Adio, România .....

Sursa - click aici! 

Hățișul birocratic și taxele împovărătoare îi determină pe tot mai mulți români să renunțe și să se gândească să plece din țară. Un exemplu este cel al lui Stefan Moisanu, un tânăr om de afaceri, care a publicat pe internet o scrisoare deschisă adresată României în care se declară învins de sistem.

Scrisoarea a fost publicată pe blogul lui Stefan Moisanu:

”Nu mai merge. Tot am incercat, am crezut ca pot, dar am obosit. Vreau sa ne despartim. Esti o tara minunata si sunt convins ca intr-o zi vei face un alt cetatean foarte fericit. Dar eu trebuie sa plec pana nu imi pierd mintile. Acum, la sfarsit, imi e greu sa spun daca te-am iubit vreodata. Nu stiu de ce am fost atat de convins ca da, dar am crescut alaturi de tine si nu mi-am imaginat cum as putea exista in afara ta. Cele mai frumoase momente din viata le-am avut alaturi de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune si rele, e asa datorita tie. Dar si cele mai abisale clipe ale disperarii le-am aflat tot de la tine.

Cand eram la scoala ti-am adus primele jigniri. Am pus la indoiala calitatea dascalilor tai. Am trecut cu 10 la Romana nascocind citate din Tudor Vianu si altii si niciunul din ei nu a avt tupeul sa spuna ca sunt inventate, de teama sa nu se faca de rusine ca nu l-au citit niciodata. Le-am spus eu. Am avut curajul sa ii spun profesoarei de chimie ca e psihopata si sa imi sustin cauza in fata inspectoratului. In facultate le-am spus profesorilor ca eu nu am venit la facultatea de Microsoft si Oracle si ca nu voi fi partas la smenurile lor. Ai incercat sa ma scoti din sistem pe toate caile si sa ma pui jos cu alti invinsi dar am reusit de fiecare data sa rezist. Si nu te intelegeam de ce erai atat de inversunata impotriva unui tanar ce doreste sa fie mai bun pentru a produce pentru tine.

Mai tii minte cand eram student si mi-am facut prima firma? Facturasem 6 milioane lei vechi. Prima mea factura, scrisa pe genunchi la un client care se amuza uitandu-se la mine cu incerc sa calculez TVA-ul. In doua saptamani mi-ai trimis Garda Financiara care m-a amendat cu 50 milioane lei vechi pentru ca nu trecusem numarul contractului pe factura. Le-am spus celor de la Garda ca nu am, ca abia am facturat 6 milioane. Mi-au spus ca lasa, ai parinti, rude, esti tanar.

Dar cand am hotarat sa imi declar dragostea pentru tine si sa cumpar cu munca mea o bucata din tine? Cand am facut primul credit sa iau un teren, sa fac o casa unde sa muncesc pentru a prospera ca parte din tine si unde sa mor pentru a ma intoarce in pamantul tau. Mai tii minte cum m-ai batjocorit prin cei de la cadastru care mi-au spus ca nu e problema lor ca sunt gresite planurile si ca un sfert din teren e in sosea. Pierderea mea, ofranda ta.

Stii tu oare cate zile am pierdut in templele tale cu ghisee? Am invatat in ele umilinta in toate declinarile ei si tot nu am fost demn de tine, tot arogant am ramas.

Stii tu oare ca mi-am petrecut peste 5000 de ore conducand? Stii tu ca era sa mor intr-un accident? Si toate pentru ca nu poti construi drumuri si cai ferate, stii doar sa le desenezi ca un retardat pe servetele.

Am muncit cu bucuria si energia pe care numai tineretea ti-o dau, si pentru ca am avut cap si maini dibace am produs cat pentru a hrani cei 121 de fii ai tai ce mi-au fost angajati in anii astia. Si din banii pe care i-am facut vanzand roadele muncii mele ti-am pus lunar pe masa o parte frumusica. I-ai luat de fiecare data fara macar sa zambesti. Si daca am fost stramtorat si nu i-am avut mi i-ai luat tu singura din buzunar. Si daca nu ii aveam ti-ai trimis recuperatorii sa ii scoata de la mine cu bataia.

Hmm, mi-aduc aminte de cate ori am pus tot ce aveam gaj sa construiesc ceva, pentru mine, pentru tine, pentru noi, si totul a fost la un pas sa se naruiasca pentru ca o hartie zacea sub salamul cuiva la un ghiseu.

Nu am fost demn nici de oamenii tai. Oricat am muncit, abia am reusit sa acopar tepele pe care mi le-au dat. Pentru ca ti-ai invatat oamenii ca atunci cand sunt furnizori sa nu livreze, ca atunci cand sunt clienti sa nu plateasca, ca atunci cand le imprumuti bani sa nu iti mai raspunda. Si eu nu pot munci pe cat fura ceilalti.

Si pentru ca vorbim de oameni, te-ai schimbat, sa stii. Ai devenit mai rea, mai incrancenata, mai apasatoare. Si ai devenit barbara, in sensul istoric al cuvantului. Fiii tai stiu mai putina carte dar fura mai mult, violeaza mai mult, beau mai mult, mananca pana le crapa burtile si sunt intr-un permanent razboi. Ai distrus mediul sanatos in care familia, izvorul normalitatii, moralitatii si evolutiei, putea sa se nasca si sa creasca. Te-ai autocondamnat la sterilitate. Poate e felul naturii sa traga pe linie moarta o mutatie genetica nereusita, un experiment social ratat”.

Stii ce, daca ma gandesc mai bine, it is you. Tot ce ti-am cerut a fost sa ma lasi sa muncesc si as fi impartit cu tine roadele cu bucurie. Sunt tanar, inteligent, doritor sa muncesc, si unde imi pun mintea si mainile ramane ceva in urma. Tu esti cea care m-ai transformat intr-un etern mester Manole. Si ca sa nu se naruiasca peste noapte ce am cladit, am zidit in temelii multe din cele ce imi erau dragi. Si cand politicienii tai se lauda ca edificiul a mai crescut cu un procent, nu spun ca in el sunt inchise suflete si sacrificii ale unor fraieri ca mine.

Cred ca vei muri batrana si singura. Cei care te-au iubit si pe care i-ai batjocorit vor obosi sau vor pleca, iar cei care doar te-au folosit se vor muta la alta cand nu vei mai putea sa le oferi nimic. Si mai cred ca iti meriti soarta”.

Short view about Bucharest

PARADOXES and EMOTIONS

I was born in Bucharest in September 1967. I grew up and lived there until I was 22. December 1989 found me in the streets downtown, among bullets, wounded and dead people, together with many other young people that desperately and fiercely wanted to bring a change in the country. I left Romania in June 1990 and I had no contact with it or the city for the following 4 years. In 1994 I returned and I had to get used to the local reality once again. I lived in Bucharest for the following 20 years. However I never felt I really belonged there. In May 2014 I left Romania and I no longer follow what happens in the city. But I do and shall always remember Bucharest and my life there. I always compare the city with other capitals in the world I travel to as a tourist. I have no idea how Bucharest looks from a tourist’s point of view. Being born there, my opinion is naturally influenced by my personal experience through childhood, adolescence, Communism, the eternal fear of the secret police, revolution, poverty, Americanization or the abrupt and chaotic transformation of the whole society following over 40 years of Communist rule including about 10 years of very strict dictatorial rule.

   What I find ostensibly different in Romania compared to other European countries – talking about the status of a capital city – is that almost all other countries have several big cities which could successfully - and equally - represent the country as a capital. At the same time, this is far from reality in Romania. Only the last few years have seen things starting to change. As far as I am concerned, Bucharest is not the most representative big city in the country. The fact that nearly the entire economy and labor market is clinging to Bucharest is a wrong direction that on long term brings harm to the entire country and population. As a fluent German speaker I found it impossible to get a job in other major cities for 10 years. Why? Because most of the foreign investors go directly to Bucharest. It is there that the central authorities lie, it is there that trends are being drafted, it is there that the largest clients crowd and that useful business connections are being made. I see Bucharest more and more like a state within a state in many ways. I hope this situation will change more visibly in the coming years. I think this issue should be a top priority for the authorities.

   Back to the city, I find that the far from ideal political and administrative policy of the last 25 years has unfortunately created not at all friendly conditions for the people living there. There are more stray dogs, cats and more vehicles than inhabitants; there are too few natural, green areas. And there is no architectural harmony anymore as nobody would had ever care to take care how the city will be designed and developed. Only the old residential zones still keep the flair and charm of the city which time ago was known as ”The Little Paris”.

-->

 I used to go across Bucharest by bike, although the city is not at all cycling-friendly. But this is a different topic. Anyway, starting in June 2009 I gave up using the public transport network. Towards the end of 2011 I started running and from 2012 up to April 2014 I ran in all of the city parks, sometimes for an entire day, running from one park to another one along an approximately 35 km. long route. Such experiences have given me a different perspective on the city I was born in. Depending on the time of the day and season, Bucharest can be quite a lovely city. For instance, wake up on a Sunday morning and go through the city, when only a few cars are in the streets and only a few people walk around. Running through the almost deserted city, devoid of cars and people has given me a different feeling and perspective on Bucharest. I could discover a special, certain flair in the city that, after all, has its share of interwar history.

In the end of the day, what can I say? Depending of what is important for the visitor, I am sure he / she can find there some interesting corners, some emotions. 

   I for one like Bucharest:

- in springtime (from March to mid May)

- during dry, cold and freezing week-ends, when most of the people stay inside, allowing me to enjoy a long bicycle ride or run through Herăstrău or Carol parks

- on a cold Sunday morning in mid winter, when the thick layer of snow is frozen and the white frost gives one a fairy-tale feeling 

- on a cloudy day

Written by myself at the request of an dear old friend who published it on his own exceptional blog about Bucharest, here you are invited to surf into it and to find touristic and non-touristic information collected by a passionate traveler who loves Bucharest very much.

Anka Berger

Vienna, May 1, 2015

Români care se pișă .... le-aș da să și-l bea în loc de apă, bere, cafea, ceai și vin!!!!

Insula Dunării din Viena este un areal lung de 21 de km destinat petrecerii armonioase a timpului liber. Este un areal excelent pentru sportivi, pentru copii, pentru nudiști, grătăriști, pensionari, evenimente culturale, melci, fazani, vulpi, iepuri, lebede, rațe, ciori etc. Din păcate și pentru nenorociți bipezi.

Este dotat cu toalete foarte (!!!) curate, din metal, cu canalizare proprie, cu apă potabilă, cu hârtie igienică, foarte spațioase.

Mă opresc ieri cu bicicleta la una dintre toalete și ca să nu mai leg bicicleta zic să o las în spatele cubului metalic. Care e un fel de hexagon cu 3-4 încăperi de WC.

Din spate, probabil auzind că vine cineva, iese un nenorocit, băgându-și penisul în pantaloni. Se pișase omul pe iarbă.

CUM DREAKU SĂ TE PIȘI PE IARBĂ ÎN SPATELE CUBULUI SANITAR, FRATEEEEEEEE????? Toate cele 4 încăperi erau libere și descuiate!!!!!!!

Îmi venea să-l iau la bătaie, să-l bag cu nasul în toate cele 4 toalete și să-l pun să bea tot de-acolo și apoi l-aș fi pus la muncă în folosul comunității, sub pază, 3 luni de zile, cu apă și pâine.

Cât de nenorocit poți să fii, bre române aterizat în Viena, una dintre cele mai civilizate capitale, să te urinezi ca ultimul golan pe iarbă, în spatele grupului sanitar?!?!?!?

(da, era român, să-i fie limba trasă prin sare, piper și apoi înțepată cu furculița. Uite la ăștia nu am frate toleranță, nu am! Huooooo!!!). Sper să fie nevoit să și-o înghită cu sila la un moment dat .... alegeți voi CE!!!

Români în Austria. De exemplu (!)

De aproximativ jumătate de an tot observ niște indivizi. Bărbați tineri, sub 40 de ani, poate undeva la 34-35. Nu pentru că m-ar interesa în mod special, dar pentru că văzându-i încep să mă simt inconfortabil. Nu e culoarea, nu e bănuiala vis-a-vis de cine sunt și cu ce se ocupă. Este ideea că ... nu știu .... stau în fața a două dintre cele 4 magazine de tip ”Kaufland” sau ”Lidl”, cu niște fițuici în brațe, așteptând să vină lumea spre ei și să le cumpere. Sunt doi tipi, asemănători ca statură, straie, culoare, gesturi. Înainte de a-i eticheta ca ”paraziți” sau ”cerșetori” sau ”țigani”, i-am observat. Cu siguranță oamenii nu stau de plăcere în fața magazinului, cu orele. Nu știu câte ore, că nu-i văd de dimineața până seara. Nici măcar în fiecare seară, nici măcar în fiecare sâmbătă.

La sfârșitul lui octombrie, când m-am mutat în acest district limitrof Vienei, unde mi-am și dorit să locuiesc de altfel, când l-am văzut prima oară pe unul dintre ei reacția a fost: ”Bă frate, nici aici nu scapi de ei!!!! Să fiu a naibii dacă nu-i român!!”

Am intrat în magazin și la ieșire am zăbovit să-i pot auzi glasul, căci mai zicea câte una-câte alta, apoi a vorbit la ... un telefon mobil. Hopla....! 

Da domne, era român omul. Neaoș.

A trecut iarna, a venit primăvara, în seara asta îl văd din nou. De data la un magazin puțin mai departe de mine, al doilea individ. Nu-l mai văzusem din toamnă, că nu prea merg la magazinul ăsta. Aproape neschimbat, la fel de ciocolatiu, la fel de durduliu, îmbrăcat simplu, dar decent. Aș fi putut paria că este tot român, dar nu știam.

Nu m-am mai putut abține și-l întreb în germană ce vinde, ce face el în fața magazinului. Îmi face semn că nu, nu.... el vorbește doar românește. OK .... mă apropii de el, mă uit la el și-l întreb aceeași chestie în românește. Să-i cadă docomentul din mâini când m-a auzit .... omul ăsta dacă ar suferi de inimă, clar s-ar fi clătinat în momentul acela. 

S-ar putea să fiu malițioasă, dar chiar nu mă pot abține. Intențiile mele fuseseră bune, ca să spun așa. Eram curioasă din ce trăiește, ce-l doare, ce muncește, cum se descurcă, dacă nu e obosit. Mă gândeam că poate merită să-i dau câteva monezi, deși eu din principiu nu dau bani de pomană. Pomană în bani am dat în cazuri foarte speciale, ajutoare în bani tot în situații speciale, la persoane despre care chiar știam destul de multe.

Omul cică are familie, soție și șase copii. Ulterior a spus că copiii nu sunt aici, în Austria. Apoi, mai târziu, a spus că doar un băiat e aici cu el.

E de ȘASE ANI în Austria!!!!!

Nu știe o boabă de germană!!!!

Cică locuiește cu chirie ..... 

Din ce trăiești totuși? Primiți ajutor social?

A nu, că nu vor să ne dea. 

Hopla!!!! Păi futu-i mama ei de muncă, de ce să-ți dea statul austriac ajutor social dacă tu locuiești de 6 ani aici, nu știi o boabă de germană și când te întreb, diplomat: ”Și cam ce-ți cauți de muncă, în ce domeniu?” îmi zici ”Ah, păi nu prea știu să fac multe și dacă nu știi limba nu te angajează nimeni.”
Deci de șase ani doar din asta trăiești, din ce vinzi aici?
Da.

Și iar dau cu f.... mama ei de lene .... cum stai ȘASE ANI într-o țară și spui că nu știi limba, săracul de tine????

Câte d-astea vinzi pe zi?

Păi două-trei ....

Și de unde le ai?

Păi e o firmă care le tipărește și eu le cumpăr de acolo cu 1,25 euro și le vând cu 2,50 euro .....

Bă frate .... o fi asta negustorie, nu știu .... dar .... să continuăm.

Mai vorbim noi una-alta și pe urmă, că tot nu se legau informațiile în mintea mea depertă (austriecii spun la ”prost, tembel” = deppert. nemții spun ”dummkopf”) tot îl întreb: ”Păi și din ce trăiești frate, că nu pricep ....”

(P.S. El m-a tutuit din prima, eu nu, așa că ... știi cum e ... dacă vrei să comunici cu cineva, trebuie să vorbești pe dialectul lui.)

Păi din astea - și face semn la fițuica tipărită din brațe -, din ce vând.

Păi dacă vinzi doar două-trei pe zi, să zicem că încasezi 5 euro, hai 10 euro pe zi. Spui că nu ai muncă, nu ai ajutor social, plătești chirie .... chiar nu pricep, ajută-mă să înțeleg ... că știu că e greu aici și banii își fug printre degete ... cum reușești?! Șase ani e mult timp ...

Păi și ce vrei să fac? Că trebuie să plătesc chirie. Ce să fac? Să fur? Nu pot să fur. Vând d-astea ....

OK, stop joc.

Și ne-am despărțit prieteni, mai ales după ce i-am spus că și eu îmi caut un al doilea job, că mă descurc greu, el mi-a zis că vorbește el cu un prieten și poate mă ajută să găsesc niște proiecte ca traducător ..... Mă să fiu a dracului ..... cât de mare stă scris pe fruntea mea lată ”deppert”?!

I-am urat de toate alea bune, sănătate, baftă, mi-am băgat monezile pe care le pregătisem pentru el în buzunar, la loc, mi-a făcut niște complimente, cu ”ce frumoase sunt româncele”, mi-a urat toate bine și am plecat.

Și pe măsură ce pedalam pe un vânt tembel, spre casă, cu un borcan de miere în rucsac și atât, încercam să fiu bună la suflet, tolerantă, înțelegătoare, plină de compasiune .....

Și recunosc că nu mi-a ieșit .... 

Și mi-am adus aminte de timpurile mele de bejenie .... nu vorbeam o boabă germană, am intrat în Germania sărind din tren - în urmă cu 25 de ani adică -, am ajuns prin poliție în lagărul de refugiați politici de lângă Frankfurt, unde eram cazați în paturi de cazarmă în niște corturi mari, din pânză cenușie și așteptam zilnic între anumite ore să fim chemați pe nume pentru interviul de stabilire a gradului de ”refugiat politic”. Actele le predasem, aveam pe mine hainele cu care fusesem îmbrăcată și atât. Și am dus-o așa vreo trei luni de zile, reușind să scap neviolată de un nenorocit de român, că eram singura fată, blondă, albă, înaltă, și mai ales singură, într-un lagăr cu cazuri grele, refugiați din Pakistan, Iran, Nigeria, etc. etc.  ȘI câțiva români sălbatici. În tot lagărul de sute de suflete nu exista nici măcar o femeie care să fie singură, toate cele care existau pe acolo erau cu soții lor și toate erau de culoare. 

Mă rog, aventura e lungă, lată, înaltă și profundă. 

După un an de zile în Germania .... vorbeam frate limba germană.

La nivelul la care am fost și acceptată la o școală.

Mergeam cu bicicleta la școală, cam 15 km în fiecare dimineață și alți 15 după ore, pe viscol, pe caniculă, pe ploi și pe furtuni ... și noaptea munceam ca ajutor în bucătăria unui restaurant. Au fost week-end-uri când, după 11 ore de muncă și spălat vase mă trimiteau să leșin acasă, că deja mă clătinam de oboseală.

Și după școală aveam și teme de făcut, de citit, de exersat. Să înveți stenografia în germană .... e performanță curată, crede-mă!! Sau să înveți contabilitatea germană, într-o societate capitalistă, când tu veneai dintr-un comunism care nu avea în dicționar termeni bancari. Ce vorbești frateeee ..... m-am distrat din plin la viața mea, recunosc :-)

Și în vacanța de vară m-am dus la prima fermă din zonă, la 4 km distanță, să întreb dacă nu au de lucru la câmp. Fac orice! Orice muncă decentă. Lucru pentru care eram îndrăgită pe peste tot pe unde treceam.

Și am făcut, am tăiat buruieni toată vara, câte 10 ore pe zi. Și seara plecam acasă cu 100 de mărci germane și cu o strângere de mână.

Eram respectată că munceam.

Oamenii erau binevoitori, mă ajutau prin felul lor de a fi. Nu-mi dădeau bani doar pentru că eram femeie singură și vai de capul meu. Munca înnobilează. 

Și germana am învățat-o ciulind urechea pe stradă, că radio nu aveam, televizor nu aveam, internet nu exista. Și locuiam izolată într-o casă de arabi și nigerieni, care mai de care vroia să fie prietenul meu. Și nici la duș nu mă duceam de multe ori, de teamă să nu mă întâlnesc cu vreunul pe coridor.

Și mă rog, povestea e lungă, lată, înaltă și profundă.

Dar am muncit toată viața din greu, pentru fiecare cent. Pentru fiecare șiret de pantof, pentru fiecare creion, pentru fiecare spiță de la toate bicicletele mele. Și acum la fel. Și-mi fac singura mentenanța la biciclete, aproapte toată mecanica, schimb camere, cauciucuri, plăcuțe de frână, cabluri ... pentru că mi-e scump să mă duc la service-ul din colțul străzii. Asta e, nevoia de învață să acționezi, nu să stai la colț de stradă, în fața magazinului, unde oamenii intră cu bani și ies cu produse ... poate pică ceva. Am alergie la atitudinea asta din partea unor oameni care ... să mă ierte dumnezeu, chiar ar putea să contribuie cu ceva la propria viață, la societate, la viața altora .... îmi cer iertare dacă greșesc, poate greșesc. Am alergie la lene. Și scriu DUPĂ ce am încercat să aflu care e situația, nu doar așa, etichetând la repezeală un om.

Primele 3 luni aici, în Viena, veneam sâmbăta și duminica la birou, fără să spun cuiva, ca să mai citesc, să mai termin ce începusem și nu-mi ieșise. Și nu am cerut compensarea orelor suplimentare, mi se părea nedrept. Abia după 3 luni am început și eu să predau evidența orelor suplimentare, că macar mai primesc niște ore libere.
  Am locuit șase luni într-un total de 18 mp, fără radio, de televizor nici vorbă, nici acum nu am. Veneam seara acasă, era cald, nu avem cum să gătesc că totul puțea a mâncare, în mini-frigiderul ăla încăpeau 4 ouă, două cutii de bere și poate un pachet de unt și trei mere, în rest nimic. Aveam și pisoiul și toate lucrurile, bicicletele aduse din România etc. După o lună de zile a trebuit să fac prima investiție, un telefon mobil, că altfel nici cont în bancă nu-mi puteam deschide și unde să mi se vireze salariul?! Deci aveam telefon mobil și laptop-ul meu cel vechi, second hand. Șase luni de zile, seară de seară, singura companie au fost zece piese de teatru radiofonic pe care le aveam salvate pe computer. Cu actorii vechii generații, printre care Radu Beligan, George Constantin, Gina Patrici, Caramitru, Dana Dogaru de exemplu. Șase luni de zile, seară de seară, același piese de radio, la infinit și la nesfârșit. Și mă bucuram că măcar le aveam. Dar căpiezi la un moment dat să asculți aceeași ”Anna Karenina” sau ”Livada cu vișini” sau ”Trei surori”, ”Castelul pălărierului”, ”Copacii mor în picioare” etc. etc. 
   Și da, muncesc. Și mă lupt cu somnul dimineața la șase, când sună ceasul. Și uneori mă duc cu bicicleta la birou, deși poate mi-e rău, dar de ce să dau pe benzină sau pe tren? Lasă, că fac io cumva ăia 12 km. Și îi fac, fără cheltuială. Că banul nu e elastic. 

  Ca urmare, după ce am aflat chiar din gura lui că omul e sănătos, e apt de muncă, dar nu muncește, trăiește în țara asta de ȘASE ANI DE ZILE, dar nu știe o boabă din limba țării ..... de ce să-i dau din monezile muncite de mine pe rupte?!

   De ce să am compasiune cu el? Doar așa, în numele omeniei și al toleranței?

   Spune-mi tu, de ce? 

  Misterul ăsta, cum le iese unora chestia asta, cu trăitul prin țări de acest nivel, atâția ani, fără să muncească, fără să-i ia poliția la ochi .... nu pricep frate, nu pricep și pace .... 

  Dar măcar acum nu mai am sentimentul ăla de ”săracu de el, poate are nevoie de ajutor....” !!! Să mă minți cu atâta naturalețe ... OK, nu mă așteptam la cine știe ce dezvăluiri, în fond sunt un străin, dar .... 

   Ei fac parte din cartea de vizită a României peste hotare și atârnă mai greu în balanță, decât restul, cei care muncesc și trag pe bune, să-mi bag picioarele - uite d-aia mă oftic, că orice ai face, nu scapi de o anumită etichetă. Drumul e îngreunat din cauza imaginii generale, nu din cauza ta, asta mă supără. 

   Gata, m-am descărcat :-)

Material preluat: despre statul troglodit

www.contributors.ro/administratie/educatie/statul-troglodit-de-ce-nu-suntem-inca-liberi 

O suită de întâmplări decupate din actualitatea românească ne arată cât de departe suntem de ziua în care fiecare cetățean se poate proclama liber în țara lui. Secvențele de care voi vorbi au în comun o realitate sumbră, mocirloasă pe care se clădește, chipurile, democrația și statul de drept.

Ministerul Educației anunță un procentaj amețitor al părinților care au decis să își înscrie copiii la ora de religie. Însuși ministrul își exprimă public satisfacția față de numărul mare al celor care au făcut această opțiune, decretând ritos că dezbaterea pro sau contra religiei în școli nu e una reală.

Cu puțin timp înainte, două campanii zgomotoase s-au desfășurat pe televizoare și în mediul online, dând senzația unui meci între atei și credincioși. Campania mediatică a fost abil manipulată pentru a pune între paranteze atât problemele reale, cât și ofensiva BOR, cu complicitatea statului român, la firul ierbii, pentru a anihila din fașă orice alegere liberă și corect informată.

În timp ce mediatic eram bombardați cu mesaje persuasive pro sau contra religiei, în biserici, dar mai ales în școli, părinții erau amenințați sau dezinformați, în așa fel încât alegerea să fie canalizată către o singură opțiune. Li s-a spus că religia este totuși obligatorie, deci formularul este doar o „formalitate”, li s-a spus că, dacă nu optează toți părinții, religia va fi scoasă din programă și profesorii își vor pierde posturile (o minciună grosolană), li s-a spus că odrasele lor vor sta pe holuri în timpul orelor de religie, dacă nu vor face opțiunea corespunzător. Li s-a șoptit că toate cererile vor fi introduse într-o bază de date centralizată și nu e bine să nu fii în acea bază de date. Li s-a sugerat părinților că, în definitiv, nu e bine să fii împotriva majorității.

Când aceleași povești apar și în Călărași, și în Bihor, și în Mehedinți sau Galați, e clar că avem de a face cu o campanie bine orchestrată de Biserica majoritară împreună cu funcționari ai statului român. Pentru că o mare parte din această campanie subversivă s–a desfășurat în școli, cu sprijinul nemijlocit al directorilor, profesorilor și inspectorilor școlari.

Subiectele care au fost ocolite grațios de autorități în toată această perioadă sunt următoarele: adecvarea manualelor de religie, conținutul programei școlare, calificarea profesorilor de religie. Niciun cuvânt despre toate astea. Ministerul Educației este o instituție-parazit în România. În afară de achiziții publice cu cântec (vezi Cornul și laptele sau afacerea transpartinică Microsoft), acest minister se ocupă de orice altceva în afară de educația copiilor și adulților din România. Problema manualelor, programelor școlare și calificării cadrelor didactice este una generală, fără legătură cu orele de religie. Dar Ministerul Educației este total în afara acestor dezbateri. Mai mult, se lasă antrenat de o organizație non-statală, Biserica Ortodoxă, într-o jenantă gherilă stalinistă împotriva libertății de alegere a părinților.

Biserica Ortodoxă Română nu și-a revenit încă din șocul alegerilor prezidențiale din noiembrie. Un sas lutheran a devenit președinte la o diferență covârșitoare în fața unui român ortodox. Românii n-au dat doi bani pe campania fățișă a clericilor în favoarea candidatului „majoritar” și au votat cu „minoritarul”, în ciuda „spaimelor naționale” induse pe toate canalele posibile.

Semnificația acestui vot i-a pus pe gânduri pe mai marii bisericii. Oricum tot mai mulți români au început să conteste alocările prea generoase de la buget pentru construcția de biserici, iar alții au început să se întrebe dacă nu cumva și veniturile bisericești ar trebui taxate. Votul pentru Iohannis punea în pericol marele troc între BOR și politicieni.

Nu, Biserica n-a murit de grija profesorilor de religie care și-ar fi putut pierde normele și nici de grija copiilor care ar fi fost privați de învățăturile creștine. Biserica și-a văzut pusă în pericol legitimitatea uriașă de la începutul anilor 90, pe care și-a vândut-o cu ocazia fiecărei campanii electorale în schimbul  imunității fiscale și bugetelor pentru așezăminte ortodoxe. Biserica avea nevoie de un numar cu 8 sau 9 în față, ca să le arate politicienilor că mai are încă ce târgui.

Statul român dovedește că este în continuare un stat slab, la discreția unor organizații non-statale.  E același stat care, doar cu puțin timp în urmă, era la discreția mafioților. Secătuit de resurse, statul își întărește azi instituțiile de forță și reușește cu greu să descurajeze practici de corupție înrădăcinate în anii tranziției și transmise genetic din vremea fanarioților.

Dar statul nu poate încă să le garanteze cetățenilor săi libertățile fundamentale. Dimpotrivă, se implică, așa cum a făcut-o în cazul religiei în școli, în campanii de dezinformare și intimidare care subminează însăși esența libertății de alegere. Statul român și-a umilit proprii cetățeni cu ocazia alegerilor prezidențiale, obligându-i să stea ore în șir la cozi interminabile în străinătate sau luându-le, pur și simplu, libertatea de a alege.

O să spuneți că e ministrul Educației, o figură obscură de politician, care a dat ordinul de implicare a personalului didactic în campania dusă de Biserică, că e premierul, un alt politician, care i-a privat pe românii din diaspora să voteze. Să nu fim naivi. Statul român, așa cum arată el astăzi, este la cheremul unor organizații non-statale, cum e BOR sau cum sunt partidele politice. Funcționarii nici nu mai știu când încalcă legea, atât de împământenite au devenit unele obiceiuri. Iar cetățenii, din păcate, au uitat ce înseamnă să fii liber. Încă stau cu capul plecat în fața celor care ar trebui să îi servească, se lasă mințiți, manipulați, atrași în scandaluri mediatice derizorii, așa încât la sfârșitul zilei uită exact de propriile lor interese.

Am văzut din păcate și intelectuali onorabili angajați orbește în polemici pe tema existenței lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeu, ci părinții erau prinși pe holurile școlilor într-o veritabilă ambuscadă a dezinformării. Nu credința poporului era în pericol în aceste zile, ci libertățile sale. Dacă oamenii își pierd credința pentru că un grup minoritar de atei face campanie împotriva religiei, atunci evident că nu putea fi vorba de nicio credință de la bun început. Tare mi-e teamă însă că tot mai mulți își vor pierde credința când vor realiza ca Biserica nu este cu nimic mai bună decât orice alt actor politic.

P.S. Ca să nu existe niciun fel de dubiu asupra poziției mele privind religia în școli, voi prezenta aici opțiunile personale:
- cred că toți copiii ar trebui expuși unor conținuturi religioase, dar decizia LIBERĂ și INFORMATĂ trebuie sa apartină părinților, iar conținuturile să fie selectate de psiho-pedagogi cu formație teologică.
- religia ar trebui să fie facultativă, opțională, nu materie obligatorie cu note în catalog.
- conținutul manualelor și programele trebuie schimbate și adecvate psihologiei vârstelor.
- profesorii de religie ar trebui să aibă competențe psiho-pedagogice.

Material preluat: religia în școli / A fi sau nu gândi?!

 UN ARTICOL DEMN DE IMORTALIZAT MARCA CONTRIBUTORS, AICI ORIGINALUL

În disputa privind religia în școli (încă nu putem vorbi de o dezbatere), asistăm la o sumedenie de agitări, interpretări și dezinformări, însă prea puține argumente. Cu limitările asumate ale nespecialistului, voi încerca să remediez cât de puțin această situație.

Înainte de intra în chestiune, voi face două observații

1. Dacă în Europa și-n lume se vorbește despre educație religioasă, în România se tratează subiectul sub expresia “religia în școli”, diferența dintre gândirea în cheia educației religioase versus disciplina religie fiind simptomatică vizavi de cum privesc românii educația.
2. Toată disputa e generată de o singură modificare – prin decizia CCR [1] s-a arătat că în contextul educației religioase nu este nici logică și nici legală folosirea acordului prezumat (înscrierea din oficiu a elevilor la ore de religie confesională).
   Pe înțelesul teologilor și apologeților (persoane care-și asumă și sprijină public poziția BOR), dacă există posibilitatea opțiunii (care exista și înaintea deciziei CCR, elevii putând fi retrași de la ore) atunci opțiunea trebuie să fie exprimată explicit, nu presupusă. Am mai discutat despre problema generică a acordului prezumat într-un alt articol [2] pentru cei interesați.

Biserica Ortodoxă Română, teologii publici (cu bloguri sau emisiuni TV) și alți apologeți, au reușit să facă din țânțar armăsar, aducând ceea ce ei consideră argumente – de fapt afirmații nesusținute, uneori irelevante, uneori dovedibil false sau parțial false.

Culmea ipocriziei – BOR și europenismul

O primă încercare de argument în favoarea religiei confesionale obligatorii este “în Europa se face religie în școli”, cu concluzia sugerată – cine nu e de acord cu noi e antieuropean.

Cuplul Ciachir – Bichir [3 - de la min. 60] de exemplu, după ce aruncă cu bățul după CCR spunând că nu era cazul să se pronunțe “pe educație” (de fapt Curtea s-a pronunțat pe o lege, asta fiind menirea ei!), atacă din direcția Europei pe care în alte situații o blamează (ceea ce aș sugera că se numește ipocrizie).

Pentru cei care nu știu, BOR e în general “reținută” la adresa Occidentului, promovând un discurs bine sintetizat de Pr. Conf. Univ. Necula [4]: “în Occident tinerii sunt plini de droguri, plini de distrofii sufletești, au ajuns în dislexie duhovnicească și nu sunt decât niște idioți cu aere universitare”.

Sigur că e de bon-ton să te aperi cu europenismul, sperând la un public suficient de inerțiatic încât să nu-ți amintească de toate episoadele în care de la vest vin doar rele și pericole, dar pe lângă ironia promovării “europenismului” de către o organizație ce desconsideră valorile europene,  pretenția – “în Europa se face religie în școală” e (cel puțin în sensul dorit) falsă.

Culplul Ciachir-Bichir insistă de exemplu pe Germania, omițând faptul că: “în cele mai multe Landuri, elevii care nu participă la educație religioasă participă la ore de etică” [5]. Mai mult, în Berlin se face etică în clasele 7 – 10, iar în landul Brandenburg, în clasele 5-8, se face disciplina Viață-Etică-Educație-religioasă (nu mă pricep să traduc mai bine expresia “Lebensgestaltung-Ethik- Religionskunde”). Facultativ, se poate face și religie confesională.

Mai departe, aș fi curios ce părere au apologeții ortodocși de faptul că în Germania, printre cei care țin aceste ore alternative de etică se numără și un ONG denumit “Asociația Umanistă Germană” (!), sau de faptul că între 12 ani și 14 ani părinții nu pot lua o decizie fără acordul copilului iar după 14 ani copilul decide singur dacă face ore de religie sau nu.

Pentru a sprijini interesul deosebit pentru modelele europene, iată încă o serie de modele europene privind educația religioasă [6]:

-  în Franța modelul e pur laic, educația religioasă fiind “despre religie” și inclusă în alte discipline (ex: istorie);

-  în Cehia modelul e similar Franței, orele confesionale având un caracter facultativ și fiind predate în afara programului standard;

-  în Marea Britanie, fiecare autoritate locală are atribuții în definirea curriculumului orelor de educație religioasă, cu sprijinul tuturor organizațiilor religioase dar și al organizațiilor umaniste. Curriculumul trebuie să fie prin lege neconfesional și pluralist.

-  În Spania școlile sunt obligate să ofere educație religioasă, dar pentru elevi este opțională participarea; în liceu religia este la alegere cu un curs despre istoria și cultura religiilor.

-  În Suedia, predarea confesională s-a deplasat după 1951 înspre predarea non-confensională, cu disciplina “Knowledge about Religion” fiind disciplină obligatorie.

Deși în Europa există încă predare confesională a religiei și situații de înscriere din oficiu, acestea sunt mai degrabă excepții de la o tendință evidentă de a înlocui educarea într-o religie (care urmărește transmiterea unor principii dar și formarea unor deprinderi ritualice, asumarea unui set specific de idei cu pretenții metafizice) cu educația despre religie (care vorbește despre factorul socio-cultural din religie și urmărește formarea unei înțelegeri a evoluției religiilor majore și a relației oamenilor cu religia).

Marota comunismului

Apologeții ortodoxismului mai au un punct comun: adoră strategia victimizării: orice critică este un afront, orice limitare a privilegiilor – o discriminare. Marota comunismului le vine ca o mănușă (dacă comuniștii erau atei, înseamnă că și ateii sunt comuniști – pentru că cine are timp și chef de logică?; iar dacă îndrăznești să critici Biserica ești neapărat ateu și, cum spuneam – comunist).

Pr. Conf. Univ. Constantin Necula [4] vorbește de “mașinațiuni comuniste”, Patriarhia nu evită nici o ocazie să sugereze că cei care critică religia sunt comuniști și chiar Asociația Părinților pentru Ora de Religie (care se pretinde o organizație civică laică, dar preia întocmai comunicatele Patriarhiei) amintește în contextul educației religioase de propaganda sovietică (curat onestitate intelectuală!).

Deși e o temă cu încărcătură emoțională, eforturile de a lega critica ideilor sau instituțiilor religioase de comunism e o strategie deosebit de proastă din trei motive:

1. Nu există nici o dovadă pentru a susține că ateii ar fi socialiști sau comuniști, ba chiar studiile arată că ateii sunt – în România – mai degrabă de dreapta și centru-dreapta [7].
2. Discuția nu este despre interzicerea orelor de religie, toată modificarea privește modalitatea de înscriere!
3. Regimul comunist a avut o relație controversată cu BOR. Deși nu pot fi negate presiunile și cazurile de preoți ortodocși arestați, chiar decedați în închisori, Partidul Comunist aproape a distrus greco-catolicismul din România și a urmărit cu mai multă forță cultele neoprotestante. Consensul istoric este că în locul unei rezistențe reale sistematice, din rândurile BOR s-au găsit (poate prea ușor) numeroși oportuniști care au subordonat Biserica regimului comunist. Dovezi în acest sens sunt povestea abjectului personaj – Iustin Marina (Patriarhul roșu), sumedenia de imagini și înregistrări cu evenimente ale nomenclarurii comuniste la care invitați speciali erau reprezentanții BOR și colaborarea cu Securitatea comunistă a unor lideri BOR (ca I.P.S. Pimen).

Inalti prelati la un congres al PCR din 1975.

Confuzia pedagogică – “Dacă nu fac cerere pentru matematică, de ce trebuie să fac matematică?”

Un exemplu interesant despre intersecția educației cu religia este tot în prezentarea Pr. Conf. Univ. Constantin Necula ([4]), care începe cu a denigra sistemul educațional (ex. “suntem vomitarzii sistemului” – min. 10.31) și arogă studierii religiei toată “salvarea” nației!

Deși mulți din reprezentanții BOR sunt teologi și profesori universitari, arată mari carențe de înțelegere pedagogică, încercând să lege disciplina Religie de restul disciplinelor – matematică, chimie, istorie etc.

Într-un alt articol [8] arătam de ce religia este altfel în ceea ce privește alocarea banilor publici. Concluzia esențială ar fi exprimată așa:

Religia este / trebuie percepută altfel (față de sănătate, cultură, educație) în primul rând pentru că are încărcătură ideologică. Fiecare religie presupune un anumit set de idei, iar Constituția României (și drepturile omului) specifică express că cetățenii au dreptul să-și aleagă setul de idei cu care se identifică. Dreptul de a-ți alege religia sau de a nu avea o religie este un drept fundamental, parte a libertății de conștiință.

Similar, datorită încărcăturii ideologice, educația religioasă confesională nu este și nu poate avea un statut și o abordare similară disciplinelor obișnuite. Totuși, un Conferențiar Universitar(!) afirmă zâmbitor: “Dacă s-ar duce cineva la școală să-i întrebe pe copii câți vor să facă geometrie, eu nu cred că ar semna mulți să facă geometrie; sau chimie; sau chiar Limba Română.”

Analogia este amețitoare: ce ar putea însemna dreptul de a nu avea geometrie și ce sens ar putea avea libertatea de a-ți alege chimia (sic!) la fel cum ai libertatea să alegi dacă ești ortodox, catolic sau ateu?
Ca să nu evităm elefantul din cameră, educația religioasă confesională este fără îndoială bine descrisă de conceptul îndoctrinare. Studiile despre educația religioasă în Europa definesc educația religioasă confesională ca educație “into religion” (asimilarea dogmei, ritualurilor), deosebită de educația non-confesională numită “about religion” (forma înspre care se îndreaptă cu adevărat Europa). Dacă nu e suficient, definiția cuvântului îndoctrinare este o formă de educație menită a forma convingeri care nu sunt bazate pe dovezi, sau o formă de educație ce formează convingeri într-o asemenea manieră încât studenții ajung să nu dorească sau să nu poată evalua critic acele convingeri. [9]

În final, consider că rămâne alegerea fiecăruia dacă îndoctrinarea (formarea într-o doctrină) este justificată, dar o societate democratică trebuie să se asigure că e într-adevăr alegerea fiecăruia și nu a profesorilor de religie, a preoților, a unor funcționari “bine intenționați” sau a Patriarhului.

Binele cu forța - religia e bună, deci educația religioasă obligatorie e bună

Altă serie de lamentări din spațiul public sugerează că ora de religie este esențială pentru formarea armonioasă a tinerilor. Că este singura disciplină care insuflă valori morale, că este singura care se ocupă de identitatea culturală a viitorilor cetățeni.

Această afirmație are doar vagi tentative de dovezi cum ar fi o serie de declarații ale unor elevi, aleși nu se știe cum de o profesoară de religie, care descriu cât de mult le place lor ora de religie și cât de mult îi ajută, declarații publicate cu multă pompă de Asociația Părinți Pentru Ora de Religie (APOR).

Spre deosebire de această metodologie de cercetare (sic!) inedită, am realizat personal un mic chestionar despre ora de religie înaintea deciziei CCR, care arată o situație rezonabilă:

• aprox 30% au păreri bune și foarte bune
• 15% sunt neutri
• restul de 55% sunt de părere că ora de religie e o idee proastră sau foarte proastă (în această formă confesională, mulți din acest grup declarându-se pentru istoria religiilor).

Nu am pretenția că e un studiu științific, dar cel puțin respondenții au fost necunoscuți și neinfluențați în vreun fel (chestionarul a fost propagat pe internet), iar sugestia sau speranța mea este ca cineva să facă – la un moment dat – un studiu real, coerent și amplu pe acest subiect, înainte să ne dăm cu părerea.

Pe de altă parte, deși un studiu ar fi extrem de util, chiar presupunând că ar arăta rezultate extrem de pozitive (mă îndoiesc, dar să acceptăm varianta ca o ipoteză de lucru), rămâne încă o problemă: ca și cu dragostea, bine cu forța nu se poate! Articolul lui Dollores Benezic exprimă foarte bine această realitate a orelor de religie în viziunea apologeților ortodocși: “Atitudinea bisericii în această situație este aia a individului care „ajută” bătrânica să treacă strada deși ea n-are nevoie.” [10]

Deși acest “argument” este departe de a fi coerent, este folosit ubicuu și pe un ton hotărât de cei care par a spune că scopul (formarea unor tineri cu valori creștine) scuză mijloacele (îngrădirea libertății lor de a alege ce sistem de valori vor să-și asume).

În realitate acest punct este irelevant pentru discuția concretă pentru că subiectul este libertatea de conștiință și nu dacă încălcarea acestei libertăți se face pentru un scop nobil sau mai puțin nobil.

“Doar o cerere” versus evitarea birocrației excesive

Ipocrizia apologeților ortodocși depășește uneori limitele imaginației unei ființe raționale. De exemplu, în timpul eforturilor de a clarifica faptul că înscrierea elevilor din oficiu la ore de îndoctrinare religioasă este incorectă moral și legal, un adevărat cor de voci pravoslavnice cânta la unison “e doar o cerere” . Va să zică pentru retragerea de la ora de religie era necesară doar o cerere (era o informare de fapt, nu o cerere, dar de unde atâtea nuanțe), adică nu presupunea un efort remarcabil.

Surpriză însă: după schimbarea modului de înscriere – cei care vor trebuie acum să facă “doar o cerere” – toate aceste voci s-au sucit brusc, strigând “discriminare” și perorând despre limitarea dreptului la identitate religioasă (cine și cum face asta nu e clar) sau despre “umilința” la care e supusă BOR.

După ce nu le-a ieșit amânarea aplicării deciziei CCR până la începutul noului an școlar, ca la o comandă militărească, toată suflarea apologetică a virat cu 90 de grade, susținând acum imperativ depunerea unor cereri pe ciclu educațional și nu anual (cum se practică la orice opțional).

Motivul este unul incredibil – depunerea unei cereri în fiecare an ar genera birocrație excesivă (deși în fiecare an părinții semnează o muțime de acte, inclusiv aleg diverse opționale) și ar îngreuna titularizarea profesorilor de religie.

Iată cum “doar o cerere” ajunge în mai puțin de 6 luni “birocrație excesivă”, când interesul unora (preoți, profesori de religie și habotnici bine intenționați) primează în fața legii și a moralității.

Și dacă interesul profesorilor de religie e apărat cu religiozitate, cum rămâne cu interesul elevilor? Cum rămâne cu cei care în clasa a 9-a nu vor să facă religie, dar vor într-a 10-a? Atunci se acceptă cerere și pentru trei ani? Dar cei care inițial vor și apoi se răzgândesc? Revin să depună cerere de retragere sau vor fi obligați să rămână înscriși? Ce se întâmplă cu cei care devin majori între timp (după ce au fost înscriși de părinți)?  Nu cumva toate astea complică de fapt mult mai mult acest proces?

O concluzie

Disputa pe tema educației religioase este în mod evident despre influență. Patriarhia se plânge că seculariștii vor eliminarea religiei din societate, caricaturizând și răstălmăcind poziția secularistă reală, care nu face decât să susțină că în societățile civilizate primează legile laice și nu “maiestatea divină” de care amintește IPS Pimen Securistul Suceveanul [11], și că politicile sociale pot și trebuie bazate pe valori umane universale cum ar fi egalitatea în fața legii, libertatea presei, libertatea de opinie și exprimare sau libertatea religioasă (ce include dreptul de a nu avea o religie).

În tot acest timp, în spatele vacarmului umflat artificial,  în spatele vocilor panicate de iminența unui umanism secular de inspirație europeană, BOR încearcă din răsputeri să-și mențină privilegiile și influența, numărul ridicat de locuri la facultățile de teologie, numărul ridicat de profesori de religie (dependenți de BOR) și pregătirea de mici a viitorilor credincioși obedinenți față de autoritate.

BOR și purtătorii ei de steag din media lansează frecvent dezinformări și teme false, alimentează o panică nejustificată (nu scoate nimeni religia din școli, e DOAR o cerere!) și sunt direct responsabili de haosul administrativ ce va urma și de toate măsurile legale ce vor decurge: se anunță deja plângeri penale față de cei ce pun presiune pe elevi sau părinți.

Ipocrizia atinge aici paroxismul: niciunul dintre vajnicii apărători ai dreptului la identitate religioasă nu au mișcat un deget, înaintea deciziei CCR, să repare problemele practice ale educației religioase: manualele discriminatorii și amenințătoare, profesorii anti-științifici sau abuzivi, presiunile asupra “necredincioșilor”.

Toate acestea sunt recunoscute cu suspectă lejeritate, la adăpostul prezumției că ar fi “cazuri izolate”, cum “izolate” sunt și cazurile tot mai frecvente în care profesorii, diriginții sau directorii solicită imperativ semnarea cererilor de către părinți sau chiar de către elevi[12]!

Nicio comisie a Patriarhiei n-a analizat abuzurile, niciun dascăl n-a fost muștruluit, nici nu s-a găsit vreo organizație de părinți preocupată vreo secundă de cei care pretind că formează valorile morale ale copiilor lor, la fel cum nici apologeții de pe bloguri și posturi TV nu au chemat masele să ia atitudine. Abia când se clatină scaunele (de profesor, de student la teologie, de preot) începe tânguiala, clamarea identității, apărarea neamului.

Doar că neamul începe să se cam sature de atitudinea arogantă a Bisericii, de pretențiile tot mai puțin justificate, de aroganța și corupția vizibile cu ochiul liber a multor lideri. Pentru BOR, acest nou episod venit prea rapid după fiascoul implicării în campaniile electorale recente,  este încă o lovitură dată cu sete în craca de sub propriile picioare.

Note___________

[1] decizia CCR nr Nr.669 / 12 noiembrie 2014 http://www.ccr.ro/files/products/Dec_669-dos_537_ADMITERE_RELIGIE.pdf
[2] http://lacoltulstrazii.ro/2014/11/12/religia-in-scoli-acordul-prezumat-este-neconstitutional/
[3] http://inregistrari.b1.ro/view-20_Dec-2014-weekend_b1-111.html (începe la min. 60).
[4] Prezentarea Pr. Conf. Univ. Constantin Necula – “Pe cine incomodează ora de Religie?” https://www.youtube.com/watch?v=SGjjAiQUUJQ

[5] Lohmar, B. & Eckhardtm T.; Eds.; (2013): “The Education System in the Federal Republic of Germany 2011/2012 A description of the responsibilities, structures and developments in education policy for the exchange of information in Europe.” Publisher Secretariat of the Standing Conference of the Ministers of Education and Cultural Affairs of the Länder in the Federal Republic of Germany. Bonn, 2013.

[6] Pépin, L. (2009). Teaching about Religions in European School Systems. Policy issues and trends. Alliance Publishing Trust, London.
[7] Voicu, O. (2011). “ATEI ÎN ROMÂNIA: PUŢINI, TINERI, EDUCAŢI , DE DREAPTA ŞI INTOLERANȚI”. Studiu realizat în cadrul cercetării Religie și Comportament Religios, Fundația Soroș.
[8] http://lacoltulstrazii.ro/2014/12/02/impartirea-banilor-publici-de-ce-este-religia-altfel/
[9]http://www.britannica.com/EBchecked/topic/179491/philosophy-of-education/261243/Critical-thinking#toc261244
[10] http://www.dollo.ro/2015/02/inscriere-ora-de-religie/
[11]http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-18927627-video-arhiepiscopul-suceava-ips-pimen-scoaterea-religiei-din-scoli-atentat-fiinta-nationala-credinta-neamului-ofensa-adusa-maiestatii-divine.htm
[12]http://www.gds.ro/Local/2015-01-29/elevi-pusi-sa-semneze-locul-parintilor-pentru-ora-de-religie/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Currently there are "77 comments" on this Article: