Follow by Email

Donnerstag, 17. Februar 2011

Democratie si totalitarism - Raymond Aron


Lucrarea “Democrație și totalitarism” a lui Raymond Aron face parte dintr-o serie de trei lucrări bazate pe lecțiile despre societatea industrială predate de autor la Sorbona în perioada 1955-1958.
Născut în 1905 la Paris (decedat în 1983), prieten apropriat cu Jean-Paul Sartre și Paul Nizan, Raymond Aron a predat de-a lungul timpului la Universitatea din Köln, apoi la ”Casa academică” din Berlin și Havre. Activează o perioadă ca redactor șef al ziarului ”La France libre” de la Londra și apoi devine jurnalist politic, desfășurând în paralel și o activitate academică universitară. Printre alte titulaturi, în CV-ul autorului mai figurează și cele de editorialist la diverse publicații franceze, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris și Școala Națională de Administrație, titular al catedrei de sociologie a Facultății de Litere din Paris, director de studii la Școala practică de înalte studii, profesor la Colegiul Francez.
”Democrație și totalitarism” însumează un număr de 19 lecții, textele au un stil foarte abordabil și avantajos, facil, direct, autorul se adresează direct (persoana I singular), folosește întrebări retorice, explică și analizează într-o manieră complexă și atrăgătoare. Colecția de texte prezentată în această lucrare se referă retrospectiv la regimul din timpul celei de-a IV-a Republici Franceze (sistemul politic cunoscut sub această denumire) din intervalele de timp iunie 1944-octombrie 1958, 13.10.1946 (adoptarea unei noi Constituții în Franța) - octombrie 1958 (noua Constituție).
Cartea este structurată în trei secțiuni principale, fiecare cuprinzând un număr de capitole cu titlul de-sine-stătător, și o a patra secțiune destinată unor concluzii.
Partea întâi se ocupă de concepte și variabile, abordând înțelesul echivoc al termenului ”politică. De pildă, policy se referă la un program, la o metodă de acțiune referitoare la o problemă a unui individ sau grup, în timp ce politics este domeniul în care se întâlnesc diversele politici (policy, policies). ”Politica desemnează în același timp domeniul și cunoașterea pe care o avem despre acest domeniu.” Referindu-se la Franța, desigur, autorul face o afirmație care exprimă un fapt universal valabil: ”N-am putea trăi într-o democrație – așa cum o practicăm noi în Franța – dacă cetățenii n-ar avea o conștiință minimă a regulilor potrivit cărora funcționează regimul.”
Tot în partea întâi se tratează modul de exercitare a autorității și alegerea guvernanților, elemente considerate a fi esența politicii. Se dau definiții, se analizează exemple și nuanțe, se compară opoziția dintre Tocqueville și Marx legată de abordarea relației dintre economic și politic.
Se pune întrebarea, la un moment dat: raportat la om, ce este mai important? Factorul politic sau cel economic? Răspunsul și explicația: Cel politic, pentru că politica privește în mod direct sensul însuși al existenței.
În capitolul al doilea din prima parte se face o incursiune care ne conduce de la gândirea filosofică către sociologia politică, pornindu-se de la epoca aristoteliană. Și apar două întrebări cel puțin interesante:
1.     Cum se menține un regim?
2.     Cum se transformă un regim sau cum poate fi el răsturnat?
Răspunsul are o tentă filosofică și debutează cu o definiție a ”celui învățat”, care este acela care trebuie să îi sfătuiască pe oamenii de stat. ”Politica oferă guvernanților fiecărui regim sfaturi despre cel mai bun mod de menținere a regimului existent.” Un regim tiranic se va utea menține prin mijloace detestabile, imorale.
”Politica” lui Aristotel, studiind diverse variante de guvernare, este de fapt un drum spre latura filosofică a problemei: care este cel mai bun regim?
Aristotel a stabilit trei tipuri fundamentale de regimuri relevante: monarhia, oligarhia și democrația. Stabilirea acestora este un element universal-valabil, nu doar cetăților grecești. Acest lucru presupune că principiul de bază al oricărei clasificări ar fi numărul celor care dețin puterea suverană.
Se vorbește apoi de clasificarea regimurilor politice făcută de Montesquieu, care a stabilit și el trei forme distincte: republica, monarhia și despotismul. Montesquieu păstrează ideea lui Aristotel, conform căreia natura regimului este dependentă de cei care dețin puterea suverană.
În aceasă analiză, intervin două variabile: câți indivizi dețin de fapt puterea? și modul de exercitare a autorității.
Hobbes, un mare autor al tradiției politice, vine cu o întrebare care ar putea-o înlocui pe cea formulată de Aristotel (”Care este cel mai bun regim?”): CE trebuie să fie regimul politic pentru a asigura pacea între oameni?
Sunt amintiți și citați diverși alți contributori la această tematică: Spinoza, Pareto, Marx (care subordonează politicul laturii economico-sociale și avansează un fel de rețetă a ”regimului perfect”).
Dimensiunile ordinii politice sunt tratate sub titlul al treilea din partea întâi și procesul de căutare al celui mai bun regim este situat acum în abstract și universal, desigur cu argumentațiile aferente care descriu realități istorice, cum ar fi de exemplu aceea legată de sintagma ”suveranitatea poporului”. Această sintagmă (ca să nu îi spun lozincă) de ”poporul e suveran” a fost atribuită, de-a lungul istoriei, tuturor regimurilor (fascist, comunist, capitalist), diferențierea practică constând în modul de alegere a posesorilor puterii în fapt. Se ajunge la analiza termenului libertate vs. libertăți.
Conform filosofilor, există două obiective ale oricărei politici:
1.     să fie pace în interiorul colectivității
2.     să fie apărată colectivitatea în fața altor colectivități.
O mențiune interesantă la punctul 1: să existe acordul ca statul să dețină exclusivitatea pentru folosirea forței în sensul menținerii acestei stări de pace.
Se continuă cu definiții și analize legate de funcțiile ordinii politice moderne, diferențele dintre omul politic și funcționar.
O analiză interesantă oferă și abordarea partidelor pluraliste vs. partidul unic. În căutarea unei teorii a regimurilor politice din epoca contemporană, aici se tratează funcțiile executivă și legislativă asumate de administrația statului – prin intermediul justiției și poliției -, respectiv de politică.
Există deci două elemente distincte, dintre care doar unul este în măsură să stabilească principala orientare a regimului existent. Elementul de ordin administrativ este, în linii generale, o constantă care suferă minore modificări de la un regim la altul. Cel care determină schimbări majore, răstoarnă situații, stabilește relațiile dintre guvernanți și guvernați etc. este sistemul politic. Și de aici se pornește la o analiză a diverselor tipuri de partide, rolul și restricțiile acestora, implicațiile concurenței dintre partide, statutul concurenței, aspecte legate de putere și exercitarea acesteia, de legalitate și ilegalitate, legitimitate, opoziție.
Într-o democrație de tip occidental se vorbește despre acordul național și contestare. Acordul național se obține atunci când regimul conștientizează datoria sa față de menținerea intereselor colective, fără a desființa dialogul dintre partidele politice (adică contestarea dintre o serie de grupuri aflate pe poziție de rivalitate).
Societățile conduse de un regim în care este permis un singur partid politic se caracterizează printr-un monopol acordat partidului respectiv, care este recunoscut ca fiind legitim. Singurul legitim, fără concurență sau opoziție. Și aici se tratează aspecte legate de argumentarea dreptului la monopol, de inseparabilitatea statului față de partidul unic, alegeri.
Fiecare dintre cele două tipuri de regim – pluralist, respectiv monopolist -, funcționează în baza unui set de principii. Regimul pluralist aplică o cominație între:
a)    respectarea regulilor / a legalității,
b)    sensul compromisului – în sensul acceptării legitimității argumentelor aduse de ceilalți, scopul sau obiectivul final fiind găsirea de soluții acceptabile tuturor părților.
Regimul monopolist funcționează în baza a două elemente, care sunt de fapt niște sentimente: credința (în regim) și teama (de regim).
”Principala variabilă” devine însăși termenul de partid. Este posibilă existența unui regim fără partid, ca o a treia formă de guvernare? Acest lucru ar presupune depolitizarea celor guvernați. Se analizează ideea ”partidului perfect”, care pretinde monopolul puterii politice, dar care are o ideologie cu ambiții mai limitate (cum ar fi partidul fascist).
Ce este de fapt partidul? Nu este o instituție oficială, ci o realitate socială în sfera limitată a competiției politice, miza și rezultatul fiind alegerea celor care guvernează.
O larga prezentare este dedicată în capitolele următoare anumitor aspecte legate de partidele/regimurile constituționale-pluraliste (numite în general democratice): corupția (”este oare coruperea inevitabilă?”), paradoxismul, slabiciunile etc. Problematica coruperii și a corupției deschide și partea a treia a volumului de față, unde se analizează regimul francez luat ca exemplu de regim supus coruperii. Autorul devine metaforic și cele două parți ale primului capitol se disting conform acestei metafore: ”(....) regimul constituțional este cel în care, în pofida a tot ceea ce se întâmplă, bariera supremă este un fir de mătase – firul de mătase al legalității. Dacă firul de mătase al legalității ar fi rupt,  în mod inevitabil s-ar profila la orizont tăișul sabiei.
Și, conform lui Raymond Aron există trei variante de acțiune a ”tăișului sabiei”: revoluția spaniolă, cea național-socialistă și cea rusă. Deși diferite, aceste revoluții au ca element comun o izbucnire datorată preluării puterii în mod violent de către un grup minoritar, dar înarmat de oameni.
Un loc aparte în economia cărții îl ocupă studiul asupra regimului comunist (al lui Stalin) și se pune accentul pe o necesitate indispensabilă: a nu se pierde din vedere cele două mari elemente pe care le implică o analiză completă, adică ideologia și realitatea.
Urmează autopsia regimului sovietic și ”amănuntele” tratate de autor în această lecție sunt captivante, îndeosebi pentru cititorii care au trăit din plin efectele comunismului și știu exact ce formă iau diferențele dintre ideologia proclamată și realitatea concretă). O scurtă frază care ar putea incita la lectura: ”statul este necesar atâta timp cât umanitatea nu va fi unită.”. Analiza ”delirului stalinist” este în sine fascinantă și ultimele capitole ale părții a treia tratează separat conceptul de teroare, cu forme de implementare, existență și aplicare a terorii. Iar de la teroare la totalitarism și dictatură pasul este foarte mic, frica fiind instrumentul la care se apelează în primul rând.
Concluzie: regimul constituțional-pluralist rămâne o formă viabilă de guvernare și argumentele se regăsesc, prin comparații, analize și teorii, în această lucrare a lui Raymond Aron.

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen