam a 6-a dimineaţă în care trebuie să mă trezesc după doar 5 ore de somn (modesta revoltă din Piaţa Universităţii îmi crează insomnii), am parcat bicicleta, am legat-o, am suit la birou şi m-am dus la baie să mă schimb, să dau jos veşmintele de biciclist şi să mă ornamentez pentru office day. Şi în timp ce-mi încheiam la capse cămaşa din mătase sintetică, cu nişte strasuri delicate pe ea, îmi păream atât de ridicolă. Eu mie! Măi frate, eu mă-mbrac frumos, gigea de office, mă spăl pe mâini şi îmi încep ziua de lucru. Eventual un ceai. Alţii o ţigară, o cafea, un mic dejun, o bârfă despre ultimele ţoale ieftine. “Asta-i viaţa, ce să faci?” Am vrut să fiu la 6 în Piaţa Universităţii, dar pur şi simplu nu am putut deschide ochii, nici nu am auzit ceasul la 6.10, când era el setat să mă deştepte le realitatea noii zile.

Discursul public – vox populi

din Piaţa Universităţii este, în majoritatea lui, extrem de sărac şi lamentabil (cel puțin discursul public de până ieri, din ce am prins). Oamenii ştiu că vor o schimbare, dar nu prea ştiu nici ei ce vor şi cum vor. Ceva de genul - scuzați paranteza, dar prea mă râcâie pe creier - cum am văzut și am auzit sâmbătă, la cursuri la facultate, când o studentă a intrat mai târziu la curs din cauză că a trebuit să stea la coadă la secretariat pentru a-și rezolva o problemă impusă tot de facultate. Profesorul, un dinozaur ușor misogin și cam extrem de abrutizat, a reacționat: ”nu mă interesează secretariatul tău!!!”. WTF???? E secretariatul meu, al studentului, sau al Facultății, instituție de stat, în care tu, profesor abrutizat, îți desfășori activitatea plătită tot din banii mei, a studentului?! Deci proful știe că vreo o chestie, restul nu-l interesează. Ce facem, dăm vina pe sistem?!

Unii cer monarhie. Io zic: “Regele Mihai a împlinit 90 de ani. Pe cine vreţi să puneţi pe tron? Importăm un rege? De unde, când şi cum?”

Unii cer doar schimbare. Io zic: “Lărgeşte un pic definiţia, detaliază. Ce vrei tu de fapt?”

Unii vor “Jos Băsescu, Udrea, Boc! Jos guvernul!”. Io zic: “Şi sus cine?” De unde, cine, ce şi cum?

Unii vor “jos taxa auto”. Alţii strigă „Jos Iliescu!“ Mă mir că nu aud şi „Jos Roman!“

Ora 13:16, la un loc de muncă:

Dialog:

“- Tu ai printat aia cu Băsescu?”

„- Da. De ce?“

„- Printasem şi eu o statistică şi când să-mi iau hârtiile dau nas în nas cu el.“

„- Măcar acum să-l urmăresc, nu?“

“- Da de ce, îţi place de el?”

“- Nu e vorba de plăcut, dar în contextul actual …. Tu nu ştii ce se întâmplă prin ţară zilele astea?”

“- Ah, ce, că iese lumea?”

“- Da.”

“- Şi cu asta ce rezolvă?”

Nu am puterea să comentez această abordare şi nici să continui scurtul dialog care m-a răvăşit pe viu astăzi. În condiţiile acestea, pe cuvânt dacă nu prefer să nu aud opinia nimănui, să nu mă sune nici un amic, să nu mă întrebe nici un prieten şi să nu discut cu nimeni. Mi se pare aberant şi stările (mele) de stupefacţie nu pot fi descrise la acest nivel.

 Am arătat unei colege (de fapt eram cu două colege, eram între ele şi le ţineam de umeri), care ieri a împlinit 27 de ani, această fotografie de la Agenţia Agerpres:

 “- Ce părere aveţi de această fotografie?”

Toate trei ne deplasam pe culoarul lung al firmei. Pe dreapta şi pe stânga sunt uşile închise ale birourilor. Colega din dreapta s-a uitat el fugitivo la fotografie, nu a rostit nici un cuvânt şi a intrat în birou ei. Tocmai ajunsesem în dreptul biroului ei.

Colega de 27 de ani, o dulceață de fată, a spus:

“- Relevantă pentru disperarea celor care au ieşit acolo.”

“- Da, dar dacă nu ieşim toţi, disperarea lor ne va ajunge pe toţi din urmă.“

„- Eu nu pot să ies acolo. Mi-e frică. Nu toţi vin să protestez, unii vin doar să se bată. Nu vreau să-mi iau bătaie.“

„- Deci nu vrei schimbare? Nicio schimbare.“

„- Ba da. Dar s-o facă alţii.“

O altă frântură de dialog:

„-Nu te duce pe-acolo, că au ieşit ăştia iar!“ (adică vezi că e aglomeraţie, e haos în oraş, mulţi protestatari, ”ăștia”).

La cât de „mama organizării“ sunt eu, chestia asta cu „miting autorizat între orele X şi Z”, pe o temă care priveşte, sau mă rog, ar trebui să implice cel puţin 90% din populaţia ţării, chestia asta cu zonă delimitată pentru protest şi legitimare mi se pare un pic un element de stopare, controlare şi gestionare a unei situaţii de revoltă. Este un urlet de foame pe toate planurile, nu doar de foame la stomac, cum adică să urlu doar într-un anumit interval de timp şi doar dacă mi se permite? Cum zicea stimabilul ministru de interne, Igaş, ieri: „le-am dat dreptul să protesteze“, de parcă el e mama şi tata dreptului meu de a protesta. Să fie abordarea mea o totală ignoranţă legat de conceptul de democraţie sau educaţie civică? De parcă s-ar fi îngrijit cineva de şcolarizarea mea civică a ultimilor 22 de ani. Statul român, în ultimii 22 de ani, a avut grijă să constituie un sistem greu de demontat, care a dus la naşterea unor monștri, a unei mentalităţi defectuoase şi la agravarea unei mentalităţi defectuoase déjà existente. Statul român a avut grijă să dea românilor “dreptul de a plăti şpagă”, “dreptul de a încălca legea unora și altora”, “dreptul de a face orice în spaţiul public, pentru că oricum nu vine nimeni să te amendeze pentru nimic”, “dreptul de a muri prin spitale”, “dreptul de a fi bou cu diplomă”, “dreptul de a fi tratat ca un rahat pe la ghişeele diverselor instituţii de stat”, “dreptul de a nu primi răspunsuri, reacţii şi rezolvări la problemele care trebuie soluţionate de autorităţi”, “dreptul de a fi agresat în parcare, cu poliţia la 10 m distanţă, care nu intervine şi îţi sugerează să suni la 112”, “dreptul la a fi amendat că circuli cu bicicleta pe carosabil, pista de bicicletă fiind ocupată de maşini staţionate” şi multe, multe, multe alte drepturi şi libertăţi. Cuvântul ăsta, L I B E R T A T E  ….. sigur, sună bine. Şi sclavului îi poţi spune: “Sclavule, eşti liber! Să munceşti.”. Arta cuvintelor.

vineri, 20 ianuarie 2012, 00:01

O adunare relevant mai numeroasă în seara aceasta în Piața Universității din București. E aproape deja dimineață, mă refer la seara de joi. 21 decembrie 1989 tot într-o zi de joi a fost. Parcă și mult mai cald sau spiritele au fost mai încinse. Păcat că s-a dezintegrat prin violență, din nou. Nu-mi explic de ce, mă întreb dacă vom afla peste vreo 20 de ani .... cine, de ce, căci cum și când am văzut.
Peste câteva ore cică am examen la ”tehnici de scriitură radiofonică” și n-am citit decât un sfert din curs. Și sunt zombi și nu pot descărca filmările făcute cu GoPro, nici nu-mi dau seama ce am reușit să înregistrez sau dacă. Treb să dorm. Ceva ciudat-ciudat s-a-ntâmplat acolo deodată, dar nu-mi dau seama. Prea brusc, nu știu.

În încheiere, redau cu copy-paste materialul care m-a provocat cel mai mult să ies astăzi (fără comentarii suplimentare, decât: ”uitați-vă bine de tot la fața lui!”: 

Băsescu, către jurnaliştii de la Cotroceni: 

Nu sunteţi la vreo manifestaţie, pe undeva?

-->

A.M.P | 19 Ian 2012, 16:09

Foto: Intact Images

Preşedintele Traian Băsescu i-a întrebat, joi, pe jurnaliştii prezenţi la Palatul Cotroceni, înaintea prezentării scrisorilor de acreditare de către noul ambasador al Marocului, dacă nu sunt "la vreo manifestaţie, pe undeva", scrie Mediafax.
În timpul declaraţiei de presă, Traian Băsescu a ignorat total subiectul protestelor, în prima ieşire publică a sa de la începerea manifestaţiilor din toată ţara.
Şeful statului a primit, joi după-amiază, la Palatul Cotroceni, noul ambasador al Marocului în România, cu ocazia prezentãrii scrisorilor de acreditare.

La intrarea în sală, până la sosirea ambasadorului, Bãsescu s-a adresat râzând jurnaliştilor, întrebându-i cu ce se mai ocupă.
"Nu sunteţi la vreo manifestaţie, pe undeva?", a adãugat preşedintele Băsescu.

http://www.antena3.ro/romania/basescu-catre-jurnalistii-de-la-cotroceni-nu-sunteti-la-vreo-manifestatie-pe-undeva-152177.html

P.S. Boc, cum s-ar fi simtit tatal tau sa vada ce se intampla? Pun pariu ca ar fi iesit in strada sa protesteze.   

Discutând cu un specialist în politologie

În neastâmpărul meu, azi pe la prânz i-am adresat pe Facebook domnului profesor Antonio Momoc două întrebări (care au devenit mai multe, desigur). Antonio Momoc este lector universitar doctor la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității București și am avut cu el în semestru 3 cursul de Politologie. Are 34 de ani, iar mie personal mi s-a părut a fi implicat în realitatea politică a României și chiar pasionat de ceea ce face. Ca urmare, analizând tot felul de reacții sau mai degrabă lipsă de reacții ale oamenilor din preajma mea la protestele din ultimele 10 zile din București și din România, am simțit o nevoie acută să aflu un punct de vedere al cuiva tânăr, instruit într-un domeniu care are directă legătură cu evenimentele publice din ultimele zece zile. Aș vrea să pornim de la premisa ”să ne înțelegem noi pe noi”!

Întrebare:

”- Credeți că ar fi interesantă o dezbatere la facultate pe tema evenimentelor din aceste zile? Nu neapărat acum, fiind perioada sesiunii, dar imediat după încheierea examenelor.”

 Răspuns:

”Nu, nu cred că ar fi de interes o asemenea dezbatere. Cei mai mulți dintre participanți au déjà o părere format despre protest. Pentru fiecare om din piață, protestul este al său împotriva sistemului. Protestatarii nu au nimic de dezbătut: ei știu! Cei care nu au fost prezenți acolo sunt cu atât mai puțin interesați: aceștia din urmă fie nu cred că ceva se mai putea schimba, fie nu cred că participarea lor la protest ar putea influența ceva sau pe cineva.”

 Întrebare:

”- De ce participă atât de puțini oameni la protestele din stradă?”

 Răspuns:

 ”Sunt puțini oameni în stradă pentru că, pe de o parte, dezinteresul și apatia sunt la cote înalte în România. În mentalul colectiv, politica este asociată cu corupția, cu minciuna, cu demagogia. Din acest motiv, cei mai mulți români preferă să se ocupe cu orice altceva decât cu politică. Pe de altă parte, încrederea în orice instituție este mult sub nivelul mării. Nici cei care stau acasă, nici protestatarii din piață nu au încredere în instituțiile statului, nici în partide, nici în guvern, nici în Parlament. Cea mai puțin de încredere instituție este, zilele acestea, Președinția. Iar cea mai de încredere este Smurd. ”

 Întrebare:

”- Ce alternative ar exista pentru România în sensul unei schimbări radicale? Este posibilă o schimbare radicală? Dacă da, sub ce formă și mai ales în ce interval de timp apreciați că s-ar putea simți unele efecte, fie ele și incipiente?”

 Răspuns:

 Singura cale de a schimba radical un sistem democratic este acela de a schimba Constituția sau de a o amenda. Regimul politic, regimul instituțional, raportul dintre puterile statului ar trebui modificat radical penu a avea o reformă radicală a statului. Un referendum popular pe tema republică vs monarhie (ceea ce nu permite actuala Constituție) sau pe tema republică parlamentară vs republică prezidențială ar putea fi o soluție la rezolvarea conflictele instituționale actuale. Evident, nimeni din actualele structuri de putere (sau din opoziție) nu și-ar dori un asemenea referendum popular.

Întrebare: 
”Totuși, participarea scăzută la proteste, dezinteresul general pentu politică, nivelul de instrucție și de pregătire al populației ne fac să credem că o dezbatere pe sisteme politice pare a fi imposibilă.. ”

Răspuns:
”E un nou început pentru societatea românească. Din amorțirea inițială, în care populația nu reacționa la tăierile de salarii și de pensii, iar sindicatele nu erau consultate, până la abuzurile Guvernului care vota legi organice de importanță socio-economică majoră prin asumarea răspunderii sau prin ordonanțe de urgență, de la numărătoarea în Camera deputaților a doamnei Anastase până la comasarea alegerilor si schimbarea sistemului electoral în sensul obstructionarii partidelor mici, astăzi avem o reacție a societății civile. Guvernanții au înțeles abia în ultimele zile că trebuie să se consulte cu socitetatea civilă.

Acesta este un semn că societatea civilă funcționează! Partidele parlamentare, Guvernul, Parlamentul, acestea sunt instituții care nu funcționează încă. Probabil că în timp, odată cu schimbarea actualilor politicieni, vom putea dezbate sistemul politic actual, vom putea argument rațional pro și contra regimului parlamentar și monarhiei constituționale... această libertate fiind una  din regulile democrației.” 
Eu îi mulțumesc profesorului Momoc, care m-a determinat (el nici nu știe!), în anul doi de facultate, să iau cu mine în rucsac, pe cărările înalte ale Himalayei, cartea “Democrație și totalitarism” a lui Raymond Aron,  pentru a scrie recenzia lucrării. Și am scris-o, citind cartea în condiții incredibile (- 20 grade C, la lumina lanternei, la altitudini între 3.500 și 5.000 de m. etc.). A fost prima mea lectură legată direct de politică, cultura mea generală pe acest domeniu limitându-se doar la ce a ținut de al doilea război mondial: Gestapo, Hitler, SS. Recenzia mea a stat un timp la vedere publicului, dar după ce am constatat că avea foarte multe vizualizări, m-am gândit că este mai constructiv să las studenții să citească singurei cartea pentru a putea face recenzia :-)