CUM ne dorim ceva

18.11.2010, București, 3 a.m.

Bunica mea era austro-ungară, în condițiile noii geografii nu aș putea spune cu precizie cărui teritoriu ar fi aparținut astăzi (știam, dar acum nu mai știu. Austria sau Cehia). Am ”trăit-o” doar de vreo 3 ori cât era în viață, niște întâlniri cu siguranță șocante spre traumă pentru un copil de 5 sau 7 ani cât eram pe atunci. Vorbea stâlcit românește. Era o adevărată habsurgică. După cum se știe, Imperiul Austro-Ungar era, etnic vorbind, compus din 12 naționalități: bosniaci, cehi, croați, evrei, italieni, polonezi, români, sârbi, slovaci, sloveni, țigani și ucrainieni. Era să uit esențialul: germanii și ungurii erau numeric predominanți, aceste două limbi fiind și limbile oficiale din teritoriu. Nu știu foarte multe despre arborele genealogic mai îndepărtat, știu doar că  Anna Else Berger – așa se numea domnia sa -, căsătorită fiind de la un moment dat cu al doilea om din Galați (ca valoare de proprietăți și business la vremea aceea), făcea partea din ceea ce se numea marea burghezie a timpului. Și avea, cu siguranță, rude cu trecut nazist împrăștiate prin Germania. Desigur că o țin minte și desigur că amintirea tuturor povestirilor mamei nu va muri decât odată cu mine. Am în casă lucruri moștenite de la ea, din avuția aceea burgheză, îi port inelul de domnișoară. Face parte din mine, chiar dacă inconștient. Nu-mi aduc aminte nici un dialog cu ea, poate din cauză că eu nu vorbeam germană. Era aprigă, autoritară, pedantă, isterică, materialistă, avea un cult al muncii dus până la extrem – același cult care, preluat fiind de mama mea, m-a format și pe mine -, obișnuită cu ”comanda la mine! Dacă eu spun că albul e negru, păi atunci e negru, basta!”.

De ce am pomenit-o pe meine Großmutter?

Pentru că mi-ar fi plăcut să o am acum lângă mine și să-mi povestească cum au fost anii de criză în România. Criza financiară care a răscolit mapamondul, cu un apogeu care l-a propulsat pe Hitler la putere. Evenimente urmate de teribilul al doilea război mondial care cu siguranță te făcea să îți dorești mai degrabă criza financiară, decât ororile lui.

Aș fi vrut să aud ce a însemnat criza pentru o familie bogată, unde exista băiat care ducea ghiozdanul mamei mele până la școală, clopoțel la capul patului, din acela atârnat pe șnur aurit, prin care se chemau cei numiți servitori, dar unde, în virtutea educației habsburgice, proprietarii avuției munceau fără program și fără milă și mai ales fără jenă. Mă doare sufletul că nu am parte de aceste povestiri.

Ea ar fi fost singura care le-ar fi putut povesti. Mama abia se născuse in 1932, mama ar fi putut veni cu alte povestiri, de exemplu cele despre venirea comuniștilor la putere, când ea, ”fiică de chiabur îmbuibat”, a trebuit să treacă sub tăcere originea și limba vorbită în casă timp de 13 ani. Povești crunte, de viață. Povești care, dacă le-ai supraviețuit, fie ai luat-o razna psihic, la un moment dat, fie ai trăit schingiuit de traumele pe care viața ți le-a oferit, conștientizându-le în fiecare zi a vieții tale.

Gândurile acestea mi-au venit de la ideea de criză și implicațiile ei. Criza asta șmecheră și mai dură decât se vede pe o mass-media care pare să fi fost de-a dreptul cumpărată de ”pițipoance” și ”pițiponci”, oameni care se crizează dacă li s-a rupt unghiuța sau le-a căzut șuvița de la păr în direcție ”netelegenică” etc. etc. că nu vreau să intru pe panta de a comenta chestia asta acum.

Sunt sigură că țara asta e plină de drame umane la momentul actual.  OK, lumea e plină de drame, dar acum nu mă preocupă lumea. Moment care cam ține intens de doi ani și va mai ține cu siguranță încă vreo 10. De fapt, criza reală a început în 1981. Pe urmă a fost redenumită, rebranduită ca și ”tranziție”. Suntem într-o permanentă ”tranziție” de 21 de ani.

Este patru dimineața și nu am putut să adorm până la ora asta. Am de lucru, adică am de învățat, dar nu am o slujbă, un proiect, nu am nimic. Ceva voluntariat și peste 150 de aplicații trimise, doar 3 interviuri în decurs de un an de zile (având în vedere că îmi căutam ceva și atunci când aveam slujba, căci știam ce va urma).

Deci am vorbit de Großmutti, de Mutter (”o țară care nu are bătrâni, să și-i cumpere.” Nimeni nu-și mai aduce aminte de chestia asta, pe care noi o invățam din grădiniță), de mass-media, de statutul de șomer. Acum trec oceanul.

În urmă cu doi ani pășeam prima oară în Asia. Nepal. Himalaya! Am stat o lună. La plecare, cu o tristețe greu de explicat, am spus: ”Nu știu când mai vin, dar vreau să mai vin. Dar nu cred că mai devreme de doi ani.” Doi ani păreau o infinitate, dar nu îndrăzneam să sper mai mult. (Na, că m-au podidit niște lacrimi mari, grele, ude).

Voiajul de atunci s-a ivit spontan, cu o lună înainte de a ateriza în Kathmandu luasem decizia că plec spre visul meu vechi de șapte ani. Lucrurile s-au legat din senin. Călătoria și sejurul au decurs perfect, chiar dacă nu totul a fost perfect. Pe 13 ianuarie făceam ultimele fotografii și mi-am făcut special o fotografie portrait pentru a revedea mereu figura pe care o aveam, ochii, trăirea. Cine se uită la poză spune că eram foarte îmbătrânită. Da, fața mea trecuse printr-o traumă fizică, se refăcuse, aveam două adâncituri remarcabile care trasau obrajii, ochii erau de un melancolism dureros. Trebuia să plec de acolo și astă mă înnebunea în mare parte. Deși eram obosită, sătulă de mizerie, de orez, de stilul acela hărțuitor și lingușitor al nepalezilor citadini care trag de tine să cumperi aia și ailaltă.

Nici până astăzi nu am terminat de scris descrierea acelei luni în Nepal. Există 90 de pagini minuțios așternute, dar probabil mai urmează 90. Am ajuns abia la jumătatea aventurii, nu pot scrie oricum și oricând.

Tocmai mă uitam acum pe Facebook să văd de când am început să comunic cu Kedar. Din octombrie 2009. Nici nu știam că a trecut deja un an de când sunt membru Facebook! M-am înscris aici căutând contacte pe Nepal și Argentina, una din dorințele mele fiind și Aconcagua. Și așa m-am pomenit atunci cu o avalanșă de cereri de ”prietenie” din Nepal. Toți fie cu agenții de turism, fie ghizi independenți, își ofereau serviciile. Știindu-le stilul, i-am liniștit urgent, le-am explicat că e criză și nici măcar europenii nu mai au bani să vină în Nepal. Pe mulți i-am șters. Au fost vreo 2 sau 3 cu care am comunicat în altă manieră, spunându-le că stilul acesta de a hărțui turistul sau potențialul turist este de-a dreptul enervant. Și singurul care a rămas în comunicare a fost  Kedar. Sau Bichar, nu mi-e clar dacă e una sau aceeași persoană, căci apar două profile și eu nu fac diferența dintre ei. Ce m-a reținut la el a fost faptul că nu mi s-a părut hărțuitor. Am aflat că tocmai termină o facultate de turism parcă și că dorește să își deschidă o agenție a lui, proprie. Ceea ce a și făcut băiatul. A terminat facultatea, după care s-a înscris la cursuri de limba germană! Foarte tânăr, ambițios.

Când și când, foarte rar, ne mai întrebam cum o ducem, ce mai facem. De ziua lui i-am urat toate cele bune, pe 4 octombrie. Mereu primeam reply de la el, indiferent ce îi scriam. I-am spus apoi că mă gândesc să mă implic în turism într-o regiune din Himalaya, poate Nepal, chiar discutasem cu un pakistanez, care venise de fapt cu propunerea către mine. Doar că băiatul a vrut să fie șmecher la bani și am abandonat ideea de a încerca ceva cu el. Dar mi-a rămas ideea lui: ”Eu am pământ, vii și stai într-o casă de-am mea și facem parteneriat egal la agenția mea. Aș avea nevoie de un partener european, ar fi un element de încredere pentru turiști, știi engleză, germană.”

12, 13 și 14 noiembrie nu am ieșit din casă. De vineri până luni. Oribil. Duminică intrăm pe ym, eu și Kedar. Și la un moment dat el sună. Nu aveam microfonul la îndemână, i-am spus să revină mai peste o oră. Cred că mâncam sau ceva de genul ăsta, nu mai știu ce făceam. Am vorbit mai puțin, am încercat în germană, dar încă nu reușește să înțeleagă, deci am lăsat-o pe engleză. Am vorbit vreo jumate de oră. Și atunci mi-a spus că, dacă tot nu am de lucru, de ce nu vin să lucrăm împreună, ar fi bine pentru amândoi și pentru clienți. I-am explicat detaliat de ce nu pot până în 2012. OK. Apoi a spus că el va fi în München în iulie 2011, invitat de Grandpa. Grandpa este un american stabilit  în Germania, medic, care l-a avut ghid pe Kedar și căruia i-a rămas la suflet. E un tip în vârstă, să aibă spre 70 de ani. Eu în iulie 2011 plănuiam să fiu în Austria, la Salzkammergut Trophy, am trimis deja fișa de înscriere ca voluntar. Și atunci am zis că voi încerca să fiu și eu în München și să ne cunoaștem atunci.

Crezi că am mai avut somn?

Discuția a fost duminică.

Pașaportul meu stătea pe birou, expirat din septembrie. Ziceam că lasă, oricum nu plec nicăieri anul ăsta, de ce să îl prelungesc. În fiecare zi mă uitam la el și un gând de genul ”Dar dacă apare ceva și eu nu am pașaport?” mă străbătea fără excepție de fiecare dată.

La jumatea lui ianuarie începe sesiunea, materii dificile, mult de citit anul acesta. Deci clar, luna decembrie e dedicată învățatului.

Servici nu am.

Trebuie să mă prezint lunar pentru viza aia nenorocită în carnetul de șomer. Deci nu am cum.

Azi am făcut formalitățile pentru noul pașaport, pe 2 decembrie îl am.

Tot azi am făcut rezervare fermă IST-KTM-IST prin airArabia, la 400 euro biletul.

Trebuie să văd cum ajung în Istanbul și, desigur, trebuie să îmi primesc pașaportul. Am riscat 400 euro, nu prea îmi vine să mai risc și drumul până în Istanbul. Teoretic, nu există nimic ce ar putea împiedica să primesc pașaportul în timp util.

Probabil mâine voi merge să rezolv și cu biletul de Istanbul, mai risc 200 de euro.

După care am de urmat o listă cu lucrurile pe care trebuie să le aranjez aici. Am de pregătit temele pentru școală până pe 27 noiembrie, de văzut ce facturi sunt și de găsit o soluție pentru pisoi, evident. De cumpărat dolari și de făcut bagajul pentru Himalaya reloaded.

Încă nu-mi vine să cred ……… Bașca că s-ar putea să vină și Anna, pianista poloneză stabilită în Statele Unite, pe care am cunoscut-o anul trecut pe traseu în Himalaya!! Ea e mult mai nebună ca mine și are o viață absolut trepidantă. A zis: ”Hai vino, căci și eu vin probabil pe 15 decembrie și stau până pe 10 ianuarie!”

Wow, chiar ar fi un eveniment paranormal …… simt firul cum mă trage, e cinci jumate dimineața și nu pot să adorm.

Există totuși o conexiune nebună între cum am început materialul și unde am ajuns. Pe care nu o voi mai analiza, cad din nou în păcatul textului despicat într-o mie de fire prea subțiri pentru a rezista la o lectură: o formulare aproximativă ar fi: ”Dacă țara ta nu mai are nevoie de tine, nu îți mai oferă o posibilitate să trăiești prin propria ta muncă, atunci înseamnă că trebuie să te orientezi. Spre altă țară.” Da, desigur că 95% din români vor găsi abordarea aberantă. Voi auzi cu siguranță ceva de genul ”Da băăăăi, dar Nepal???? De ce nu Canada, State, Germania, Austria, Elveția, o Europă ceva ….. te duci la primitivii ăia care nu au după ce bea apă!??”

Nu știu ce să spun …… eu încă îmi caut locul în lume. Nu am aparținut niciodată vreunui loc, decât pe hârtie. Sufletul mi-a rămas în Norvegia, în urmă cu 21 de ani. Apoi am colindat Germania, Austria, Elveția, Malta, Italia, Parisul. M-am simțit ”acasă” în primele trei. Dar acolo ceva nu se leagă. În Nepal nu m-am simțit acasă deloc, am simțti altceva. Acolo am fost pur și simplu călător și turist. După ce am revenit, acum aproape doi ani, am zis la toți: ”Măi, nu știu ce să spun. A fost o călătorie în care am făcut cunoștință cu teritoriul. Mai am nevoie de o călătorie pentru a simți, a aprofunda. Și probabil de o a treia, pentru a știi definii ce și cum.”

Da, știu, sunt din nou împotriva curentului.

Sunt aproape convinsă că viitorul unei vieți fericite nu constă în ceea ce oferă societatea europeană la ora actuală și nicidecum direcția spre care tinde. Totul e bazat pe bani, marketing, publicitate, vânzare și cumpărare. Nu-mi place, deși vreo 3 ani m-am înfruptat din plin. Am consumat în neștire, am 50 de perechi de încălțăminte, vreo 20 de genți, vreo 10 rucsaci s-au tot derulat, pe puțin 30 de rochii.Toată vara am folosit bicicleta ca mijloc de transport. Din astea 30 de rochii, am folosit maximum 5 toată vara, din aprilie până în septembrie. Restul au stat nemișcate. E un semn clar de saturație, nu? Din probabil 30 de perechi de sandale, săndăluțe și pantofiori, am folosit maximum 2.

O vară întreagă de ciclism cu una și aceeași pereche de pantaloni, doar la tricouri a mai variat, am folosit probabil 5 și tot atâtea perechi de șosete. Nu frate! NU avem nevoie de toate astea pentru a trăi împlinit!

Am 50 de jucării de pluș. Copiii ăia în Nepal se bat câte 10 pe una singură. O să iau câteva cu mine, mai ales că am fost invitată de un alt nepalez, care acum lucrează ca bucătar în Viena. Va fi în Kathmandu până pe 15 decembrie. M-a invitat să îi cunosc familia, pur și simplu.

Poate că da, poate că sunt prea adânc ancorată într-un trecut care m-a marcat sau m-a traumatizat, dar filosofia asta cu ”trăiește clipa, doar prezentul contează” mi se pare o aberație, dacă condiția pentru a trăi prezentul este aceea de a ignora trecutul. Indiferent că recunoaștem sau nu, pe toți – individ sau colectivitate -, trecutul ne ajunge din urmă în gânduri și în reacții și în acțiuni, gesturi și decizii. Și nu o singură dată. Suntem un produs al lucrurilor petrecute în trecut, tocmai de aceea este atât de important de a acorda atenție sporită prezentului. Să nu faci lucruri pe care să le regreți. Să nu faci rău, căci te va urmări și te va găsi când nu te aștepți mai puțin. Să asculți și să ceri să îți fie povestite ”basmele trecutului”.

20.11.2010

Am plătit și biletul către Istanbul. Doar părinți adoptivi pentru pisoi nu găsesc. Și sunt în alertă de timp, din cauza facultății. Nu am nici un spor, mintea mi-e aiurea, deja plecată, peste ocean și lanțuri muntoase.

Dorințele sunt de multe ori neclare, încețoșate, vălurite, nesigure ..... ele devin active atunci când le dăm contur, definiție interioară, putere .... am ajuns la concluzia că până și a-ți dori este o știință.