Follow by Email

Sonntag, 18. Oktober 2009

Din seria cărților pe care le recomand: SHANTARAM

12.- 27.09.2009
BOOK REVIEW IN ENGLISH & ROMANIAN
Shantaram - by Gregory David Roberts
Did you ever heard before about Gregory David Roberts? Then maybe you’ve heard about his book from 2003, named “Shantaram”. 'Shantaram' is a novel based on the life of the author. It is one of the preferated books of Madonna. And along over one thousand pages I discovered a lot of aspects of life and a work of a very gifted writer. Gregory’s work has for sure a lot of adventure, jargon, suspense, lyrical prose, philosophy, undeniable truths, human filth, but also violence, war, misery, feelings, dance joy, fights, mafia, drugs, corruption, many illegall issues, hunger, torture, thirst, prison, friendship, enmity, betrayal, scandal, justice, sickness and so on. It is a tribute to the ordinary Indian and a colorfull description of the Indian urban jungle.
Born in 1952 in Melbourne, Australia, Gregory D.Roberts married as he reached 18. He became father and graduated with highest scores a night school, then became a brilliant student. Divorce occurs and he loses all rights to the child, this being the reason he seeks escape in drugs. To be able to fund his heroin addiction he begins to break banks and after short time becomes one of Australia’s most wanted criminals. He is sentenced in 1978 to about 20 years of jail, but in 1980 escaped the walls of the most feared Australian prison. Arrived in India after a period, starts working with the local mafia. In the early ‘90s he is captured and deported to Germany, where is closed in Frankfurt. The last period of his sentence take place in Australia until 1997 when, he finally becames a free man.
The main character of the novel, called Lindsay, escape the Australian prison and lands in Bombay on a fake passport. He becomes friend with a local taxi driver called Prabakar and so he finds a place to live in a slum, hidden from the law’s eyes. The conversations between Lindsay and the Indian taxi driver abounds in intelligent humor, are sparkling and full of significance, containing a lot of life philosophy, which in Europe has been forgotten. This make from this written book more than a book. Is is a real journey into life that shows that even the most complex and powerful systems have at their core a simple and beautiful pattern. Lindsay’s experiences in Bombay range from falling in love with Karla, to the world of prostitutes and meeting Rukhmabai of Sundargaon, who christens him Shantaram, or “man of peace”.
I have to admit that the second part of this work contains much too violent passages, with detailed descriptions of the extent of torture, human wild images of physical injuries and maltreatment. So I began to pass very quickly over such descriptions. On the other hand, I met passages in the book where I recognized my own philosophies of life, my own thoughts I had in different contexts and which I couldn’t exprim in words in such an eloquent and concise way as this author did. For example this one: “I’ve seen much worse things than this. But the biggest problem is that you can’t do anything. See the kids ….well, they have a lot of problems. See the people in slums – I went to the neighborhoos in which he lives and the stench of open latrines, incurable disorder of the place, people stare at your from their hovels doors …. And you can not change anything. You can not do anything about it. You have to accept that things could be even worse and that will never be much better and that you are completely helpless in this situation. It’s good to know what’s wrong with the world – said Karla after a while. But it’s equally important to realize that sometimes, no matter how wrong it is, you can not do anything about it. Many bad things in this world were not as bad as when someone tried to change them. I’m not sure I want to see it. I know you’re right. I know that sometimes things get worse as we try more to be better. But I think if we do things right, all and all can change for the better.”
S h a n t a r a m
de Gregory David Roberts
Ați auzit vreodata de Gregory David Roberts? Nu? Ar cam fi timpul să o faceți. După ce am citit, aproape pe nerăsuflate, cele peste 1.000 de pagini ale cărții sale, nu numai că nu îmi iese din minte, dar mă și face să îl percep ca fiind una dintre cele mai interesante personalități, persoana care a avut parte probabil de cea mai bătăioasă viață despre care mi-a fost dat să citesc, spiritul cel mai rebel și cel mai curajos pe care ți-l poți imagina ca banal muritor ..... Mi se pare o lectură debordantă. Să o numești fascinantă e ca și cum nu ai exprima nimic. Are jargon, aventură, suspans, proză și lirică, filosofie, multă filosofie reală, palpabilă, adevăruri incontestabile, murdărie umană, violență, război, mizerie, sentimente, dans, bucurie, bătaie, mafie, droguri, corupție, multă ilegalitate, foame, sete, tortură, închisoare, prietenie, dușmănie, trădare, scandal, justiție, boală, este un elogiu adus indianului de rând, este o incredibilă descriere a junglei indiene citadine, absolut incredibilă ......
Când citești o astfel de carte și când afli că totul a fost real trăit de autor, îți dorești să fi un jurnalist care să aibă acces la el .... Căci a-ți dori să faci deja parte din cercul celor apropiați lui și să ai astfel ocazia să îl vezi, să îl simți, să poți sta lejer de vorbă cu el, să îi simți îndeaproape filosofia .... e deja utopic! Dar asta mi-aș dori eu acum, după ce am terminat lectura.
Uitându-mă pe site-ul său, www.shantaram.com, la pozele lui la 57 de ani, mă gândesc la toate scenele de război, mizerie, lupte și bătăi și tortură pe care le descrie detaliat în carte și mă întreb: ”Cum e oare posibil să arate încă a om, încă întreg, nemutilat vizibil ....????”
Gregory David Roberts este, fără îndoială, dintre cei care se înscriu în ”viața bate filmul!!” Ce mă uimește în mod deosebit este faptul că a scris și a publicat despre ”lucruri interzise”, el însăși aflându-se într-o poziție destul de delicată, un evadat căutat de toată poliția australiană .... Forța, transparența, deschiderea, detaliul cu care a scris tot ce este cuprins în cele 1.000 de pagini .... pur și simplu incredibil .....
Născut în 1952 în Melbourne (Australien), s-a căsătorit cu ocazia celei de-a 18-a aniversări, devine tată și absolvă, cu cele mai mari note posibile, o școală serală, devenind apoi un student strălucit. Intervine divorțul, ocazie cu care pierde orice drept asupra copilului. Acesta ar fi motivul pentru care își caută alinarea în droguri. Pentru a-și putea finanța apoi dependența de heroină, începe să spargă bănci și devine unul dintre cei mai vânați infractori ai Australiei. Este condamnat în 1978 la vreo 20 de ani, dar în 1980 evadează dintre zidurile celei mai de temut inchisori australiene.
Ajunge in India și după o perioadă, începe să lucreze cu mafia locală. În anii 90 este prins și expulzat Germaniei, unde este închis cu teroriștii RAF, în Frankfurt-Preungesheim, una dintre cele mai sigure închisori germane. Ultima perioadă a sentinței sale a ispășit-o în Australia, până în 1997 când, în sfârșit, a devenit liber.
În cartea sa, “Shantaram”, autorul descrie cum a reușit să evadeze din închisoare și ce a urmat după aceea, cele peste o mie de pagini adăpostind o realitate ce armonizeaza și cu o parțială ficțiune. Este o lectura incitantă, care parțial te ține cu sufletul la gură. Anumite pasaje mi s-au părut mult prea violente prin descrierea detaliată a gradului de tortură, sălbăticie umană, imagini ale rănilor și maltratărilor fizice mi se conturau în ochii minții așa că, la al doilea volum, am început să trec foarte rapid peste astfel de descrieri.
Am întâlnit pasaje în carte în care am recunoscut propriile filosofii de viață, propriile gânduri, avute în diverse contexte, dar nemodelate în cuvinte atât de concis și de grăitor cum a făcut-o acest autor. De exemplu, pasajul de mai jos este exact starea de spirit pe care am avut-o in Africa, în timp ce înaintam spre acoperișul continentului, Kilimanjaro, numit și Kibo, Kili.
Am văzut și alte lucruri mai rele decât asta. Dar problema cea mai gravă este că nu poți face nimic. Vezi copii care .... Care, mă rog, au o grămadă de probleme, vezi oameni în mahalale - m-a dus în mahalaua în care trăiește el, iar duhoarea latrinelor deschise, dezordinea iremediabilă a locului, oamenii care se holbează la tine din ușile cocioabelor lor ..... și nu poți schimba nimic. Nu poți face nimic în legătură cu asta. Trebuie să accepți că lucrurile puteau sta și mai prost și că niciodată nu vor sta mult mai bine și că tu ești complet neajutorat în această situație.
E bine să știi ce e în neregulă cu lumea, spuse Karla după un timp. Dar e la fel de important să îți dai seama uneori că, oricât de greșit ar fi, nu poți face nimic în privința asta. Multe lucruri rele în lumea asta nu au fost la fel de rele ca atunci când cineva a încercat să le schimbe.
Nu sunt sigur că vreau să văd asta. Știu că ai dreptate. Știu că uneori înrăutățim lucrurile cu cât încercăm mai mult să le facem să fie mai bune. Dar vreau să cred că dacă facem lucrurile așa cum trebuie, toți și toate se pot schimba în bine.
Știi, azi chiar m-am întâlnit din întâmplare cu Prabaker. Mi-a spus să te întreb despre apă, orice ar putea însemna asta.
A, da, am râs eu. Ieri am coborât din hotel să mă întâlnesc cu Prabaker. Dar pe scări urcau niște indieni care duceau pe cap vase mari cu apă. A trebuit să mă lipesc de perete ca să poată trece pe lângă mine. Când am ajuns jos am văzut un butoi mare din lemn cu niște roți din metal atașate. Era un fel de căruță cu apă. Un alt tip avea o găleată pe care o umplea cu apă și cu care apoi umplea alte vase. M-am uitat la ei ore-n șir, la oamenii aceia care urcau și coborau cu vasele. Când a venit Prabaker l-am întrebat ce făceau oamenii aceia. Mi-a spus că era apa pentru dușul meu. Că apa venea de la un rezervor aflat pe acoperiș și că acei oameni umpleau rezervorul cu apa din vasele pe care le tot cărau.
Bineînțeles.
Da, tu știi asta, și știu și eu acum, dar ieri am auzit pentru prima dată despre așa ceva. Pe căldura asta am făcut și câte trei dușuri pe zi. Nu mi-am dat seama niciodată că oamenii ăia trebuie să urce șase etaje și să umple un afurisit de rezervor ca eu să pot face dușurile alea. M-am simțit groaznic, îți dai seama? I-am spui lui Prabaker că n-am să mai fac niciodată nici un duș în hotelul ăla. Niciodată.
Și el ce-a zis?
A zis: ”Nu, nu, nu înțelegi. El a numit-o muncă-pe-care-o-fac-oamenii. Mi-a explicat că datorită unor turiști ca mine oamenii aceia au slujbe. Și mi-a mai spus că fiecare dintre acei oameni întreține o familie cu salariul primit. Ar trebui să faci trei, patru, cinci dușuri pe zi, mi-a spus el.”

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen