Am tot lucrat in concerne. Brother, Wella/P&G, Kaufland, Porr, Haarmann. peste tot exista plusuri si minusuri. Nu cred ca vina este locul de munca. Totul se reduce la propria alegere in definitiv. Ce vrei de la viata. De valori ai. Ai valori de fapt? Ce asteptari ai de la viata. Te respecti? Ce te bucura? Ce te implineste? Ai ochi si ureki, stii sa le deschizi acolo si cand trebuie? Esti in stare sa nu devii dependent de caldurica postului bine platit si de masina aia cu motor de 2.0 l?? Esti in stare sa renunti la falsa libertate pe care cica ti-o ofera banul in cantitate mare? Esti in stare sa traiesti mergand la piata cu lista de cumparaturi si cu suma fixa, pe care stii clar ca nu o poti depasi nici macar cu 10 bani? Si eu sunt din ce in ce mai frustrata de toate care se intampla in jurul meu, nu mai lucrez intr-o corporatie de asemenea dimensiuni, tot visez sa vand tot si sa plec in lume sa traiesc pe plaja, sub un cocotier, sau intr-o grota in varf de munte. Ce gluma irealista..... as putea oare? Eu gandesc ca vreau, dar .... de ce sunt inca aici?!?! Tastand in fata acestui monitor si asteptand discutia de final sau de un nou inceput cu un GM ..... (acesta va fi subiectul unui alt articol, curand!). Suntem constransi sa traim in lanturi, pentru ca asa am vrut. Nu ma refer acum la noi personal, ci la noi, ca specie umana. Noi suntem doar niste victime, sau aproape niste victime, pentru ca nu avem curajul de a face altceva. Pentru ca nu stim ce altceva, unde altundeva. Descatusarea inseamna sacrificiul pe care nu suntem pregatiti sa il facem, deci acest sacrificiu ar putea insemna insasi eliberarea. De vreo 3-4 ani de zile exista acest trend de astfel de filosofii (devenit, intre timp, cam ieftine si puerile, menite poate sa impresioneze exklusiv o lume virtuala), care impanzesc toate adresele de e-mail posibile. Intrebarea simpla este: face cineva ceva? Sau doar ne lamentam? Cine vrea sa faca ceva si ce anume? Ce valoare are viata noastra de astazi, asa cum o traieste fiecare dintre noi? Important este, printre altele, sa incercam sa facem in asa fel, incat, uitandu-ne in spate, in anii ce trec, sa nu regretam deciziile luate. Eu pot spune ca am reusit. Pana acum. Conducandu-ma dupa propriul meu feeling. Inca macin si pisez ganduri si incerc sa impulsionez momentul cand voi vinde tot ce am si voi pleca undeva departe, in lume, ca rosámunde piltchner sau cum o cheama, sa am un confort minim si sa citesc, sa scriu, sa drumetzesc, sa dorm pe plaja si totul sa fie inconjurat de muzica. interioara sau .... raspunsul la intrebarea din subject ..... e simplu. Totodata complicat. DA, SE poate. NU STIU daca puteM..... Astazi, 17 iulie 2008 - cred ca este o luna de zile de cand am "emis" randurile de mai jos, pur si simplu spontan, la birou, intr-o pauza scurta, ca reactie la un e-mail dintr-acela despre "valorile vietii, vai de mine, nu am timp!". De atunci am trecut prin multe stari si am luat cel putin doua decizii importante, pe cat de furtunoase, pe atat de nedorite. Am venit acasa luni seara si am avut neastamparul sa imi mai verific mesajele de la job, vroiam sa vad daca cumva mi-a mai intrat vreo solicitare de anulare pentru Kassandra, fiind o situatie oarecum de criza. Si am dat peste cu totul altceva, un mesaj care, prin lipsa lui caracter, prin paralelismul de gandire si abordare exprimat, prin violenta utilizata, mi-a creat nu numai un disconfort radical, dar si o stare interioara devastatoare. Era oarecum cireasa de pe tortul pe care tot incerc sa il diger de vreo patru luni incoace. Am scris anuntul de demisie, ca feed-back spontan la acel mesaj. Am salvat in draft si am zis: "Stai un pic, sa vedem, sa analizam. Ce valoreaza viata mea? Ce valorez eu fata de mine? Se merita tot acest stress permanent, tot acest joc de sah, in care eu nu stiu regulile, toata aceasta batalie indelungata impotriva unei mentalitati shockant de defectuoasa si impotriva unei abordari grosolane, izvorata dintr-un exces de supra-auto-apreciere si orgoliu prost disimulat?" Dupa doua ore, timp in care nu am avut cu cine sa discut, am remarcat ca nu m-am linistit. Asa ca am scos mesajul din draft, i-am dat send si a doua zi am depus demisia, anuland si calatoria care trebuia sa o incep poimaine si care ar fi implinit un mai vechi vis de-al meu, acela de a fi la un bal chiar in capitala valsului vienez. Deci am considerat, din respect pentru mine si viata mea, ca pot renunta la un bal, ca pot fi corecta si da, pot face alegerea acum, si nu mai tarziu! Ah, desigur ca nu ma va iubi nimeni mai mult doar pentru faptul ca ma respect, doar pentru faptul ca am fost corecta in ciuda situatiei, doar pentru faptul ca imi mai conduc viata dupa anumite principii. Dar stau si ma gandesc ca daca macar 50% dintre cei pe care ii cunosc ar privi lucrurile din acest punct de vedere, lumea ar lua o alta directie. Si nu ma refer la prieteni sau colegi apropiati, cei care ii cunosc inseamna absolut toti oamenii care s-au intersectat la un moment dat cu firul vietii mele private sau personale. Tanjesc sa cunosc pe cineva ca mine ...... si imi doresc sa vina ziua in care voi avea curajul sa fac si acel pas mare despre care vorbeam in prima parte a mesajului. Dar pana sa ajungem la un pas mare, e nevoie de acesti pasi mici ..... sau doar ma mint, pentru a gasi scuza de a nu-l face? (va urma)
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen