Material preluat: religia în școli / A fi sau nu gândi?!

 UN ARTICOL DEMN DE IMORTALIZAT MARCA CONTRIBUTORS, AICI ORIGINALUL

În disputa privind religia în școli (încă nu putem vorbi de o dezbatere), asistăm la o sumedenie de agitări, interpretări și dezinformări, însă prea puține argumente. Cu limitările asumate ale nespecialistului, voi încerca să remediez cât de puțin această situație.

Înainte de intra în chestiune, voi face două observații

1. Dacă în Europa și-n lume se vorbește despre educație religioasă, în România se tratează subiectul sub expresia “religia în școli”, diferența dintre gândirea în cheia educației religioase versus disciplina religie fiind simptomatică vizavi de cum privesc românii educația.
2. Toată disputa e generată de o singură modificare – prin decizia CCR [1] s-a arătat că în contextul educației religioase nu este nici logică și nici legală folosirea acordului prezumat (înscrierea din oficiu a elevilor la ore de religie confesională).
   Pe înțelesul teologilor și apologeților (persoane care-și asumă și sprijină public poziția BOR), dacă există posibilitatea opțiunii (care exista și înaintea deciziei CCR, elevii putând fi retrași de la ore) atunci opțiunea trebuie să fie exprimată explicit, nu presupusă. Am mai discutat despre problema generică a acordului prezumat într-un alt articol [2] pentru cei interesați.

Biserica Ortodoxă Română, teologii publici (cu bloguri sau emisiuni TV) și alți apologeți, au reușit să facă din țânțar armăsar, aducând ceea ce ei consideră argumente – de fapt afirmații nesusținute, uneori irelevante, uneori dovedibil false sau parțial false.

Culmea ipocriziei – BOR și europenismul

O primă încercare de argument în favoarea religiei confesionale obligatorii este “în Europa se face religie în școli”, cu concluzia sugerată – cine nu e de acord cu noi e antieuropean.

Cuplul Ciachir – Bichir [3 - de la min. 60] de exemplu, după ce aruncă cu bățul după CCR spunând că nu era cazul să se pronunțe “pe educație” (de fapt Curtea s-a pronunțat pe o lege, asta fiind menirea ei!), atacă din direcția Europei pe care în alte situații o blamează (ceea ce aș sugera că se numește ipocrizie).

Pentru cei care nu știu, BOR e în general “reținută” la adresa Occidentului, promovând un discurs bine sintetizat de Pr. Conf. Univ. Necula [4]: “în Occident tinerii sunt plini de droguri, plini de distrofii sufletești, au ajuns în dislexie duhovnicească și nu sunt decât niște idioți cu aere universitare”.

Sigur că e de bon-ton să te aperi cu europenismul, sperând la un public suficient de inerțiatic încât să nu-ți amintească de toate episoadele în care de la vest vin doar rele și pericole, dar pe lângă ironia promovării “europenismului” de către o organizație ce desconsideră valorile europene,  pretenția – “în Europa se face religie în școală” e (cel puțin în sensul dorit) falsă.

Culplul Ciachir-Bichir insistă de exemplu pe Germania, omițând faptul că: “în cele mai multe Landuri, elevii care nu participă la educație religioasă participă la ore de etică” [5]. Mai mult, în Berlin se face etică în clasele 7 – 10, iar în landul Brandenburg, în clasele 5-8, se face disciplina Viață-Etică-Educație-religioasă (nu mă pricep să traduc mai bine expresia “Lebensgestaltung-Ethik- Religionskunde”). Facultativ, se poate face și religie confesională.

Mai departe, aș fi curios ce părere au apologeții ortodocși de faptul că în Germania, printre cei care țin aceste ore alternative de etică se numără și un ONG denumit “Asociația Umanistă Germană” (!), sau de faptul că între 12 ani și 14 ani părinții nu pot lua o decizie fără acordul copilului iar după 14 ani copilul decide singur dacă face ore de religie sau nu.

Pentru a sprijini interesul deosebit pentru modelele europene, iată încă o serie de modele europene privind educația religioasă [6]:

-  în Franța modelul e pur laic, educația religioasă fiind “despre religie” și inclusă în alte discipline (ex: istorie);

-  în Cehia modelul e similar Franței, orele confesionale având un caracter facultativ și fiind predate în afara programului standard;

-  în Marea Britanie, fiecare autoritate locală are atribuții în definirea curriculumului orelor de educație religioasă, cu sprijinul tuturor organizațiilor religioase dar și al organizațiilor umaniste. Curriculumul trebuie să fie prin lege neconfesional și pluralist.

-  În Spania școlile sunt obligate să ofere educație religioasă, dar pentru elevi este opțională participarea; în liceu religia este la alegere cu un curs despre istoria și cultura religiilor.

-  În Suedia, predarea confesională s-a deplasat după 1951 înspre predarea non-confensională, cu disciplina “Knowledge about Religion” fiind disciplină obligatorie.

Deși în Europa există încă predare confesională a religiei și situații de înscriere din oficiu, acestea sunt mai degrabă excepții de la o tendință evidentă de a înlocui educarea într-o religie (care urmărește transmiterea unor principii dar și formarea unor deprinderi ritualice, asumarea unui set specific de idei cu pretenții metafizice) cu educația despre religie (care vorbește despre factorul socio-cultural din religie și urmărește formarea unei înțelegeri a evoluției religiilor majore și a relației oamenilor cu religia).

Marota comunismului

Apologeții ortodoxismului mai au un punct comun: adoră strategia victimizării: orice critică este un afront, orice limitare a privilegiilor – o discriminare. Marota comunismului le vine ca o mănușă (dacă comuniștii erau atei, înseamnă că și ateii sunt comuniști – pentru că cine are timp și chef de logică?; iar dacă îndrăznești să critici Biserica ești neapărat ateu și, cum spuneam – comunist).

Pr. Conf. Univ. Constantin Necula [4] vorbește de “mașinațiuni comuniste”, Patriarhia nu evită nici o ocazie să sugereze că cei care critică religia sunt comuniști și chiar Asociația Părinților pentru Ora de Religie (care se pretinde o organizație civică laică, dar preia întocmai comunicatele Patriarhiei) amintește în contextul educației religioase de propaganda sovietică (curat onestitate intelectuală!).

Deși e o temă cu încărcătură emoțională, eforturile de a lega critica ideilor sau instituțiilor religioase de comunism e o strategie deosebit de proastă din trei motive:

1. Nu există nici o dovadă pentru a susține că ateii ar fi socialiști sau comuniști, ba chiar studiile arată că ateii sunt – în România – mai degrabă de dreapta și centru-dreapta [7].
2. Discuția nu este despre interzicerea orelor de religie, toată modificarea privește modalitatea de înscriere!
3. Regimul comunist a avut o relație controversată cu BOR. Deși nu pot fi negate presiunile și cazurile de preoți ortodocși arestați, chiar decedați în închisori, Partidul Comunist aproape a distrus greco-catolicismul din România și a urmărit cu mai multă forță cultele neoprotestante. Consensul istoric este că în locul unei rezistențe reale sistematice, din rândurile BOR s-au găsit (poate prea ușor) numeroși oportuniști care au subordonat Biserica regimului comunist. Dovezi în acest sens sunt povestea abjectului personaj – Iustin Marina (Patriarhul roșu), sumedenia de imagini și înregistrări cu evenimente ale nomenclarurii comuniste la care invitați speciali erau reprezentanții BOR și colaborarea cu Securitatea comunistă a unor lideri BOR (ca I.P.S. Pimen).

Inalti prelati la un congres al PCR din 1975.

Confuzia pedagogică – “Dacă nu fac cerere pentru matematică, de ce trebuie să fac matematică?”

Un exemplu interesant despre intersecția educației cu religia este tot în prezentarea Pr. Conf. Univ. Constantin Necula ([4]), care începe cu a denigra sistemul educațional (ex. “suntem vomitarzii sistemului” – min. 10.31) și arogă studierii religiei toată “salvarea” nației!

Deși mulți din reprezentanții BOR sunt teologi și profesori universitari, arată mari carențe de înțelegere pedagogică, încercând să lege disciplina Religie de restul disciplinelor – matematică, chimie, istorie etc.

Într-un alt articol [8] arătam de ce religia este altfel în ceea ce privește alocarea banilor publici. Concluzia esențială ar fi exprimată așa:

Religia este / trebuie percepută altfel (față de sănătate, cultură, educație) în primul rând pentru că are încărcătură ideologică. Fiecare religie presupune un anumit set de idei, iar Constituția României (și drepturile omului) specifică express că cetățenii au dreptul să-și aleagă setul de idei cu care se identifică. Dreptul de a-ți alege religia sau de a nu avea o religie este un drept fundamental, parte a libertății de conștiință.

Similar, datorită încărcăturii ideologice, educația religioasă confesională nu este și nu poate avea un statut și o abordare similară disciplinelor obișnuite. Totuși, un Conferențiar Universitar(!) afirmă zâmbitor: “Dacă s-ar duce cineva la școală să-i întrebe pe copii câți vor să facă geometrie, eu nu cred că ar semna mulți să facă geometrie; sau chimie; sau chiar Limba Română.”

Analogia este amețitoare: ce ar putea însemna dreptul de a nu avea geometrie și ce sens ar putea avea libertatea de a-ți alege chimia (sic!) la fel cum ai libertatea să alegi dacă ești ortodox, catolic sau ateu?
Ca să nu evităm elefantul din cameră, educația religioasă confesională este fără îndoială bine descrisă de conceptul îndoctrinare. Studiile despre educația religioasă în Europa definesc educația religioasă confesională ca educație “into religion” (asimilarea dogmei, ritualurilor), deosebită de educația non-confesională numită “about religion” (forma înspre care se îndreaptă cu adevărat Europa). Dacă nu e suficient, definiția cuvântului îndoctrinare este o formă de educație menită a forma convingeri care nu sunt bazate pe dovezi, sau o formă de educație ce formează convingeri într-o asemenea manieră încât studenții ajung să nu dorească sau să nu poată evalua critic acele convingeri. [9]

În final, consider că rămâne alegerea fiecăruia dacă îndoctrinarea (formarea într-o doctrină) este justificată, dar o societate democratică trebuie să se asigure că e într-adevăr alegerea fiecăruia și nu a profesorilor de religie, a preoților, a unor funcționari “bine intenționați” sau a Patriarhului.

Binele cu forța - religia e bună, deci educația religioasă obligatorie e bună

Altă serie de lamentări din spațiul public sugerează că ora de religie este esențială pentru formarea armonioasă a tinerilor. Că este singura disciplină care insuflă valori morale, că este singura care se ocupă de identitatea culturală a viitorilor cetățeni.

Această afirmație are doar vagi tentative de dovezi cum ar fi o serie de declarații ale unor elevi, aleși nu se știe cum de o profesoară de religie, care descriu cât de mult le place lor ora de religie și cât de mult îi ajută, declarații publicate cu multă pompă de Asociația Părinți Pentru Ora de Religie (APOR).

Spre deosebire de această metodologie de cercetare (sic!) inedită, am realizat personal un mic chestionar despre ora de religie înaintea deciziei CCR, care arată o situație rezonabilă:

• aprox 30% au păreri bune și foarte bune
• 15% sunt neutri
• restul de 55% sunt de părere că ora de religie e o idee proastră sau foarte proastă (în această formă confesională, mulți din acest grup declarându-se pentru istoria religiilor).

Nu am pretenția că e un studiu științific, dar cel puțin respondenții au fost necunoscuți și neinfluențați în vreun fel (chestionarul a fost propagat pe internet), iar sugestia sau speranța mea este ca cineva să facă – la un moment dat – un studiu real, coerent și amplu pe acest subiect, înainte să ne dăm cu părerea.

Pe de altă parte, deși un studiu ar fi extrem de util, chiar presupunând că ar arăta rezultate extrem de pozitive (mă îndoiesc, dar să acceptăm varianta ca o ipoteză de lucru), rămâne încă o problemă: ca și cu dragostea, bine cu forța nu se poate! Articolul lui Dollores Benezic exprimă foarte bine această realitate a orelor de religie în viziunea apologeților ortodocși: “Atitudinea bisericii în această situație este aia a individului care „ajută” bătrânica să treacă strada deși ea n-are nevoie.” [10]

Deși acest “argument” este departe de a fi coerent, este folosit ubicuu și pe un ton hotărât de cei care par a spune că scopul (formarea unor tineri cu valori creștine) scuză mijloacele (îngrădirea libertății lor de a alege ce sistem de valori vor să-și asume).

În realitate acest punct este irelevant pentru discuția concretă pentru că subiectul este libertatea de conștiință și nu dacă încălcarea acestei libertăți se face pentru un scop nobil sau mai puțin nobil.

“Doar o cerere” versus evitarea birocrației excesive

Ipocrizia apologeților ortodocși depășește uneori limitele imaginației unei ființe raționale. De exemplu, în timpul eforturilor de a clarifica faptul că înscrierea elevilor din oficiu la ore de îndoctrinare religioasă este incorectă moral și legal, un adevărat cor de voci pravoslavnice cânta la unison “e doar o cerere” . Va să zică pentru retragerea de la ora de religie era necesară doar o cerere (era o informare de fapt, nu o cerere, dar de unde atâtea nuanțe), adică nu presupunea un efort remarcabil.

Surpriză însă: după schimbarea modului de înscriere – cei care vor trebuie acum să facă “doar o cerere” – toate aceste voci s-au sucit brusc, strigând “discriminare” și perorând despre limitarea dreptului la identitate religioasă (cine și cum face asta nu e clar) sau despre “umilința” la care e supusă BOR.

După ce nu le-a ieșit amânarea aplicării deciziei CCR până la începutul noului an școlar, ca la o comandă militărească, toată suflarea apologetică a virat cu 90 de grade, susținând acum imperativ depunerea unor cereri pe ciclu educațional și nu anual (cum se practică la orice opțional).

Motivul este unul incredibil – depunerea unei cereri în fiecare an ar genera birocrație excesivă (deși în fiecare an părinții semnează o muțime de acte, inclusiv aleg diverse opționale) și ar îngreuna titularizarea profesorilor de religie.

Iată cum “doar o cerere” ajunge în mai puțin de 6 luni “birocrație excesivă”, când interesul unora (preoți, profesori de religie și habotnici bine intenționați) primează în fața legii și a moralității.

Și dacă interesul profesorilor de religie e apărat cu religiozitate, cum rămâne cu interesul elevilor? Cum rămâne cu cei care în clasa a 9-a nu vor să facă religie, dar vor într-a 10-a? Atunci se acceptă cerere și pentru trei ani? Dar cei care inițial vor și apoi se răzgândesc? Revin să depună cerere de retragere sau vor fi obligați să rămână înscriși? Ce se întâmplă cu cei care devin majori între timp (după ce au fost înscriși de părinți)?  Nu cumva toate astea complică de fapt mult mai mult acest proces?

O concluzie

Disputa pe tema educației religioase este în mod evident despre influență. Patriarhia se plânge că seculariștii vor eliminarea religiei din societate, caricaturizând și răstălmăcind poziția secularistă reală, care nu face decât să susțină că în societățile civilizate primează legile laice și nu “maiestatea divină” de care amintește IPS Pimen Securistul Suceveanul [11], și că politicile sociale pot și trebuie bazate pe valori umane universale cum ar fi egalitatea în fața legii, libertatea presei, libertatea de opinie și exprimare sau libertatea religioasă (ce include dreptul de a nu avea o religie).

În tot acest timp, în spatele vacarmului umflat artificial,  în spatele vocilor panicate de iminența unui umanism secular de inspirație europeană, BOR încearcă din răsputeri să-și mențină privilegiile și influența, numărul ridicat de locuri la facultățile de teologie, numărul ridicat de profesori de religie (dependenți de BOR) și pregătirea de mici a viitorilor credincioși obedinenți față de autoritate.

BOR și purtătorii ei de steag din media lansează frecvent dezinformări și teme false, alimentează o panică nejustificată (nu scoate nimeni religia din școli, e DOAR o cerere!) și sunt direct responsabili de haosul administrativ ce va urma și de toate măsurile legale ce vor decurge: se anunță deja plângeri penale față de cei ce pun presiune pe elevi sau părinți.

Ipocrizia atinge aici paroxismul: niciunul dintre vajnicii apărători ai dreptului la identitate religioasă nu au mișcat un deget, înaintea deciziei CCR, să repare problemele practice ale educației religioase: manualele discriminatorii și amenințătoare, profesorii anti-științifici sau abuzivi, presiunile asupra “necredincioșilor”.

Toate acestea sunt recunoscute cu suspectă lejeritate, la adăpostul prezumției că ar fi “cazuri izolate”, cum “izolate” sunt și cazurile tot mai frecvente în care profesorii, diriginții sau directorii solicită imperativ semnarea cererilor de către părinți sau chiar de către elevi[12]!

Nicio comisie a Patriarhiei n-a analizat abuzurile, niciun dascăl n-a fost muștruluit, nici nu s-a găsit vreo organizație de părinți preocupată vreo secundă de cei care pretind că formează valorile morale ale copiilor lor, la fel cum nici apologeții de pe bloguri și posturi TV nu au chemat masele să ia atitudine. Abia când se clatină scaunele (de profesor, de student la teologie, de preot) începe tânguiala, clamarea identității, apărarea neamului.

Doar că neamul începe să se cam sature de atitudinea arogantă a Bisericii, de pretențiile tot mai puțin justificate, de aroganța și corupția vizibile cu ochiul liber a multor lideri. Pentru BOR, acest nou episod venit prea rapid după fiascoul implicării în campaniile electorale recente,  este încă o lovitură dată cu sete în craca de sub propriile picioare.

Note___________

[1] decizia CCR nr Nr.669 / 12 noiembrie 2014 http://www.ccr.ro/files/products/Dec_669-dos_537_ADMITERE_RELIGIE.pdf
[2] http://lacoltulstrazii.ro/2014/11/12/religia-in-scoli-acordul-prezumat-este-neconstitutional/
[3] http://inregistrari.b1.ro/view-20_Dec-2014-weekend_b1-111.html (începe la min. 60).
[4] Prezentarea Pr. Conf. Univ. Constantin Necula – “Pe cine incomodează ora de Religie?” https://www.youtube.com/watch?v=SGjjAiQUUJQ

[5] Lohmar, B. & Eckhardtm T.; Eds.; (2013): “The Education System in the Federal Republic of Germany 2011/2012 A description of the responsibilities, structures and developments in education policy for the exchange of information in Europe.” Publisher Secretariat of the Standing Conference of the Ministers of Education and Cultural Affairs of the Länder in the Federal Republic of Germany. Bonn, 2013.

[6] Pépin, L. (2009). Teaching about Religions in European School Systems. Policy issues and trends. Alliance Publishing Trust, London.
[7] Voicu, O. (2011). “ATEI ÎN ROMÂNIA: PUŢINI, TINERI, EDUCAŢI , DE DREAPTA ŞI INTOLERANȚI”. Studiu realizat în cadrul cercetării Religie și Comportament Religios, Fundația Soroș.
[8] http://lacoltulstrazii.ro/2014/12/02/impartirea-banilor-publici-de-ce-este-religia-altfel/
[9]http://www.britannica.com/EBchecked/topic/179491/philosophy-of-education/261243/Critical-thinking#toc261244
[10] http://www.dollo.ro/2015/02/inscriere-ora-de-religie/
[11]http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-subiectele_zilei-18927627-video-arhiepiscopul-suceava-ips-pimen-scoaterea-religiei-din-scoli-atentat-fiinta-nationala-credinta-neamului-ofensa-adusa-maiestatii-divine.htm
[12]http://www.gds.ro/Local/2015-01-29/elevi-pusi-sa-semneze-locul-parintilor-pentru-ora-de-religie/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Currently there are "77 comments" on this Article: