PĂZEA!!! O noua meserie la români

Intamplare reala - februarie 2011, Bucuresti

Pe scurt: exista oameni care provoaca accidente pt a castiga bani. Nr. inmatriculare IL 20 RLT.

  Salut,
   Ieri seara am avut nesansa sa ma intalnesc cu cei mai nenorociti oameni din tara asta: vanatorii de fraieri in trafic!
  Faptele: la iesire de pe o strada laterala in fata la metrou Aurel Vlaicu coloana, o masina imi lasa loc de iesire si imi face soferul semn sa ies; dupa ce ies cu jumatate de masina porneste si se loveste de masina mea.
  Ies din masina refuzand sa cred ca se poate intampla asta. Din masina cealalta coboara un tanar care nu zice nimic si se uita la masini. Eu cobor direct spre el: "Mai nenorocitule ma lasi sa intru si apoi dai in mine?" La care tipul foarte calm imi raspunde: "Nu te-am vazut!"
  Primul impuls este sa-i sparg fata. Tipul imi spune: "Trage la Petrom sa ne intelegem!"
  Trag la Petrom si ma duc la el pus pe fapte mari. Tipul imi spune foarte calm: "Hai la politie, nu mi-ai acordat prioritate, masina este inchiriata. Nu are rost sa ne complicam."
Scoate actele masinii. Ma uit la masini: bara lui era varza, aripile indoite, un far frecat insa nu era spart. Ma uit la masina mea: nimic in partea stanga fata. Ma lamuresc ca plecand de la 50 de cm in viteza intai nu a apucat sa prinda viteza si a dat in cauciuc (norocul meu, roata era virata).
  Ii spun: "Nu cred ca faci asta. Masina mea nu are nimic. Dispari!" Tipul foarte linistit isi noteaza numarul masinii si imi spune: "Lasa ca ma cauti tu!" Uite ce mi-ai facut la masina! Noteaza-ti numarul meu!" Nu imi venea sa cred. Notez instinctiv: 0733 380 904, cartela probabil! Ma duc la masina lui si ma uit din nou: era imposibil ca din 50 de cm sa lovesti asa puternic. Ii spun in fata: "Masina a mai fost lovita!"
  Tipul recunoaste si imi spune deschis: "Masina este inchiriata, am Casco cu franciza de 99 Euro, facem pe jumatate. Imi dai 250 lei si este bine!" Sar in sus si protestez vehement. Urmeaza 5 minute de negocieri de genul: "Ma, te dau in judecatal! Vin dupa tine si nu scapi!" etc...
  Tipul bun cunoscator al legii imi spune: "Nu te mai agita! Nu ai acordat prioritate. Hai la Politie si ne lamurim." Imi dau seama ca are dreptate. Avea un martor (erau doi in masina, celalalt era probabil ajutorul daca lucrurile se incingeau) iar eu eram singur, nu acordasem prioritate si nu puteam demonstra ca m-a lovit intentionat.
  Trecem la negocieri: stilul cunoscut - unde lucrezi, dai si tu 150 lei si este bine. Ii spun ca nu ii dau bani fiindca este un nesimtit. Se urca in masina sa plece. Realizez ca nu este bine si il trag inapoi.
  Ofertez un cartus de tigari. Cere 2, Kent Blue. Ma abtin cu greu sa nu sar pe el. Urmeaza o alta discutie in care il fac sa inteleaga ca exista tigari mai bune in piata. Accepta pana la urma un cartus de tigari.
  Dupa ce ii dau cartusul, ii devin simpatic ca doara ne-am inteles si imi spune zambind: "Ai noroc ca nu ai nimic la masina, altfel as fi scos mai mult de la tine la politie!" Il intreb: "De ce esti asa sigur?"

  "Fiindca cu asta ma ocup! La fel cum tu te ocupi de vanzari, eu ma ocup de accidente usoare! In zilele bune fac si 1000 Euro pe zi!" Imi spune si reteta:
  - masina inchiriata din Fetesti cu asigurare casco (imi confirma ca este din Fetesti)
  - te plimbi la ora de varf pe inserat prin Bucuresti si alegi masini care vin de pe o strada cu cedeaza trecerea (doar soferul, mai sunt si variante cu frana brusca in coloana - masina era lovita si in spate) si ceva laterale
  - se castiga bine din asta: "Am avut si copii de politisti si smecheri! Nu tine nimic la politie!" imi spune tipul.
  Ii fac o poza la masina din fata. Sare ca ars! Ii spun ca vreau sa ma asigur ca nu o sa apara probleme. Recunoaste franc: "Boss, ne-am inteles doar. Stai linistit."
Imi multumeste si dispare.
  Incep sa zambesc si imi spun ca a mai aparut o meserie in Bucuresti! Pazea domnilor soferi!
  O zi fara incidente,

XX

Democratie si totalitarism - Raymond Aron

Lucrarea “Democrație și totalitarism” a lui Raymond Aron face parte dintr-o serie de trei lucrări bazate pe lecțiile despre societatea industrială predate de autor la Sorbona în perioada 1955-1958.

Născut în 1905 la Paris (decedat în 1983), prieten apropriat cu Jean-Paul Sartre și Paul Nizan, Raymond Aron a predat de-a lungul timpului la Universitatea din Köln, apoi la ”Casa academică” din Berlin și Havre. Activează o perioadă ca redactor șef al ziarului ”La France libre” de la Londra și apoi devine jurnalist politic, desfășurând în paralel și o activitate academică universitară. Printre alte titulaturi, în CV-ul autorului mai figurează și cele de editorialist la diverse publicații franceze, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris și Școala Națională de Administrație, titular al catedrei de sociologie a Facultății de Litere din Paris, director de studii la Școala practică de înalte studii, profesor la Colegiul Francez.

”Democrație și totalitarism” însumează un număr de 19 lecții, textele au un stil foarte abordabil și avantajos, facil, direct, autorul se adresează direct (persoana I singular), folosește întrebări retorice, explică și analizează într-o manieră complexă și atrăgătoare. Colecția de texte prezentată în această lucrare se referă retrospectiv la regimul din timpul celei de-a IV-a Republici Franceze (sistemul politic cunoscut sub această denumire) din intervalele de timp iunie 1944-octombrie 1958, 13.10.1946 (adoptarea unei noi Constituții în Franța) - octombrie 1958 (noua Constituție).

Cartea este structurată în trei secțiuni principale, fiecare cuprinzând un număr de capitole cu titlul de-sine-stătător, și o a patra secțiune destinată unor concluzii.

Partea întâi se ocupă de concepte și variabile, abordând înțelesul echivoc al termenului ”politică. De pildă, policy se referă la un program, la o metodă de acțiune referitoare la o problemă a unui individ sau grup, în timp ce politics este domeniul în care se întâlnesc diversele politici (policy, policies). ”Politica desemnează în același timp domeniul și cunoașterea pe care o avem despre acest domeniu.” Referindu-se la Franța, desigur, autorul face o afirmație care exprimă un fapt universal valabil: ”N-am putea trăi într-o democrație – așa cum o practicăm noi în Franța – dacă cetățenii n-ar avea o conștiință minimă a regulilor potrivit cărora funcționează regimul.”

Tot în partea întâi se tratează modul de exercitare a autorității și alegerea guvernanților, elemente considerate a fi esența politicii. Se dau definiții, se analizează exemple și nuanțe, se compară opoziția dintre Tocqueville și Marx legată de abordarea relației dintre economic și politic.

Se pune întrebarea, la un moment dat: raportat la om, ce este mai important? Factorul politic sau cel economic? Răspunsul și explicația: Cel politic, pentru că politica privește în mod direct sensul însuși al existenței.

În capitolul al doilea din prima parte se face o incursiune care ne conduce de la gândirea filosofică către sociologia politică, pornindu-se de la epoca aristoteliană. Și apar două întrebări cel puțin interesante:

1.     Cum se menține un regim?

2.     Cum se transformă un regim sau cum poate fi el răsturnat?

Răspunsul are o tentă filosofică și debutează cu o definiție a ”celui învățat”, care este acela care trebuie să îi sfătuiască pe oamenii de stat. ”Politica oferă guvernanților fiecărui regim sfaturi despre cel mai bun mod de menținere a regimului existent.” Un regim tiranic se va utea menține prin mijloace detestabile, imorale.

”Politica” lui Aristotel, studiind diverse variante de guvernare, este de fapt un drum spre latura filosofică a problemei: care este cel mai bun regim?

Aristotel a stabilit trei tipuri fundamentale de regimuri relevante: monarhia, oligarhia și democrația. Stabilirea acestora este un element universal-valabil, nu doar cetăților grecești. Acest lucru presupune că principiul de bază al oricărei clasificări ar fi numărul celor care dețin puterea suverană.

Se vorbește apoi de clasificarea regimurilor politice făcută de Montesquieu, care a stabilit și el trei forme distincte: republica, monarhia și despotismul. Montesquieu păstrează ideea lui Aristotel, conform căreia natura regimului este dependentă de cei care dețin puterea suverană.

În aceasă analiză, intervin două variabile: câți indivizi dețin de fapt puterea? și modul de exercitare a autorității.

Hobbes, un mare autor al tradiției politice, vine cu o întrebare care ar putea-o înlocui pe cea formulată de Aristotel (”Care este cel mai bun regim?”): CE trebuie să fie regimul politic pentru a asigura pacea între oameni?

Sunt amintiți și citați diverși alți contributori la această tematică: Spinoza, Pareto, Marx (care subordonează politicul laturii economico-sociale și avansează un fel de rețetă a ”regimului perfect”).

Dimensiunile ordinii politice sunt tratate sub titlul al treilea din partea întâi și procesul de căutare al celui mai bun regim este situat acum în abstract și universal, desigur cu argumentațiile aferente care descriu realități istorice, cum ar fi de exemplu aceea legată de sintagma ”suveranitatea poporului”. Această sintagmă (ca să nu îi spun lozincă) de ”poporul e suveran” a fost atribuită, de-a lungul istoriei, tuturor regimurilor (fascist, comunist, capitalist), diferențierea practică constând în modul de alegere a posesorilor puterii în fapt. Se ajunge la analiza termenului libertate vs. libertăți.

Conform filosofilor, există două obiective ale oricărei politici:

1.     să fie pace în interiorul colectivității

2.     să fie apărată colectivitatea în fața altor colectivități.

O mențiune interesantă la punctul 1: să existe acordul ca statul să dețină exclusivitatea pentru folosirea forței în sensul menținerii acestei stări de pace.

Se continuă cu definiții și analize legate de funcțiile ordinii politice moderne, diferențele dintre omul politic și funcționar.

O analiză interesantă oferă și abordarea partidelor pluraliste vs. partidul unic. În căutarea unei teorii a regimurilor politice din epoca contemporană, aici se tratează funcțiile executivă și legislativă asumate de administrația statului – prin intermediul justiției și poliției -, respectiv de politică.

Există deci două elemente distincte, dintre care doar unul este în măsură să stabilească principala orientare a regimului existent. Elementul de ordin administrativ este, în linii generale, o constantă care suferă minore modificări de la un regim la altul. Cel care determină schimbări majore, răstoarnă situații, stabilește relațiile dintre guvernanți și guvernați etc. este sistemul politic. Și de aici se pornește la o analiză a diverselor tipuri de partide, rolul și restricțiile acestora, implicațiile concurenței dintre partide, statutul concurenței, aspecte legate de putere și exercitarea acesteia, de legalitate și ilegalitate, legitimitate, opoziție.

Într-o democrație de tip occidental se vorbește despre acordul național și contestare. Acordul național se obține atunci când regimul conștientizează datoria sa față de menținerea intereselor colective, fără a desființa dialogul dintre partidele politice (adică contestarea dintre o serie de grupuri aflate pe poziție de rivalitate).

Societățile conduse de un regim în care este permis un singur partid politic se caracterizează printr-un monopol acordat partidului respectiv, care este recunoscut ca fiind legitim. Singurul legitim, fără concurență sau opoziție. Și aici se tratează aspecte legate de argumentarea dreptului la monopol, de inseparabilitatea statului față de partidul unic, alegeri.

Fiecare dintre cele două tipuri de regim – pluralist, respectiv monopolist -, funcționează în baza unui set de principii. Regimul pluralist aplică o cominație între:

a)    respectarea regulilor / a legalității,

b)    sensul compromisului – în sensul acceptării legitimității argumentelor aduse de ceilalți, scopul sau obiectivul final fiind găsirea de soluții acceptabile tuturor părților.

Regimul monopolist funcționează în baza a două elemente, care sunt de fapt niște sentimente: credința (în regim) și teama (de regim).

”Principala variabilă” devine însăși termenul de partid. Este posibilă existența unui regim fără partid, ca o a treia formă de guvernare? Acest lucru ar presupune depolitizarea celor guvernați. Se analizează ideea ”partidului perfect”, care pretinde monopolul puterii politice, dar care are o ideologie cu ambiții mai limitate (cum ar fi partidul fascist).

Ce este de fapt partidul? Nu este o instituție oficială, ci o realitate socială în sfera limitată a competiției politice, miza și rezultatul fiind alegerea celor care guvernează.

O larga prezentare este dedicată în capitolele următoare anumitor aspecte legate de partidele/regimurile constituționale-pluraliste (numite în general democratice): corupția (”este oare coruperea inevitabilă?”), paradoxismul, slabiciunile etc. Problematica coruperii și a corupției deschide și partea a treia a volumului de față, unde se analizează regimul francez luat ca exemplu de regim supus coruperii. Autorul devine metaforic și cele două parți ale primului capitol se disting conform acestei metafore: ”(....) regimul constituțional este cel în care, în pofida a tot ceea ce se întâmplă, bariera supremă este un fir de mătase – firul de mătase al legalității. Dacă firul de mătase al legalității ar fi rupt,  în mod inevitabil s-ar profila la orizont tăișul sabiei.”

Și, conform lui Raymond Aron există trei variante de acțiune a ”tăișului sabiei”: revoluția spaniolă, cea național-socialistă și cea rusă. Deși diferite, aceste revoluții au ca element comun o izbucnire datorată preluării puterii în mod violent de către un grup minoritar, dar înarmat de oameni.

Un loc aparte în economia cărții îl ocupă studiul asupra regimului comunist (al lui Stalin) și se pune accentul pe o necesitate indispensabilă: a nu se pierde din vedere cele două mari elemente pe care le implică o analiză completă, adică ideologia și realitatea.

Urmează autopsia regimului sovietic și ”amănuntele” tratate de autor în această lecție sunt captivante, îndeosebi pentru cititorii care au trăit din plin efectele comunismului și știu exact ce formă iau diferențele dintre ideologia proclamată și realitatea concretă). O scurtă frază care ar putea incita la lectura: ”statul este necesar atâta timp cât umanitatea nu va fi unită.”. Analiza ”delirului stalinist” este în sine fascinantă și ultimele capitole ale părții a treia tratează separat conceptul de teroare, cu forme de implementare, existență și aplicare a terorii. Iar de la teroare la totalitarism și dictatură pasul este foarte mic, frica fiind instrumentul la care se apelează în primul rând.

Concluzie: regimul constituțional-pluralist rămâne o formă viabilă de guvernare și argumentele se regăsesc, prin comparații, analize și teorii, în această lucrare a lui Raymond Aron.

unde ajungi cu 600 lei pe luna ...

Recunosc că sufăr. De foame generalizată. Da, este un subiect de discuție. Banal, meschin poate, dar real. Crud. Și la ordinea zilei pentru destul de mulți, poate prea mulți decât ar fi admisibil într-o Uniune Europeană. Și da, mă cobor la a discuta subiectul foamei biologice, nu a celei spirituale. Piramida lui Maslow, remember? He-he....

 Am crescut în foame și frig, o stare permanentă a existenței copilăriei. Noroc că, copil fiind, nu conștientizam, orice mi se întâmpla era o normalitate. Dar acum nu mai sunt copil, ci un matur umblat prin lume.  Și mi-aduc aminte de pedepsele copilăriei când mai furam de printr-un borcan de dulceață. Sau mi-aduc aminte că mama, gospodină austriacă desăvârșită, făcea o dulceață de greppfruit absolut unică. Parcă și văd cojile groase de greppfruit cum stăteau în apă, în procesul lor de pregătire pentru viitoarea delicatesă.  Făcea borcane mari, de 800 ml, de dulceață, pentru a-și  onora unele obligații și uneori mai vindea. Niciodată nu a fost dulceață pentru consum în casă, era un produs de lux, făcut de mama, în casă, dar prea scump pentru a ni-l putea permite ...... Cum vă sună?
Părinții mamei mele făceau parte prin anii ‘30 din marea burghezie a orașului Galați. Mama mamei mele, venită din Imperiul Austro-Ungar, la rândul ei cu o mamă austriacă care nu a învățat niciodată românește, deși s-a mutat în România, s-a căsătorit cu un român bogat și derulau afaceri pe picior mare: magazin de delicatese, fabrică de cașcaval, relații directe cu Moara lui Asan și multe altele care nu mi-au fost povestite niciodată. Apoi a venit august 1944, s-au refugiat în Brașov, toată averea lor a fost mistuită de flăcările lăsate de soldații germani care, deși fuseseră găzduiți în marea gospodărie, la retragere nu au ținut cont de nimeni și de nimic. După care a început prigonirea comunistă și tragedia celor întâmplate cu greu poate fi descrisă în cuvinte.

 Nu are rost să descriu lipsa oricăror alimente la care ne supusese dictatura ceaușescu începând cu 1980. Dar din cauză că ”sufăr de foame generalizată” mi-am adus aminte de porțiile stricte ale copilăriei și adolescenței. Când aveai oricum un stomac atât de mic, că două mese pe zi erau deja un lux. În ultimii ani ai deceniului opt ajunsesem la o singură masă pe zi. Plecam la 7 de-acasă, la servici, cu un ceai băut și 2 felii de pâine cu unt. Lucram într-un frig cumplit 8 ore și reveneam acasă. Atunci era evenimentul zilei: masa zilei. Ouă nu erau, lapte în cantități modeste, pâinea era porționată, făina era porționată, brânza la fel, carne nu exista. Legumele din piață ne mai salvau, așa că mama inventa mai tot timpul ceva din cartofi, dovlecei, spanac, varză și dulciuri de casă, când ajungeau să se și întâlnească toate ingredientele necesare. Mai primeam, de 2-3 ori pe an, pachete consistente cu alimente de bază, de la rude și prieteni de-ai mamei din Germania, chiar din Germania comunistă (!). Tot de acolo și hainele de pe noi.

 Încerc să mă încadrez în 600 de lei pe lună. Și nu reușesc. Atâta e ajutorul meu de șomaj, pe care îl primești doar 12 luni. După aceea, poți muri. Și asta, după ce ai contribuit la fondurile statului cel puțin 20 de ani de muncă. E primul meu șomaj.

 E complicat. Dar cel mai rău este că e trist și dezarmant și de nepriceput. Desigur că cineva care a trăit cu stomacul mic toată copilăria și adolescența, supraviețuiește mai mult în condițiile celor 600 de lei, pentru că ceea ce înveți și ceea ce te marchează în primii ani ai existenței tale nu se uită niciodată. Sunt experiențe care, istoric vorbind, uite că se repetă pentru unele generații. Și exercițiul de atunci prinde bine acum.

 Înainte cheltuiam 450 – 600 de lei doar pe mâncare, lunar. Acum ..... mai bine nu dau cifre. Nu are rost. Cifrele sunt relative, precum valorile. Dar ne ucid spiritul, pentru că ne limitează.

 Viața socială aproape că a dispărut, se reduce la interacțiune pe internet, dacă tot am plătit abonamentul până în august. Nu cinema, nu alte spectacole, nu terasă, mai degrabă bicicleta decât metroul, chiar dacă sunt minus 10 grade afară .... păi doar să mă deplasez până la centrul unde trebuie să mă prezint lunar pentru viza lunară în carnetul de șomaj (ceea ce mi se pare absolut aberant și nimeni nu mi-a explicat sensul acestei proceduri) m-ar costa momentan 2,60 lei. Așa că merg cu bicicleta. Și la examene, în sesiune, m-am dus cu bicicleta. Nu fumez. Îmi plăcea să beau o bere bună, un vin bun. Le-a tăiat de pe listă total. Pâinea o fac în casă. Carne nu consum. Fructele și legumele erau baza. Fructele le-am tăiat de pe listă total. Legumele se reduc acum la cartofi, usturoi, ceapă și 3 ardei/lună.

 Nu mai fac duș zilnic. O dată pe săptămână. Nu mai folosesc mașina de spălat, o dată la două luni. Nu mai folosesc aspiratorul, iau peria și fărașul. Televizorul stă închis, oricum nu pierd nimic prin asta. Adio renovat camera, bucătăria și balconul. Începusem ceva, dar a rămas blocat de doi ani, când a apărut prima diminuare de venit.

 Nu mă plâng, constat. Și sunt multe alte gânduri în culise. Care nu sunt suportate nici măcar de această ”hârtie”. Am găsit un pisoi și nu reușesc să îi găsesc familie adoptivă. Îmi pun problema consumului pe care îl implică, nu-l mai pot ține mult nici pe el.

 Nu, nu am nevoie de haine, nici de încălțăminte. Material, ca și obiecte, nu am nevoie de nimic, am acumulat prea mult deja.  Am nevoie de un job decent și mai ales plătit decent.  Nu în produse, că produsele nu-mi achită nici una dintre facturi. E nașpa. După 4-5 ani în care nu mai aveam o grijă a banilor, acum e nașpa. Pentru că totul trebuie adaptat, nu doar porția sau calitatea hranei. Eu fac sport. Particip la concursuri. Mă rog, participam. Chiar dacă aș putea să particip, la felul cum mă hrănesc de ceva timp încoace, nu mai am nici un randament. Pofta de mișcare și de viață dispare. Dacă nu te hrănești cum trebuie, devii fizic vulnerabil și știm ce înseamnă sistemul de sănătate din România. Mai bine mori. 

Când eram mică, mai avea mama niște prietene care se plângeau: ”Vai dragă, ce rău o duc, uite nu mai avem bani de benzină și nici la coafor nu am mai fost de o lună!! Și luna asta am ieșit doar de două ori la restaurant. Ce ne facem?” - iar la noi în casă totul era porționat, când nu mai erau bani de pâine, apelam la mălai, dacă îl aveam. Și căutam sticle goale să le vindem, scoteam 2 lei pe o sticlă parcă, ce lux erau 20 de sticle vândute!! De la geamul bucătăriei se vedea un chioșc unde se mai vindea vara înghețată. Mamei îi plăcea înghețata și de multe ori se uita pe geam .... 

 Și, în urma unei analize în ”Democrație și totalitarism” a lui Raymond Aron, convingerea mea este că omul nu a reușit și nici nu va reuși vreodată sa realizeze o societate pe principiile unui stat social. Totul se reduce la putere și imagine pentru un grup de indivizi și nimic mai mult. Statul, atunci când luptă să se formeze, își asumă niște responsabilități. De ce sunt eu stat? De ce tu, ca și individ, vrei ca eu, statul, să exist? Evident că discuția este doar așa, de dragul discuției, doar nu mă zbat acum eu singură împotriva unei istorii a umanității!! Deci, statul este guvernul acela care are rol principal de a proteja cetățeanul. Că d-aia sunt cetățean, pentru că aparțin statului respectiv. Alfel aș rămâne un simplu individ. Termenii sunt interpretabili și relativi oricum. Statul își asumă obligația de a promova bunăstarea economică și socială a cetățenilor săi. Nuuuuu, nu am fost niciodată de acord cu ”păi de ce nu ne dă statul?”, urăsc mentalitatea asta. Dar dacă eu am dat statului ceva din munca mea, două sau trei sau cinci decenii, doar nu i-am dat de amorul artei. Banii aceia, în loc să intre în buzunarul meu, a intrat în buzunarul lui. Cică statul avea un rol de ”pușculiță” pentru zile negre și pentru bătrâneți. Este o inepție demagogică. De ce stabilește acum statul că zilele mele negre se rezumă doar la 12 luni pe an sau de ce îmi dă statul mie acum, după ce 20 de ani nu am cerut nimic de la el, o sumă de bani care în condițiile prețurilor actuale nici la o supraviețuire nu mai ajută. Ba ajută, dacă stai cu mama, cu tata, sau cu altcineva care îți aduce venituri în casă. Discuția e inutilă, știu.

Statul social cică se bazează pe principii care țin de egalitatea în oportunități, o egală distribuție a bunăstării și responsabilității publice pentru cei care nu au resursele minime necesare pentru o viață decentă. D-aia a inventat statul tot felul de fonduri unde ăla de muncește e obligat să cotizeze. Nu am înțeles niciodată de ce a fost necesar să se ajungă aici și nu, nu agreez principiul. Discuția poate deveni chiar filosofică, nu doar pragmatică.

 Mai spuneam recent într-o epistolă care mi-a fost preluată de o revistă: ”Am fost crescută și educată în cultul muncii.” – deci dacă ar avea cineva intenția să spună că ”doar cine nu vrea, nu găsește de lucru”, l-aș trimite ..... undeva la plimbare. Cât mai departe. Cunosc fraza, a fost valabilă și în România destul de mulți ani și am folosit-o și eu vis-a-vis de unii.

 Citeam aseară în cartea lui Sir Edmund Hillary  - cel care a pășit primul pe Vârful Everest, în 1953, și care deodată și-a dat peste cap întreaga lui existență de simplu crescător de albine și alpinist nouzeelandez: ”After Everest people kept telling me that I would never have to work again, dozens of companies would want me as a public relations director and money would just keep flowing in. I would be a rich man in no time at all. It did not turn out quite that way. Certainly I was invited to be a director and patron of many worthy causes, but none of them paid any money.” (”View from the summit” – page 190).

 DE CITIT: consumul-nostru-cel-de-toate-zilele 

pisoi cauta urgent parinti

I-AM GASIT CAMIN LA DOI TINERI CARE PAREAU FOARTE BUCUROSI

povesea în imagini - click aici 

Nu știu cum se face, dar toți pisoii peste care dau, fac parte din rasa drăgălaș-educat-zburătăcit-lipicios-torcălos-șantajist-pedanto-curat și miaun-doar-când-am-nevoie-de-tine :-)

Bine-nțeles că realitatea e de fapt alta: mă pricep la educația pisicilor, am zis-o!

Uite ăsta miku de îi zic ”hapciu”!

O prăpăditură, o caricatură de patru oase umblătoare și o coadă, doi ochi cât verzele și un mieunat lipsit de vocalize. Era unșpe seara, mă întorceam de la teatru, friguleț afară, acum vreo 10 zile. În scara blocului, în fața ușii liftului, o umbră zgribulită. Eu nu folosesc liftul niciodată, dar l-am văzut, că așa sunt pisoii ăștia, au lipici la pupilele mele! Miiiiiiic ș ghemuit acolo ...... hai să-l iau să-i dau ceva lăptic și pâine, brânză, ce-i găsi, că eu carne nu am, ne descurcăm noi. Dacă îi e foame, papă și pietre fierte, știm noi!

Acuma, văd io cum fac cu Mr. Kaf, care a ajuns la mine pentru 1-2 nopți și a cam întârziat 11 ani (!!!!), n-a mai plecat.

Deci hai să iau umbra după mine. Da de unde! A fugit cu repeziciunea unui gândac d-ăla negru și burtos. Hm ...... mi-am dat seama că e nu doar speriat, dar și un pic sălbatic. L-am prins la-nghesuială la colț și tot dădea să facă pe David Copperfield și să meargă în sus pe pereți, pe verticală. Aoleu ..... e de groasă povestea, io credeam că umbrele nu știu să sară. Și mi-a scăpat. Și țupa pe scări, la etajul 1, ascuns în spatele unei plante. OK, îmi iau picioarele și blana de pe mine la spinare – deh, veneam de la sindrofie! - și dă-i de urmărește pacostea. O să ziceți că o vroiam ca s-o pun la grătar, dar io am zis deja că nu consum carne! Cum-necum, deși părea unghiul avantajos pentru mine, mi-a scăpat și de-aici și așa am ajuns la etajul 2. Stategii, alintări, cuțu-cuțu și miau-miau .... nici vorbă de îndulcit situația. A luat-o pe scări în jos, deci ajungem din nou la parter. Îmi pun bine mănușile pe mâini, că de regulă d-alde-ăștia mici vagabonzi au dinții ascuțiți și ghearele adânci și continui războiul de cucerire, cu mișcări derulate cu încetinitorul. Că așa-i frumos, să nu stresezi inamicul, nu? La cât de mic și anemic părea, viteza lui de deplasare și reacție spuneau că patrupedul e un luptător, vai de existența lui amărâtă! A mai durat vreo cinci minute până am reușit să-l prind și l-am înghesuit frumos în blana mea, întâi să se calmeze, să se liniștească. Se nimerea bine, el blănos, eu blănoasă ..... a fost o întâlnire spațială de gradul zero. După care am urcat și eu în vastele mele împărății și am pășit cu dreptul în casă, să vedem cum facem cu Mr. Kaf.

 Ca s-o nu o mai lungesc mult – ar fi o nebunie inutilă să stau să descriu ultimele zece zile -, descriu rezultatele la care am ajuns după ce l-am hrănit, l-am îmbăiat, i-am cântat, i-am arătat care e chestia cu toaleta personală și toate prostiile.

 povestea în imagini

Domnia Sa Hapciu nu mai poate dormi în coșulețul lui, cu inimioară și Iepurilă de pluș la un loc, nuuuuuu..... nu mai poate dormi decât la mine în poală, pe tastatură sau undeva unde eu am de lucru oricum. De regulă, unul dintre brațe trebuie să fie monopolizat de el. Papă cartofi fierți, ou crud bătut cu lapte și pâine înmuiată în acest amestec, inclusiv fulgi de cereale, brânză, iaurt. L-am ferit de mâncare uscată deocamdată, deși e foarte comod pentru mine, dar nu am vrut să îl fac dependent de ceva ce nu găsește pe maidan, căci, cu tot regretul, nu îl pot păstra. Dacă era așa, aveam casa plină de pisici și mă judecam cu vecinii până acum. Nu, pe bune, eu nu stau pe-acasa, mai lipsesc și câte o lună .... uite în decembrie ..... am plecat pentru o lună de zile. M-am chinuit și m-am jelit la toată lumea să îmi ia pisoiul, pe Mr. Kaf, să mi-l țină. Se apropia data decolării și eu tot nu găsisem soluție pentru el, iar bani de dat pe la cămine de animale nu am. Și nici nu îl dau oricum, asta e clar.

Plus că doi pisoi în casă e dificil și momentan chiar nu îmi permit nici măcar financiar.

Donșoara Hapciu e o minune de copkil, cuminte, face la oliță, nu prea știe să miaune și nici eu nu m-am apucat să fac vocalize cu ea, dar are voce, asta știu sigur. Zburdă prin toată casa și îl agită și pe Mr. Kaf de-i sare coada, evident că orice se află pe jos e subiect de joacă și alergătură, sare și când o văd cu coada aia curbată și înfoiată mă pufnește râsul. Doamne, aseară mă uitam la amândoi cum se duelau ei din priviri și când li s-a dat START în mintea lor pisicească, a urmat o alergătură de zile mari pe aici ..... cred că pierd 2-3 ore per total ocupându-mă de ei și privindu-i, spectacolul este de-a dreptul delicios. Uite acu, Hapciu s-a redescoperit în oglinda aia mare, pusă pe podea, de care am atârnat un smotocel care fâșâie ..... meditează, a făcut un pas în față ...... la ataaaac!!!

Nu mai scuipă, mai fuge uneori de mine dacă mă vede că vin cu mișcări grele, dar îl declar domesticit și lipicios ..... chiar prea lipicios, deși nu-mi amintesc să-i fi dat lipici la micul dejun! E un împielițat și jumătate, înțelege de vorbă bună dacă i-o repeți de vreo 3 ori, știu să îl fac să asculte ..... ce mai, ar trebui să mă apuc să deschid o grădiniță de pisici cu program prelungit!

M-am dus acum să-l caut, că prea e liniște ...... n-are treabă, cocoțat în patul meu, se pregătește de somn. Știe că nu îi dau voie în pat. Când m-a văzut că vin, cred că vroia să se piardă acolo în așernut, să nu-l văd, a făcut ochi maaaari, urechile pe spate ..... și aștepta furtuna! Dar nu a mai fugit, ca apucatu'!! Cum să-l izgonesc, când îi văd ochii ăia .... și faptul că știe că e făcut ceva nașpa .... Nu-i mai place în coșuleț, cred că se simte părăsit acolo. Ideea este că bietul animal a trecut prin niște traume și abia l-am dezvățat să nu o mai ia la goană și să nu mai fugă cu îmbucătura în gură. Trebuie avut grijă, fără mișcări bruște, fără bătăi din palme, fără țipete. Totul soft, calm, mai cu încetinitorul, până se învață. E pe calea cea bună oricum, dar și la ce răbdare am eu cu el ..... păi am, că e mic și blănos și mă topesc.

Pe scurt: cine îl adoptă de suflet, să aibă grijă de el, să îl mângâie, să-l hrănească, să-l iubească? Majoritatea timpului doarme, noaptea doarme automat, are doar două reprize de joacă pe zi, în rest nici nu știi pe unde e și ce visează

Răspunde la 0722 789 394, iloveadv@yahoo.de. 

Dacă nu răspunde din prima, rog reveniți, că mai merge pe la interviuri sau mai ia metroul, știți cum e :-) prin București.

povestea în imagini 

Tibetul secret

- din seria cărților pe care le recomand -

READ HERE: Tibetul-secret-moristile.html
and HERE: Tibetul-secret-unt-oase-tacere.html

ON-LINE vs. PRINT JOURNALISMUS

Präsent vs. Zukunft

 Nachdem mehrere Medienkonzerne ihre Pläne veröffentlicht haben, dementsprechend ein System der Bezahlung für die elektronischen Artikel entwickeln und implementieren zu wollen, stiegen die Streitigkeiten über diese Thematik. Es gibt ein Studium, von Wall Street Journal bestellt, beim internationales Niveau, welches deutlich zeigt z.B. dass die Rumäner nicht bereit sind, für die elektronische Form der Zeitungsinhalte Geld auszugeben (nur 4% davon). OK, das kann - global betrachtet - nicht relevant sein und man kann über die Zukunft der Journalismus und der Journalisten nicht nur aus der Sicht eines einziges Landes zu sprechen, das ist klar.

Es gibt schon Publikationen – Newsday oder L’Express – die manche Zahlungsformen implementiert haben. Es gibt auch Medienkonzerne die angefangen haben ihre Journalisten im Bezug auf deren Tätigkeit im Internet zu bezahlen und in Rumänien gibt es auf dem Arbeitsmarkt manche solche Arbeitsangebote.

Die Sache ist aber, dass der Timing ziemlich schlecht aussieht. Die Menschen allgemein sind – nach so vielen Jahren freizügiger Zugang – nicht bereit auf die kostenlosen Auskunkftsquellen zu verzichten. Aber, wenn man an allen Vorteile der elektronischen Materialien denkt, kann man schon sagen, dass es nur eine Gewohnheitssache ist und die Menschen werden in die Zukunft eher dafür bezahlen, als an die Inhalte zu verzichten. Die Nachrichten verteilen sich viel schneller und das bringt sehr viel mit, besonders in Katastrophenfällen. Die Verteilung verbreitet sich überall in der Welt, wo man Internetverbindung gibt es (und hier eine ganz frische persönliche Erfahrung: Ich war im Dezember in Nepal und ich war absolut erstaunt darüber, dass in Kathmandu überall in Thamel – Touristenviertel – über wireless verfügt. Überall. Auch bei 3.500 m hoch, im Namche Bazar, verfügt man über Internetverbindung, und das für ziemlich niedriegen Kosten schon. Und ein Hotel mit Internetverbindung wird man gerade bei 4.900 m hoch gebaut, im Lobuche!). Dann kann man die Texte viel einfacher durch Videos, Grafik oder Slideshows ergänzen und instant vervollständigen. Wir sind schon abhängig davon, es ist viel interessanter die Nachrichten in dieser Form zu verfolgen und ausserdem gibt es diese Möglichkeit sich die Nachrichten automatisch im Inbox zukommen zu lassen. Das is so bequem und praktisch. Und vor allem kostet ja nichts, so lange über einen Computer und Internetverbindung verfügt.

Gibt es aber auch irgendwelche Nachteile des online Journalismus zur Zeit?

Ich denke ja, als Leser, aber als  klassischer Journalist oder Zeitschriftenkonzern.

Als Leser, finde ich sehr oft zu viele Materialien, die sich als journalistisch betrachten, aber die damit nichts zu tun haben. Falsche Informationen, Quellen wurden nicht richtig oder gar nicht geprüft, Beteiligten wurden nicht kontaktiert und nachgefragt und solche Sachen. Das heisst, Kredibilität der Journalisten selbst ist sehr gesunken und die Branche gerät fast im Gefahr, schlechten Ruf zu haben. Die klassische Deontologie und oft auch die Gesetzgebung werden total ignoriert. Ob das noch Journalismus ist? Praktisch, die Kostenlosigkeit promoviert teilweise auch eine schlechte Qualität, weil die Reaktionen von den Lesern nicht so unbedingt wahrgenommen werden. Auf der andere Seite, wenn der Leser kein Geld für diese Dienstleistungen ausgibt, geht er sehr einfach weiter, streitet nicht. Aber wenn er einen Zeitungabonament hat, wird er mehr aufpassen, da es Geld kostet.

Das heisst allerdings, dass in der Zukunft die Qualität des online Journalismus sehr wichtig ist – wenn man bedenkt welche Beeinflussung die Media über die ganze Gesellschaft hat, sollte als Priorität betrachtet werden. Teoretisch heisst das, dass die Guten bleiben werden, der Rest wird verschwinden. Natürliche Selektion. Daher ist die Konkurrenz immer starker und die Regeln sind wenig. Es funktioniert wie in der Liebe oder im Krieg: „Alles ist erlaubt!“ – was ich nicht unbedingt als gut empfinde.

Betreffend die Qualität des online Journalismus muss man noch etwas dazu sagen:

Wer sind eigentlich diese vielen Journalisten online? Welche von den Millionen Menschen, die auf Internet tätig sind, wirklich Journalisten sind und welche nicht? Sind diejenigen, die Sport- oder Finanzartikeln schreiben, in diesen Bereichen auch ausgebildet, so dass sie zumindest eine Ahnung haben, worüber sie schreiben und welche die Fachsprache ist? Die Frage ist kaum ein Witz (ich kenne die Realität in Rumänien und darüber berichte ich, das ist also mein Ausgangspunkt nun).

Journalismus .... es klingt immer so “cool” sich als Journalist vorzustellen, richtig?

Wer dürfe sich aber heutzutage noch als Journalist betrachten? Ich meine, mit dieser neue Welt des Internets und besonders der Blogosphere, wo man Millionen von Menschen etwas zu berichten, mitzuteilen oder bloß zu sagen haben. Für diejenigen, die sich mit dem Journalismus als Beruf nicht beschäftigen, ist es manchmal schwer die Unterschiede zu merken. Journalismus bedeutet doch eine bestimmte Deontologie und Ausbildung. Oder so sollte es sein, zumindest. Aber, auf der anderer Seite, journalistischen Fähigkeiten, oder besser ausgedruckt, journalistisches Talent lernt man nicht in der Schule, in keiner Schule. Man hat der Sinn und der Talent dafür oder nicht. In der Schule bekommt nur ein bisschen mehr Information über manche Aspekte des Berufes, aber keine Schule macht jemanden Journalist, sondern vermittelt nur einige Kompetenzen.

Der Blog ist ja auch ein Trend geworden. Profil auf Facebook zu haben und mindestens ein eigenen Blog zu führen “muss” heutzutage selbstverständlich sein. Die Motivationen sind sehr verschieden. Für einige jetzt bekannten Journalisten fing der Weg zur Massmedia durch einen einfachen Nachrichten-Blog an.

Warum ich im Bezug mit dem Online Journalismus die Thematik des Blogs anspreche? Weil ich der Blog als eine Art Trampolin empfinde. Besonders für diejenigen die keine Fachstudien haben oder haben wollen. Und beobachte damit meine eigenen Blogs, wie die Texte vor 3 Jahren aussahen und wie die Texte heutzutage erscheinen, wie niedrig die Leserzahl damals war und wie hoch doch in den letzten Monate gestiegen ist.

Wie schafft man noch, als Individuum, eine eigene Identität im Internet? Im Endeffekt, welche Texte, welche Journalisten werden am meisten gelesen? Wenn man für eine Publikation als Angestellter arbeitet, ist die Sache nur nebenbei, also nicht so wichtig, aber jeder Journalist würde sich im Licht der Medien positionieren, jeder will bekannt und anerkannt werden.

Der Handel spielt mit einigen Fachbegriffe, zum Beispiel “der Brand, der Marke” eines Produktes. So sehe ich auch in diesem Bereich möglich: man kann sich als eigener Brand im Internet entwickeln. Das braucht lange Zeit und Konsekvenz. Regelmäßig posten und interaktiv werden, d.h. den Lesern die Möglichkeit geben, sich zu äußern, Kommentare hinterzulassen, miteinander im Kontakt zu kommen.

Man sollte ein Profil auf Facebook und Twitter haben. Verschiedene, aber doch interessante Netzwerke. D. h. genau wie beim vorigen Punkt, viel Zeit dafür spenden. Die Informationen im Internet sind instant und kommen aus aller Welt. Wer nicht da regelmäßig ist, wird bald vergessen. Zurückzukommen wird immer schwerer.

Was mir aufgefallen ist, die Gruppen sind wichtig, sie ziehen immer neue Kontakte ein. Genau wie im reales Leben, wäre vielleicht keine schlechte Idee, mit der Gruppe einen monatlichen Treffen online zu vereinbaren. Die Zeiten, als wir noch so komisch fanden, mit jemanden zu sprechen, den wir nie getroffen haben, sind längst vorbei. Aber diese gute Beziehungen nehmen viel Zeit im Anspruch, was ich als Nachteil empfinde. Nachteil dieser online Leben ist, das wir am Ende doch isoliert und alleine werden. Alles verschwindet genauso plötzlich wie aufgetaucht ist.

Vorteile im Bezug der Blogs – natürlich dass alles relativ bleibt:

- die Texte sind ehrlich. Weil die Autoren keine fremde Interesse vertreten. Das gilt natürlich für bestimmte Formate, nicht für Nachrichten (Meinungen, Analysen, Debatten, Leitartikeln). Und ich meine die persönliche Blogs, nicht die von verschiedenen Politikern oder Unternehmer.

- Man kann hier einfach neutrale Nachrichten veröffentlichen, aber auch eigene Analysen, ohne eine bestimmte Ierarchie respektieren zu müssen oder auf der Genehmigung des Chefs warten zu müssen. Die Leser entscheiden, ob die Meinung pertinent ist oder nicht, nicht der Chef.

- Es ist ein kostenlosen und weltweiten Kommunikation- und Promovierungsinstrument. Die fast augenblickliche Verbreitung der Information, überall in der Welt, involviert komplexe Auswirkingen, je nach dem Spezifizität des Inhaltes.

-  Kostenlosen Zugang im Internet – wird hoffentlich immer so bleiben. Es gibt also andere Art von Hindernisse, keinen Zugang zu erhalten: man kann sich kein Computer leisten oder man hat keinen Strom im Gebiet oder es gibt keine Infrastruktur, Internetkabel kann also nicht zur Verfügung gestellt werden, oder man kann der Monatsabonament für die Internetverbindung nicht bezahlen.

-  Es ist immer einfacher ein Blog zu öffnen und zu verwalten.

-  Bietet viel Flexibilität an.

-  Bietet Informationen und ist interaktiv.

 Nachteile im Bezug der Blogs – natürlich dass alles relativ bleibt:

-  es gibt keine Autorrechte, jeder kann Deine Texte oder Bilder stehlen. No copyright. Keine Gesetzgebung.

-  Viel Unsinn, Vulgarität usw., = geistige Umweltverschmutzung.

-   Kann Abhängigkeit verursachen, dadurch kann der Gesundheit schaden.

Blogs sind genau so wichtig geworden, wie das Internet selbst.

Die neue Media wird die alte Media überholen, es ist nur eine Frage der Zeit. Ohne genau zu wissen, denke ich dass alle wichtigen Meinungsleader schon online sind. Die Redaktionen werden immer kleiner, um die Kosten zu senken. Die Journalisten finden Informationen blitzschnell auf Twitter oder Facebook, Google oder durch Instant Messenger und auch auf Blogs. Eine Nachricht kann man in 5 Minuten fertigschreiben und wireless auf dem Internet verteilen. Im Falle von Katastrofen oder Krieg oder sonstige Ereignisse, werden Bürger gebetet, Materialien zuzusenden, egal was, egal wie: Aufnahmen mit einem Handy, zufälligen Bilder aus dem Hotelzimmer usw. Die Bürger werden immer öfter motiviert, sich zu involvieren, daher wird Journalismus neue Orientierung bekommen. Die sind keine Journalisten und in Extremfällen werden all diese Informationen in der grobe Form veröffentlicht, ohne journalistische Verarbeitung. Haupsache, die wichtige Informationen erreichen das Publikum und das Publikum ist froh darüber, mekert keiner (Erdbeben, Flut, Krieg, Terroranschläge usw).

Das ist also ein Punkt, sicht zu fragen, wie sieht der Journalist der Zukunft aus? Ich bin sehr aufmerksam auf unsere Arbeitsmarkt, welche Anfragen und Angebote im Bereich des online Journalismus auftauchen. Es gibt sehr viele Anzeige, wo man keine journalistischen Fähigkeiten gefragt oder verlangt werden, absolut keine Fachausbildung. 

Der Profil sieht ungefähr so aus:

Digitale Geräte kennen, so dass man einen Artikel erstellen kann; sehr soziabel sein und online eine Gruppe erstellen, animieren und verwalten können; glaubwürdigen Geschichten erstellen können, sowie anziehende Stories; eventuell seine Fähigkeiten durch schon ein eigenes Blog oder Profil auf Facebook beweisen können; unternehmerische Initiativ zeigen; die neue Mediawelt möglichst gut zu beherrschen; Audienzmessung zu kennen und die Schwankungen richtig beurteilen zu wissen; aus dem Sicht der „beruflicher Karriere“ zu denken, nicht der „Suche einer neue Stelle“; langfristig zu denken.

Eins is klar: die Zukunft sieht total anders aus. Die Qualität wird nicht mehr so sein, wie es war, weil die Geschwindigkeit führt meistens zur Oberflächlichkeit. Ich beworb mich z. B. letzte Woche für eine Stelle als „online Journalist“ für eine neune online Publikation die sich im Bereich Kredite tätig ist. Die sagten, ich soll 2-3 Artikel pro Tag schreiben, Bezahlung erfolgt nach 100 Artikeln und wird 300 RON pro 100 Artikel, d.h. etwa 0,70 Eurocents pro Artikel. Ich soll meine eigene Resourcen haben: Computer, Internet, Platz. Ob das Journalismus heisst, zweifle ich so sehr. Auf jedem Fall ist das für mich kaum anziehbar und finanziell gar nicht motivierend.

Eine vielleicht zu frühzeitige Frage wäre: wie sieht mit den Resourcen aus? Also, online ist gut, weil wir anscheinend niedriegere Kosten haben, keine Wälder vernichten müssen, da der Papierbedarf wesentlich niedrieger wird und so weiter mit der Gesamtkette unserer Umwelt. Transport- und Distributionkosten fallen ebenfalls weg. Wie sieht aber mit den Energiekosten aus? Online zu sein braucht ein spezifisches Umwelt, egal ob Lieferant oder Empfänger ist und Empfänger sind wir fast alle und bald werden wir auch fast alle auch Lieferanten (durch unsere Texte, Meinungen, Berichten, Mitteilungen, Bilder usw.). Ich kenne mich nicht aus, welche Variante besser für unsere Umwelt und zukunftige Welt wäre, aber eins ist klar: keiner denkt heutzutage daran. Ein Beispiel steht aber uns gerade zur Verfügung: die Generation meinen Eltern und teilweise auch meine Generation haben eine Ahnung worüber, wie man ist, mit wenig Geld zu leben. Oder ganz ohne Strom. Wir haben diese Übung in unserer Erziehung, und diese Lebenserfahrung ist gerade jetzt, während dieser chaotischer Krise sehr nützlich. Ich kann der Weg zurück finden und überleben. Vor der Krise, verdiente ich mal angenommen 10 EURO pro Stunde und es war sehr gut, jezt, 2 Jahren danach, kämfpe ich mit Arbeitsangebote wo man ausgerechnet weniger als 2 EURO pro Stunde angeboten wird. Wie könnte ich überleben?

Was ich sagen möchte: die Welt ist abhängig von Nachrichten geworden. Es sollte nicht abhängig von Internetverbindung werden, weil alles auf Maschinen, nicht auf Menschen sich basiert. Und wir wissen schon was alles schief gehen kann, wenn ein bestimmten Computer kaputt geht.

Schlussfolgerung: Print wird nicht so bald verschwinden, aber irgendwann mal doch. Wie schon gesagt, nur eine Frage der Zeit.

 Abschlussarbeit Webseminar Alumni Deutschland

Februar 2011

recruteri vs. candidati

”Sunt de-a dreptul enervanți!”

Ce vor angajatorii (austrieci) de la candidați, 

până la urmă?

N.B. Doar nu vă imaginați că doar angajatorii austrieci au probleme?! Cum ne spune nouă un profesor la facultate: ”Măi copii măi, nu fiți tăntălăi!”

Lipsa oricărei scrisori de intenție, cunoștințele mediului de afaceri lipsesc, fotografia a fost făcută cu un telefon mobil, la întâmplare – angajatorii austrieci se plâng la momentul actual de nivelul aflat mult sub ”mediocru” al calității documentelor trimise de candidații pentru un loc de muncă. Ceea ce ne dă motive îndestulătoare pentru a începe o campanie edificatoare în acest sens!

Ce vor șefii de personal din Austria de la candidați?

Ce le atrage atenția când vine vorba de candidaturi? Cu ce pot fi impresionați? Există 5 elemente asupra cărora candidații ar trebui să insiste.

O promițătoare descriere a postului, o activitate incitantă și propriile calificări se potrivesc, pentru candidat, ca o mănușă. ”Oh, yes!! Am dat lovitura, am găsit jobul perfect! Trimit scrisoarea de aplicare și curriculum și gata. O să mă caute ei ....”

Nu neapărat. Căci ideea aceasta au mai avut-o și alții, cu siguranță. În cel mai rău caz, chiar câteva sute de ”și alții”. Un șef de personal, Alexander Pertele, spune: ”Primesc cam 2.500 de candidaturi pe masă, la nivel de an. Un număr impresionant. Și toți ar trebui să iasă în evidență prin scrisoarea de prezentare. Scrisoarea de aplicare este prima ”undă de parfum” pe care un eventual angajat o poate transmite în cadrul unei companii. Dacă trece de acest prim pas, înseamnă că a pus piatra de temelie pentru un interviu cu angajatorul.

5 minute care decid pentru acceptare sau respingere, succes sau mizerabilitate

Esențial pentru a ajunge rapid la punctul ochit:

Conform unui studiu la nivel internațional întreprins de Robert Half, prestator german de servicii de personal (http://www.roberthalf.de/), recruterii austrieci acordă în medie maximum 5 minute pentru verificarea documentelor trimise de un candidat (scrisoarea de aplicare, curriculum și alte anexe). Ca urmare, candidații au doar acest interval pentru a atrage atenția asupra lor și pentru a convinge că se află peste media de mediocritate.

Nota pe care o dau recruterii austrieci modului de prezentare al candidaților se oprește undeva la 6,50 spre 7 – potrivit unui sondaj aplicat asupra a 250 de companii.

Există infinit de multe sfaturi și recomandări despre cum ar trebui să arate o aplicare perfectă. Aceste informații, deși ajung în aria vizuală a candidaților, nu sunt însușite și aplicate.

Tot în urma unui studiu complex, au reieșit câteva puncte slabe ale candidaților, atunci când își prezintă candidatura pentru un loc de muncă:

1. Factor de risc este chiar scrisoarea de aplicare: Este sau nu importantă?

„Nu se prezintă o adresă motivațională, se trimit scrisori cu format standardizat, în serie.”

Din 900 de recruteri austrieci, trei din patru au declarat că acordă o foarte mare importanță scrisorii însoțitoare a CV-lui (foarte importantă: 46,6%, importantă: 28,4%, indiferent: 15,9%, mai degrabă neimportantă: 6,8%, total neimportantă: 2,3%).

Mulți spun că din scrisoarea de aplicare a candidatului nu reiese nici măcar postul pentru care respectivul aplică. Ceea ce ar fi de fapt un element de bază.

Ce ar trebui fiecare aplicant – indiferent dacă are experiență în câmpul muncii sau nu – să prezinte în scrisoarea respectivă? Aveți la dispoziție spațiul oferit de un format A4 pentru a fi cât mai convingători în explicarea elementelor care vă recomandă a fi ”persoana potrivită la locul potrivit” pe postul la care aplicați. Acest lucru implică chiar și know-how-ul dv. vis-a-vis de ceea ce lipsește companiei respective la momentul dat, raportat la poziția oferită. Acest lucru înseamnă că aplicantul a făcut o muncă de cercetare. Care este exact obiectul de activitate al companiei unde aplic? Ce se așteapă exact de la mine? De ce mă identific cu obiectivele companiei din care vreau să fac parte?

2. Provocarea supremă: curriculum vitae

(va urma) 

Andrei Plesu in Japonia

N.B. Text preluat din simpatie pentru vocabularul utilizat. L-am primit pe @, pur și simplu, nu este creația mea. Nu am ajuns încă prin Japonia, deși Fuji Mount e pe listă :-)

   

"Trebuie sa încep prin a recunoaste ca baile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si nuante locale tin spiritul în alerta si produc, în faza inaugurala, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.
    Fata de ceea ce poti pati în Japonia, toate acestea sînt însa bagatele, mofturi. Am avut parte, de pilda, într-un hotel hiper-modern, de o experienta unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndata ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricînd sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japoneza. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urma, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul functiona - ca progresul însusi - dupa legi fatale. Într-o clipita, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amarîte, filtrate de incontrolabile perdele de apa. Am simtit, împietrit ca ma îndrept spre un final imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai pura (si sordida) varianta materialist-dialectica: o stîngace apasare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata harmalaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sa nu stîrnesc vreo recidiva, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat, o lumina spectrala, care îti lumina papucii ori de cîte ori lasai picioarele sa-ti atîrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de acest abuz tehnologic closetele traditionale sînt de o paradiziaca simplitate. Nu în Japonia.

    În programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lînga receptie. Omul încerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, încalcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupa o anumita combinatie de miscari igienice, alternînd balansul cu rasturnarea, rotirea si clatirea... La rîndul meu, am încasat prima trauma cînd, intrînd în camera care îmi era rezervata, n-am vazut decît un paralelipiped gol, fara nici o piesa de mobilier. În mintea mea îngusta, de european rasfatat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre batrîna însotitoare care lucra pe
post de "bagajist" si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe care, însa, s-a grabit sa o reintroduca în lacasul ei "de zi". Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma întind acum, pe loc, chiar daca nu ma culc înca. Nu, mi-a pantomimat, în replica, cu o blînda cruzime, interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stam pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblam de-a busilea.
Spre seara, m-am hotarît sa cer de mîncare în camera. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul "vitel". A aparut o fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat în baie, adica într-o camaruta îngusta, cu o copaie de lemn patrata. "Nu - zic - nu baie! Mîncare! Vitel, care va sa zica! Papa!" "Ba, din contra - îmi semnalizeaza cu un surîs buddhist preopinenta - mai întîi baie! Papa la urma!" Dupa cîteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru în scaldatoarea de lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rînjind, cu un manunchi de nuiele aromate în mîna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se întristeaza, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pîna la urma ceva, un ritual incomplet ("interruptus?"), dupa care am dreptul sa ma asez la masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala cu apa în care clocotesc legume, mirodenii si brînza de soia. Se ia, cu doua betigase, cîte o felie de carne si se agita în fiertura din oala pîna dispare tenta de crud. Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea în zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pîna vad ca s-a fiert. Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad în imobilism; carnea trebuie agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sa trisez, ma priveste sever si îmi sopteste militareste: "Shabu-shabu!" Trag concluzia ca "shabu-shabu" înseamna, pur si simplu: "agit-o!", "misc-o!", "stînga-dreapta!", "hais-cea!". Cina se încheie melancolic, în insatisfactia partilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale. 

    A sta la masa dupa tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare dura, barbateasca: fara exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele, rastigneste coloana si distruge apetitul.
    Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram invitati sa participam împreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugaciune.
    Un alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din Kyoto , specialist în Zen, a înteles repede ca are de trecut o proba grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manînce din boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful român a simtit ca pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hartuita de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrînd, totusi, aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotarît, prin urmare, sa-si adune picioarele în asa fel, încît sa-si poata sprijini sezutul pe calcîie. Dupa chinuitorul "lotus" dinainte, noua postura parea mîntuirea însasi. Dar numai pentru cîteva minute. Calcîiele nu sînt nici ele antrenate sa suporte întreaga pagoda a corpului. În plus, o apasare disproportionata suprasolicita, în aceasta pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru care "lotusul" nu parea sa creeze dificultati. Scena avea, probabil, în ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamînd, cazut în genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cît poti rezista în genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar parca mai confortabila: pozitia "Lorelei". Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste... Japonezii au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! "Un scaun! Un regat pentru un scaun!" - striga mut fiecare madular al filosofului.     Nu exista alta solutie decît abandonul. "Vai, ce gradina frumoasa aveti!" - a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lasîndu-si amfitrionii cu lingura la gura, între doua îmbucaturi.

    Am facut o experienta asemanatoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sa rezist pîna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari intelectuale. Nu stiu nici pîna azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tau, duhul tau, lumea din jurul tau si universul întreg sa intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastra si încercînd sa o dominam rational. Facusem totul pe dos. Buddhismul Zen ne da însa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea româneasca: stai strîmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regula.

    Sa se mai miste si ei nitel, sa dea semne de viata.

Vorba gheisei mele: "Shabu-shabu!" 

N.B. Text preluat din simpatie pentru vocabularul utilizat.