Timpul ...

Aproape ca a trecut jumate de an. Un an bataios so far, o continua partida de sah pentru mine, cu dezavantajul net ca eu nu stiu sa joc sah. Dar am un vag sentiment ca anul acesta ma va invata ceva in plus: sahul vietii. Am atat de multe de spus, incat totul mi se intortokeaza si ghemul sforii din fum devine din ce in ce mai imbarligat. Daca as fi cunoscut regulile sahului, as fi dat o nuanta mult mai elevata gandurilor mele si poate as fi dovedit o oarecare maiestrie in a interpreta ceea ce mi se intampla, de altfel unic pana acum in viata profesionala. Si de atata uimire, de atata frustrare, de atata neputintza, la un moment dat revii la propria ta natura, la propriul eu si la propriile valori care te coordoneaza in viata in sensul de big event. Cotidianul nu este nicidecum imaginea de ansamblu care ne ajuta sa ne recunoastem si constientizam propriile valori si prioritati, dar totalitatea cotidianului ne ajuta, per final, sa capatam viziunea asupra intregii sfere de perceptii asupra a ceea ce suntem, asupra a ceea ce visam, ce dorim, ce vrem, ce facem, ce putem, ce stim, ce primim, ce oferim. Si asupra a ceea ce am putea fi sau deveni, a ceea ce am putea visa, a ceea ce am putea face, sti, primi, oferi. Diferenta este absolut e-n-o-r-m-a. Si falsa noastra impresie, dar de multe ori reala noastra impresie este ca cel mai mare dushman ne este timpul. Ne lovim tot timpul in viata de alegeri si totul se reduce, nu de putin ori, la bad or good timing. Corelarea timpului. Exista oare asa ceva? Ce este timpul oare? Este ceea ce credem noi uitandu-ne la ceas sau la calendar? Este asta o impartire corecta a vietii noastre? Are vreun rost sa punem timpul, o notiune atat de complexa si atat de abstracta, al carei continut clar ca ne depaseste, in uriasa clepsidra care ne guverneaza intreaga viata??

Punand cap la cap experientele mele din tinuturile uitate de timp ale Ecuadorului, din culmile degerate ale muntilor pustiiti de ger si soare, din salbaticiile inimaginabile ale Africii, am dat astazi peste un fragment de proza absolut demential. Dintr-o carte scrisa de o tanara poate (nu “poate”, ci cu siguranta!) mai rebela si mai curajoasa decat mine, care a dat anunt pe Lonely Planet in 2001 (anul cand eu cutreieram prin Ecuador) si a plecat in 2002 cu doi necunoscuti sa patrunda in maruntaiele Africii. Pe care a strabatut-o timp de un an. Si poate ca lectura acestor ganduri in care imi recunosc nu numai stilul, dar si abordarea, nu ar fi un mod tocmai nefericit de a incepe o noua zi din viata voastra de zi cu zi si fara valoare………

"Guineeea

Am trecut prin mai multe sate si in unele ne-am oprit. Am trecut pe langa femei care carau lemne de foc in legaturi mari pe cap. Cele care traiau pe langa paduri sau tufisuri erau mai norocoase decat femeile desertului sau cele din semidesert, care trebuiau uneori sa mearga chiar si jumatate de zi cu speranta ca vor gasi lemne de foc. Asemenea adusului apei din fantani, carata in vase mari, pe cap, adunatul lemnelor facea si el parte din “treburile femeii”. Se pare ca aveau o definitie destul de larga a ceea ce trebuia sa faca o femeie. Nasteau, aveau grija de copii, iar majoritatea femeilor la varsta fertila, pe care le vazusem, purtau un fel de boccea / un tanc / bine legat de spatele lor. Gateau, si asta presupunea adunatul si caratul lemnelor de foc, adusul apei, si mai ales responsabilitatea de a gasi ce sa puna in oala la fiert. Cultivarea unei mici parcele de pamant, in jurul casei, si cautarea fructelor prin padure faceau parte din indatoririle lor la fel ca si dusul la piata, uneori la mai multe zile de mers de casa pentru a scoate ceva bani din putinele produse pe care reuseau sa le cultive sau sa le culeaga. Femeile pareau a fi motorul societatii, ele erau cele care isi puneau oalele in mijlocul satului la pranz si vindeau ceva mancare pasagerilor ingehsuiti prin bush/taxi/uri, sau spalau haine in rau, in grupuri de cinci sau zece, cu picioarele in apa mica si noroioasa a malurilor, cu corpurile aplecate si bratele lovind hainele ude de bolovani, ele erau cele care intretineau si serveau in micutele localuri cu bancute de lemn si mese acoperite cu plastic de langa drumuri, ele erau vanzatorii si cumparatorii din piete. Erau peste tot si faceau mereu cate ceva, de parca fiecare parte a corpului lor trebuia sa indeplineasca un rol, capul care ducea vase imense cu apa sau orice puteau pune in ele, mainile care se miscau incontinuu, gatind, servind, carand, tinand spatele incovoiat sub greutatea copilului, fustele de care atarnau ceilalti copii mai mari. Ochii le zambeau si nu pareau sa puna sub semnul intrebarii daca era bine sau rau ca trebuiau sa munceasca asa de greu. Pur si simplu asa stateau lucrurile si, pentru femeile acelea, altceva era mai important decat dreptatea in lume. Era mai important sa aiba cu ce sa-si hraneasca copiii si sa ajunga la apusulu soarelui cu toate treburile facute. In societatea africana, deveneau femei foarte devreme si adesea vedeam fetite de cinci sau sase ani, cu un fratior mai mic, legat de spate, incercand sa se joace cu alti copii, desi alergau putin mai incet din cauza incarcaturii. Fetele mai mare sa alaturau mamelor la rau si loveau hainele de bolovani, apoi chicoteau si se dezbracau, inotand in grupuri la sfarsitul unei zile de spalat. Fetele tinere faceau focul si puteau duce pe cap o greutate de doua ori mai mare decat cea a corpurilor lor subtirele. Iar cand ajungeau la pubertate erau repede maritate si incepeau sa faca copii, unul dupa altul, si, desi unii dintre ei le mureau de mici, altii supravietuiau si atunci trebuiau sa se asigure ca aveau ce sa fiarba in oale. Si asa timpul trecea, copiii le cresteau, iar adolescentele astea fragede deveneau din ce in ce mai grase si mai intelepte, si isi trimiteau copiii sa faca cate ceva din treburile lor: sa gaseasca lemen de foc, sa aduca apa. Sedeau din ce in ce mai mult si se ingrasau din ce in ce mai tare, apropiindu-se de idealul vietii lor: sa fie destul de grase ca sa fie considerate niste femei bine (aici grasimea era un simbol al bogatiei, caci o persoana se ingrasa daca are destula mancare). Ce le ramanea de facut barbatilor? Mai nimic. Zaceau la umbra, principala distractie in Africa. In trecut, se ocupasera cu razboaiele tribale si cu vanatoarea. Acum, cu razboaiele preluate de armate moderne si vanatoarea cam slaba, avand in vedere ca animalele din Africa de Vest fusesera aproape exterminate, se orientasera spre alte profesii. Unii dintre ei erau croitori sau cizmari, dar majoritatea nu faceau nimic altceva decat sa-si piarda vremea la umbra vreunui copac. Nu era nimic de citit, asa ca nu citeau. Nu era nimic de baut, bauturile alcoolice fiind aproape inexistente, cu exceptia berii care se gasea in orase, iar apa era prea pretioasa, asa ca nu beau. Vorbeau intre ei, insa probabil ca epuizasera de mult toate subiectele si asteptau de obicei in liniste sa se intample cava ca sa aiba despre ce vorbi. Sedeau pe vine, la umbra celui mai mare copac din centrul satului, cu ochii inchisi sau pierduti in zare, si asteptau. Asteptau sa le spuna cineva ca era gata cina, sa treaca cineva si poate sa le dea ceva de facut, sa se intample ceva sau pur si simpla sa treaca ziua. Zilele treceau, una dupa alta si se parea ca nu ii deranja prea tare. Cred ca, pentru ei, timpul avea un alt inteles. Timpul nu era ceva ce trebuia planuit, continut sau programat, ceva cu care sa te joci sau pe care sa-l controlezi. Mai presus de toate, timpul nu era vreun concept extern, obiectiv. Timpul era in corpurile si in inimile lor, era in respiratia lor si ii continea asa cum ei contineau la randul lor timpul. Cand le era foame, atunci era timpul de mancare. Cand cadea noaptea, atunci era timpul de culcare. Nu exista timp programat pentru nimic; cum ar fi putut cineva hotar a priori care era timpul potrivit sa plece un bush-taxi? Pleaca atunci cand e plin, cu alte cuvinte cand ii vine timpul, timpul lui, subiectiv, care nu e la fel cu timpul altuia. Pentru ca nu incearca sa-l contina, timpul e lung pe meleagurile astea, nu se reduce la unitati, nu e impins sau extins artificial. E inca asa cum a fost probabil la inceputul lumii: un mister, o forma de magie care contine viata insasi. Pentru un african, viitorul este un concept foarte abstract; cum poate cineva sa-si planuiasca viitorul cand viitorul in sine este un mister? Cum poate cineva sa stie care este timpul potrivit pentru a face una sau alta? Numai timpul in sine poate spune asta. Poate ca asa sunt mai fericiti. Nu-si planuiesc viata, ci si-o traiesc pur si simplu. Nu se tin de vreun plan, pur si simplu exista fara vreunul. Ne-am obisnuit incet-incet cu notiunea asta a timpului si-am inceput sa le imprumutam obiceiul de a se uita dupa soare pentru a ne hotari daca era timpul sa punem cortul sau sa ne oprim si sa mancam la umbra unui copac. Renuntasem sa ne asteptam ca lucrurile sa se intample “la timp” sau sa ne planificam prea detaliat viitorul. Si de fapt era mai bine asa, eram mai impacati cu noi insine si cu lumea din jurul nostru si simteam ca poate exista o logica superioara care controla totul, iar eforturile noastre de a impinde si de a forta actiuni si ganduri, si miscari, astfel incat sa se potriveasca perfect cu o anumita fereastra de “timp”, era in cel mai bun caz inutil, daca nu daunator. Ca si ei, am inceput si noi sa adaugam fraza Insallah (cu voia Domnului) la sfarsitul fiecarei propozitii la timpul viitor si deveniseram mai putin stresati si mai modesti acceptand ca viitorul era un mister si ca va fi ce va fi dat sa fie. Aplicat la bush-taxi, conceptul lor de timp insemna ca “va dura cat va dura”. Asa cum era imposibil de prezis cand avea sa plece o anumita masina, caci totul depindea de cat de repede se umplea, era la fel de greu sa intelegi cat ar fi durat. Cine ar fi putut prevedea cate pene va suferi de-a lungul drumului sau cat de serioase vor fi? cine putea spune daca un rau nu isi iesise din matca si nu inundase drumul, sau ca focul din padure nu il loca? La fel ca si ora sosirii, insusi faptul de a ajunge era pus sub semnul intrebarii si asta explica de ce porneau de obicei la drum dupa o scurta rugaciune ca sa ajunga in siguranta. Aeroporturile si garile noatre, cu orarul lor de sosiri programate la cateva minute distanta, li se pareau total straine, ca si practica noastra de a mrge sa te plangi si poate chiar sa incasezi compensatii daca intarzie avionul sau daca ti se pierde bagajul. Si poate ca traim vieti cu mult mai stesante numai pentru ca presupunem ca, daca exista un program si o durata anticipata a calatoriei, avem dreptul de a ne supara cand lucrurile se desfasoara altfel. De parca, daca am programa totul, am putea prezice viitorul. Aici insa, intr-o tara fara orare, fara polite de asigurari sau despagubiri, nu puteai sa te superi, pur si simplu, si am invatat sa acceptam tot ce se intampla asa cum venea, cu un soi de rabdare nou invatata. Penele, accidentele si moartea oii de pe drum, aglomeratia si intarzierile, totul era asa cum trebuia sa fie. Insa, din cand in cand, instinctele noastre adormite de europeni obisnuiti sa controleze timpul si spatiul se intorceau si, in momentele astea intrebam cat de departe eram de destinatie. Conceptul spatiului era strans legat de cel al timpului, iar saspunsurile pe care le primeam de obicei referitoare la distanta erau la fel de confuze. Pentru timp, de obicei era maintenant, acum, preyentul fiind singurul concept solid in gandirea lor, iar pentru distanta totul era chiar dupa colt, ceea ce insemna dupa coltul strazii, sau dupa urmatorul deal pe c are il vedeai la orizont, la fel cum maintenant putea insemna de obicei orice intre jumatate de ora si sase ore, chiar dupa colt se intindea pentru a acoperi distante de la cativa metri la cateva sute de kilometri. Insa, in ciuda conceptului foarte relativ de timp si spatiu, exista o solutie: sa te bazezi pe vreun eveniment natural extern cum ar fi caderea intunericului. Nici o masina nu calatorea pe intuneric aici si, prin urmare, toate calatoriile se sfarseau la apusul soarelui. Conta mai putin daca ajungeai sau nu chiar acolo unde vroiai - cand soarele apunea si se asterne intunericul, calatoria trebuia sa inceteze. " Roxana Valea, "Prin vis si pulbere"