Posts mit dem Label bani werden angezeigt. Alle Posts anzeigen
Posts mit dem Label bani werden angezeigt. Alle Posts anzeigen

Montag, 16. Februar 2015

Material preluat integral de pe "reportaje-live": despre bani, mentalitate, economii


A economisi nu are legatura cu venitul

Posted on 13 februarie 2015

"Am o biblioteca maricica si in mai mult de jumatate din ea sunt carti de educatie financiara. Am recomandat pe acest blog cu insistenta oricui a fost dispus sa ma asculte o carte simpla ca o poveste numita “Cel mai bogat om din Babilon”. Este o carte fara varsta la fel de actuala in prezent ca si acum 2000 de ani. Mi-am dorit cu disperare sa invat cum sa imi castig libertatea financiara. Nu am avut pe nimeni care sa ma ghideze , sa imi arate o lumina in toata lumea asta a banilor. Am vazut multi impostori milionari despre care am crezut ca au bani dar aveau doar un standard ridicat de viata, am vazut ca oamenii care aveau cu adevarat bani nu erau dispusi sa explice cum fac sau aveau explicatii puerile. Am pierdut ani de zile citind manuale de economie insipide, cursuri de MBA si mi-as fi dorit din suflet sa ma traga cineva de maneca cand eram tanar, prost si ambitios si sa imi spuna “Bai fraiere, stai un pic, alergi aiurea…incepe cu cartea asta si dupa mai vezi tu” . Nu am avut pe nimeni si timpul nu are rabdare cu tine biet copil orbecaind sa inveti cateva lectii. Sunt lectii cu care mi-am tabacit pielea, de la care am inca arsuri si despre care scriu aici pe blog.
O sa fac o lista cu cele mai puternice carti de educatie financiara pe care le-am citit o sa le pun pe blog . Veti vedea cat sunt simple, sunt aproape niste povesti. Sunt simple povesti pentru ca acumularea bogatiei insemna cultura a banilor in primul rand.
Mi-au trebuit multi ani sa inteleg ca a face bani nu inseamna metoda ci inseamna mentalitate.
A fost o vreme cand am crezut ca pentru a fi bogat trebuie sa stii tratate de economie, sa fii un fel de biblioteca de concepte si modele matematice. O greseala imensa. Am strans bani cu disperare in dorinta de a acumula libertate, am investit prosteste,am aplicat modele de investitii , patternuri pe Forex si Burse. Dintr-o data mi-am dat seama ca marii jucatori din piata au softuri de analiza, au milioane de euro in cercetare, au roboti care aplica patternuri de tranzactionare si mi-am dat seama ca nu o sa pot fi niciodata cu un pas inaintea lor. Lucrand in multinationale , in comert , in servicii , mi-am dat seama ca este foarte greu sa bati o multinationala daca tu esti un amarat de antreprenor. Am vazut cum se gandeste strategic o piata- e ca la razboi credeti-ma. Am vazut cum nevoile genereaza produse aproape instant in baza informatiilor culese din intimitatea gandurilor populatiei inainte ca populatia sa intuiasca macar ca ar avea nevoie de un asemenea produs. Mi-am dat seama ca micii antreprenori nu au nici o sansa fara informatie si ca in general construiesc afaceri marginale pana se” prinde” si multinationala rigida de nisa si ii spulbera. Am simtit asta pe pilelea mea cu diferite afaceri nascute moarte.
In primavara lui 2007 corporatia la care lucram primea de la HQ avertismente legate de o potentiala criza. Se implementau scenarii de actiune, se faceau taieri de costuri….99% din antreprenori habar nu aveau ca urmeaza un macel pe burse si in economie. Majoritatea populatiei era victima sigura. Chiar si la sfarsitul anului trecut am primit un astfel de avertisment legat de 2015 mai exact iulie- octombrie. De ani de zile studiez punctele slabe, bresele in aceste malaxoare de facut bani numite corporatii. Sunt masini perfecte de facut bani. 70% din comertul mondial este controlat de multinationale, 60% din productie, 80% din transporturi , sectoare cheie – telecomunicatii , energie, transporturi , banking, industrie sunt in mana corporatiilor si procentele cresc an de an cu o viteza fantastica. Sa faci o afacere devine aproape imposibil sufocat de stat, de taxe pe de-o parte si de concurenta masiva pe cealalta parte. Antreprenorul roman stie ca aproape orice afacere este sortita esecului din start.
In viitorul foarte apropiat , in timpul vietii noastre vor fi trei categorii de oameni pe masura ca puterea statelor va disparea si va creste cea a corporatiilor :
  • Angajatii – ( eu le zic sclavii ) – sunt oamenii care vor alerga pe banda, rotitele noului sistem. Sunt multi deja prinsi in aceasta capcana in care primesc salariul de la o corporatie , se imprumuta de la o alta corporatie pentru o casa amarata si vor trebui sa munceasca disciplinati cat timp vor fi in putere sa plateasca imprumutul. Aceeasi oameni isi vor cheltui banii pe mancarea de plastic in magazinele unei alte corporatii si vor cumpara medicamente produse de o alta corporatie. Sistemul acesta este artificial si exista deja pe scara larga. Trist este ca multi si nici macar nu vor realiza paradoxul ca toate corporatiile la care lucreaza, platesc rate, cumpara mancare, medicamente au acelasi stapan. Va spuneam ca 86 de oameni au averea cumulata a 3.5 miliarde si este chestiune de timp pana 100 de oameni vor avea averea cumulata 5-6 miliarde. Marea masa a oamenirii va fi parte a acestui sistem. Ii recunoasteti pe sclavii sistemului usor pentru ca nici un argument nu ii poate convinge ca un credit inseamna sclavie si saracie si nu sunt capabili sa inteleaga cercul vicios. Elefantii sunt puternici si pot rupe orice lant insa cand sunt mici sunt legati de picior cu un lant puternic si se obisnuiesc sa nu se indeparteze niciodata mai mult decat cativa metri – lungimea lantului . Acelasi lant ii leaga cand sunt mari, l-ar putea rupe foarte usor insa ei nu isi pot imagina o lume dincolo de lungimea lantului.
  • Paria – o categorie de oameni foarte saraci , neintegrati , nepregatiti care vor trai la limita subzistentei fara acces la educatie , sanatate. Procentul acestora va fi mai mare sau mai mic in functie de coltul de lume din care vor face parte.
  • Oamenii liberi – oamenii care vor munci pentru ei. Sunt oamenii care si-au castigat libertatea financiara si isi traiesc viata cum vor. Vor fi foarte putini din pacate raportat la populatia planetei. Acestia vor fi proprietarii de ferme autosustenabile financiar , oamenii care vor inventa produse si servicii noi , genialii .In general eu cred ca libertatea financiara va apartine creatorilor si inventatorilor care vor fi singurii capabili sa bata rigiditatea corporatiilor si inertia sistemului.
Am mai scris pe blog despre faptul ca nu ai cum sa fii liber daca nu esti liber financiar. De aici trebuie sa pornesti orice faci. Poti sa iti bagi capul in pamant si sa spui ca poti fii liber si fara bani insa uneori nu este vorba numai despre tine si poate atunci vei realiza privindu-ti copii ca poate au nevoie de o alimentatie corespunzatoare, ca educatia de calitate costa, ca poate au dreptul sa aleaga sa traiasca viata altfel decat tine si ca daca tu ai fost un boem si un fericit in negarea materialismului ,este posibil ca ei sa nu mai aiba acest privilegiu in noua ordine mondiala. De multe ori a face bani nu este despre tine – este despre oamenii dragi tie care au nevoie de medicamente, de educatie, de experiente diferite de ale tale.
Credeti-ma ca sunt multe momente cand sunt cu nervii la limita, cand ma gandesc sa vand tot ce am, sa imi fac o mica ferma si sa traiesc acolo fara griji pana la adanci batraneti. Mi-ar ajunge banii sa nu mai muncesc niciodata si poate ca as fi si mai fericit. Dar nu este vorba numai despre mine. Este treaba fiecaruia sa aleaga ce categorie doreste insa haideti sa nu fim ipocriti si sa afirmam ca nu avem nevoie de bani si ca putem trai fericiti si fara bani. E doar pe jumatate corect. Putem intradevar pana ni se imbolnaveste prima data copilul si nu avem bani de medicamente sau putem pana cand copilul vrea sa mearga intr-o tabara si nu ai bani sa-l trimiti cu colegii. A trai in saracie este despre tine, este individualism. A asigura familiei tale libertatea financiara este o obligatie. Repetati va rog de cateva ori afirmatia :
“Singurul lucru mai rau decat moartea …este saracia”
Nu ma intelegeti gresit abordarea aceasta hedonista asupra vietii este doar o aparenta insa trebuie sa facem lumina si sa intelegem ca suntem afectati la nivel de mental colectiv de o asa zisa cultura a saraciei, o mizerie ideologica cu radacini in ortodoxism care ne impiedica pe noi romanii sa facem bani . Aduceti-va aminte doar de expresiile populare “banul e ochiul dracului” “decat bogat si murder mai bine sarac si curat” “decat sa iti faci castele pe pamant mai bine ti le faci in cer” etc . Mentalul colectiv este infestat de asemenea etichete.
Am facut aceasta lunga introducere ca sa intelegeti ca primul pas spre libertate financiara este sa faceti avere si primul pas spre avere este sa economisiti . Multi spun ca nu reusesc sa se disciplineze. Eu personal cunosc multi care isi doresc sa puna bani deoparte insa nu reusesc. Conform statisticilor doar 3 oameni din 10 reusesc sa economiseasca. Toti asteapta formule magice, secrete si revelatii cand de fapt lucrurile sunt foarte simple. Din punct de vedere financiar poti fi in una din situatiile de mai jos:
Venituri – Cheltuieli = + ( 10% din populatie )
Venituri – Cheltuieli = - ( 88% din populatie )
Venituri – Cheltuieli = 0 – restul
Ai inceput drumul bogatiei cand venituri-cheltuieli = plus . Acest lucru nu are nici o legatura cu venitul. Nu va mai mintiti cu prostii de genul “o sa pun bani deoparte cand o sa castig mai mult” . Ghiciti ce o sa se intampla cand castigati mai mult ? o sa cheltuiti si mai mult , o sa vreti casa in Pipera sau penthouse , masina scumpa etc si tot pe minus o sa fiti . De aceea sa fie clar pentru oricine – a pune bani deoparte nu are legatura cu venitul. Aaa, o sa spui ca nu poti , ca ai cheltuieli mari ca de luna viitoare o sa reusesti, ca dupa ce scapi de nu stiu ce rata etc .Am o veste proasta- viata ta este despre ACUM si NICIODATA despre maine. Nu poti totusi ? Atunci iti meriti soarta.Esti unul din cei 90% . Esti unul din multimea de oameni incapabili sa faca ceva cu viata lor vreodata. Nu fi trist! Nu toti reusim. Lasa privirea in pamant, apleaca spatele . Mergi acasa si uita-te in ochii copiilor tai si spune-le ca tatal lor sau mama lor este un sclav si ca ei vor trebui sa traiasca in lipsuri. Uita-te bine in ochii lor inlacrimati si explica-le ca nu ai bani sa le iei o haina pentru ca tu nu ai atata ambitie sa tragi de tine si sa respecti cea mai simpla regula din lume care spune ca – oricati bani ai castiga pune dracului 30% deoparte lunar si crapa de foame daca e nevoie ca sa te incadrezi in restul de 70% . Esti oare constient ca foamea aceea este cel mai bun lucru care ti s-a intamplat vreodata si ca acea foame te va impinge sa vrei mai mult de la tine ?
Scuzati-mi tonul. Am atatia oameni dragi, inteligenti care nu reusesc. Atatea esecuri frumoase in jur. Atatea vieti irosite…
Am spus ca o sa continui articolul “Cum am invatat sa pun bani deoparte” . Saptamana aceasta chiar o sa imi fac timp sa scriu mult mai multe decat regula 30%/ 70% pe care eu de fapt nu o respect . La mine este invers – eu pun 70% deoparte si 30% in cheltuieli dar nu va recomand sa va luati dupa mine pentru ca eu sunt obsedat de succes si de obiectivele mele si asta poate fi si un plus in viata dar si un mare minus. Important este echilibrul.
UPS sa nu uit – Va recomand daca nu ati citit-o deja “Milionarul de langa noi” – o gasiti foarte usor."

Samstag, 19. Februar 2011

PĂZEA!!! O noua meserie la români

Intamplare reala - februarie 2011, Bucuresti
Pe scurt: exista oameni care provoaca accidente pt a castiga bani. Nr. inmatriculare IL 20 RLT.

  Salut,
   Ieri seara am avut nesansa sa ma intalnesc cu cei mai nenorociti oameni din tara asta: vanatorii de fraieri in trafic!
  Faptele: la iesire de pe o strada laterala in fata la metrou Aurel Vlaicu coloana, o masina imi lasa loc de iesire si imi face soferul semn sa ies; dupa ce ies cu jumatate de masina porneste si se loveste de masina mea.
  Ies din masina refuzand sa cred ca se poate intampla asta. Din masina cealalta coboara un tanar care nu zice nimic si se uita la masini. Eu cobor direct spre el: "Mai nenorocitule ma lasi sa intru si apoi dai in mine?" La care tipul foarte calm imi raspunde: "Nu te-am vazut!"
  Primul impuls este sa-i sparg fata. Tipul imi spune: "Trage la Petrom sa ne intelegem!"
  Trag la Petrom si ma duc la el pus pe fapte mari. Tipul imi spune foarte calm: "Hai la politie, nu mi-ai acordat prioritate, masina este inchiriata. Nu are rost sa ne complicam."
Scoate actele masinii. Ma uit la masini: bara lui era varza, aripile indoite, un far frecat insa nu era spart. Ma uit la masina mea: nimic in partea stanga fata. Ma lamuresc ca plecand de la 50 de cm in viteza intai nu a apucat sa prinda viteza si a dat in cauciuc (norocul meu, roata era virata).
  Ii spun: "Nu cred ca faci asta. Masina mea nu are nimic. Dispari!" Tipul foarte linistit isi noteaza numarul masinii si imi spune: "Lasa ca ma cauti tu!" Uite ce mi-ai facut la masina! Noteaza-ti numarul meu!" Nu imi venea sa cred. Notez instinctiv: 0733 380 904, cartela probabil! Ma duc la masina lui si ma uit din nou: era imposibil ca din 50 de cm sa lovesti asa puternic. Ii spun in fata: "Masina a mai fost lovita!"
  Tipul recunoaste si imi spune deschis: "Masina este inchiriata, am Casco cu franciza de 99 Euro, facem pe jumatate. Imi dai 250 lei si este bine!" Sar in sus si protestez vehement. Urmeaza 5 minute de negocieri de genul: "Ma, te dau in judecatal! Vin dupa tine si nu scapi!" etc...
  Tipul bun cunoscator al legii imi spune: "Nu te mai agita! Nu ai acordat prioritate. Hai la Politie si ne lamurim." Imi dau seama ca are dreptate. Avea un martor (erau doi in masina, celalalt era probabil ajutorul daca lucrurile se incingeau) iar eu eram singur, nu acordasem prioritate si nu puteam demonstra ca m-a lovit intentionat.
  Trecem la negocieri: stilul cunoscut - unde lucrezi, dai si tu 150 lei si este bine. Ii spun ca nu ii dau bani fiindca este un nesimtit. Se urca in masina sa plece. Realizez ca nu este bine si il trag inapoi.
  Ofertez un cartus de tigari. Cere 2, Kent Blue. Ma abtin cu greu sa nu sar pe el. Urmeaza o alta discutie in care il fac sa inteleaga ca exista tigari mai bune in piata. Accepta pana la urma un cartus de tigari.
  Dupa ce ii dau cartusul, ii devin simpatic ca doara ne-am inteles si imi spune zambind: "Ai noroc ca nu ai nimic la masina, altfel as fi scos mai mult de la tine la politie!" Il intreb: "De ce esti asa sigur?"
  "Fiindca cu asta ma ocup! La fel cum tu te ocupi de vanzari, eu ma ocup de accidente usoare! In zilele bune fac si 1000 Euro pe zi!" Imi spune si reteta:
  - masina inchiriata din Fetesti cu asigurare casco (imi confirma ca este din Fetesti)
  - te plimbi la ora de varf pe inserat prin Bucuresti si alegi masini care vin de pe o strada cu cedeaza trecerea (doar soferul, mai sunt si variante cu frana brusca in coloana - masina era lovita si in spate) si ceva laterale
  - se castiga bine din asta: "Am avut si copii de politisti si smecheri! Nu tine nimic la politie!" imi spune tipul.
  Ii fac o poza la masina din fata. Sare ca ars! Ii spun ca vreau sa ma asigur ca nu o sa apara probleme. Recunoaste franc: "Boss, ne-am inteles doar. Stai linistit."
Imi multumeste si dispare.
  Incep sa zambesc si imi spun ca a mai aparut o meserie in Bucuresti! Pazea domnilor soferi!
  O zi fara incidente,
XX

Dienstag, 16. November 2010

pot eu oare să sting lumina?

Cum am putea spune altfel decât downshifting? Nu prea găsesc corespondent în limba română. Nici în germană. Ce înseamnă de fapt? Ia să vedem ce explicații de amploare reies dintr-un singur cuvânt americănesc:
Se referă la ”a stinge lumina” și a merge pe un alt stil de viață și în altă viteză, o viteză redusă. Înseamnă a scoate viața din viteza pe care cultul actual al actului muncii o impune. Da, dar nu doar atât. Dacă nu faci și o analiză a ceea ce ai nevoie în viața ta, degeaba stingi lumina, că rămâne întuneric în jur și nu asta vrei, nu? Deci, vrei un job de 12-16 ore, care îți aduce un sac cu bani sau vrei un job mai prost plătit, dare care îți oferă mai mult timp liber și mai mult ”sens” în viață? Vrei una sau mai multe mașini? Una sau mai multe case? 50 de perechi de pantofi sau doar 5? Mii de contacte de afaceri sau doar câteva contacte bune și un cerc de prieteni de nădejde?
Bine, din perspectiva societății românești, discuția este puțin mult prea avansată, pentru că aici șansele de a avea un job prost plătit, dar care să te țină ocupat 12 ore pe zi + 2-3 ore drumul dintre casă și birou, sunt maxime. Deși foarte mulți (raportat la ce? La numărul locuitorilor dintr-un cartier mic al Bucureștiului?), numărul celor care câștigă enorm în România doar în baza muncii lor, este mic. Așa cred eu, s-ar putea să mă înșel. Desigur că m-am raportat la nivel național, nu la statul București.

Citeam o pledoarie a unui profesor din Germania. Care încearcă să explice fenomenul de downshifting. Părerea lui spunea că nu doar planeta Pământ, ci întreaga piață a muncii a devenit supraîncălzită. Da, ”fierbinte” de-a dreptul. Tot mai puțini oameni cu statut de angajați (indiferent că muncesc pentru propria firmă sau pentru a altuia, e vorba de prestație în sine, ca muncă) au ajuns să efectueze un volum mai mare de muncă, mergând spre epuizare corporală și psihică. Trebuie reformulat: Un volum tot mai mare de muncă a ajuns să fie executat de un număr tot mai redus de oameni angajați în procesul muncii, așa cum îl definește societatea. Oh da, și avem deja un istoric despre cei ”omorâți de muncă”, chiar dacă cazurile respective meritau o analiză la nivel global, nu doar două titluri de știri. Dar, până la urmă, avem deja eticheta și o tratăm ca atare: epuizare totală și neglijarea propriului EU în numele muncii, în numele căutării acelui sens inexistent al vieții, în numele realității că ”altceva nu știu și nu pot să fac, nu găsesc plăcere sau interes în a face altceva în viață”. Discutabil până la epuizare …. Epuizarea celor care discută, căci subiectul se poate dovedi a fi inepuizabil, că doar societatea de acum care determină acest bla-bla-bla  nu a apărut în 10 ani, ci în mult mai multe decenii și chiar secole. Motto-ul de genul ”muncești mai mult, ai mai mult” sau ”cine nu muncește, nu trăiește” – sunt sintagme vechi, preluate de generații mai departe. Îmi pare rău că nu mai trăiește mama, să îmi explice anumite lucruri.

Făcând relativ abstracție de realitatea românească, putem continua mica analiză. Să ne imaginăm că suntem în Germania – eu acolo am trăit un timp, știu ceva despre cum se muncește și se trăiește acolo, deci mă raportez la ceea ce știu, tocmai pentru a evita reacții de genul: ”Ce prostii vorbești! În România mor oamenii de foame, mii de șomeri caută de lucru și tu vorbești de bani pentru mașini, case, wellness sau icre negre!” -.

Deci, un volum de muncă în creștere pentru puținii indivizi care îl prestează duce la epuizare. Oamenii pretind și primesc bani pentru timpul lor. Cu banii aceia, mulți, vor cumpăra concedii scumpe de wellness, adică, mai pe românește, de relaxare, pentru a se deconecta și a scăpa de stressul provocat de locul de muncă. Evident că este un cerc vicios fără nici o ruptură în el, nici o întrerupere. Vorbesc din proprie experiență, căci nu o singură dată am renunțat la un job super bine plătit, doar din cauză că nu am fost pregătită să accept stressul provocat fie de volumul de muncă, - hm, nu! Adevărul gol-goluț în cazul meu este că mi-a plăcut întotdeauna volumul de muncă, mă ținea în priză, era o provocare și ani de zile nu am cunoscut alta. Motivul a fost lipsa de apreciere, deci demotivarea, lipsa de comunicarea și atitudinea unui șef căruia i se părea absolut normal să renunți la tine, pentru el, fără să ceri vreodată o compensare a efortului depus -, fie de totala lipsă de management, fie de isteriile unui șef disperat. Și de fiecare dată m-am retras, părăsind toate acele iluzii ale unei cariere financiare - cine vorbește de o carieră profesională și pretinde că pecuniarul nu are nici o legătură, minte! La ce bun să câștig 7.000 de lei pe lună, dacă în 2 luni am slăbit vreo 5 kg, dintr-un organism care nu avea nevoie să slăbească? La ce bun să câștig 7.000 de lei pe lună, dacă casa mea se identifică aproape cu locul de muncă, acesta aflându-se în spatele blocului? Plec pe întuneric de-acasă și vin pe noapte acasă …. pentru șapte mii de lei.  Când mă sună șefu duminică la ora 10, că să fiu luni la ora 5 în capătul celălalt al Bucureștiului, eu mă duc. De ce?? Pur și simplu pentru că, deși mie mi se părea inutil (și așa a și fost), lui i se părea vital. Deși putea să îmi spună cu o lună înainte sau o o zi sau o săptămână, era o chestie mie-n sută planificabilă! Deci mă trezesc luni la 3,30 dimineața și mă duc, terminând ziua de lucru seara, pe la 11. Și apoi el se poartă ca un golan. Și alte exemple. Desigur că doream banii aceia, dar erau prea scumpi. Și așa mi s-a întâmplat de vreo 3-4 ori până acum. Raportat la munca depusă, eram plătită mult peste media de pe piață. Dar cu ce preț? Lipsea respectul, lipsea factorul uman, comunicarea lipsea cu desăvârșire, totul trebuia doar executat, fără explicații. Da, visam bani pentru a putea călători. Dar când să călătorești, dacă muncești 12-14 din 24? Nici măcar nu-ți mai arde de călătorii, ești prea obosit pentru un concediu. Și eu nu sunt tipul de wellness, eu sunt tipul de adventure. Adica nu concep un concediu în care principalele activități să fie cele 3 mese, eventual un all inclusive și somnul dintre ele! Ar însemna să îmi bat joc de viața și potențialul meu către a vedea, cunoaște, descoperi, risca, încerca, sui și coborâ!!
Cică există deja destui care renunță la poziții de top pentru un job nesemnificativ și oamenii aceia văd lumea din alte perspective. Eu nu pot vorbi de prea de sus, pentru că nu am avut niciodată o poziție prea periculoasă, dar mereu am știut că timpul este un produs de lux. Timpul de fapt nici nu există, dar omenirea, societatea asta l-a limitat și l-a transformat într-o marfă de lux, care este de fapt neprețuită, adică nu poate fi cumpărată cu nici o monedă fabricată de om. Toți cei care ne naștem mergem spre același punct. Diferența este ce faci între cele două puncte, cum îți conștientizezi propriul tău timp. Aș fi putut fi acuzată de faptul că sunt precum vulpea și strugurii. Da, aș fi putut fi acuzată de chestia asta dacă nu ar fi existat aceia care au coborât de acolo de sus și au descris cam care e chestia cu timpul, banii, viața, sensul, valorile existenței noastre efemere.

Deschid o mare paranteză acum: pe un forum legat de carieră, undeva pe Alumni Deutschland. Sintagma ”carieră profesională” este la fel de subiectivă și relativă ca absolut toate marile sintagme inventate de niște oameni, la un moment dat, și preluate cu repeziciune, apoi împământenite în societate ca valori de referință. Despre carieră profesională există un foarte mare volum de literatură de tip laudativ și consultant. E ca și cum ai vorbi despre sensul vieții. Desigur că în acceptul societății, cariera ar fi rezultatul acela de la final (ho-ho, când ești prea bătrân eventual pentru a te mai bucura de avantajele respective) - de la finalul unui drum pe care ai avut șansa să îți arăți puterea prin care poți contribui la dezvoltarea unei afaceri și prin asta să treci prin diverse trepte ierarhice. Scenariile sunt multiple, desigur. Aici unul dintre cele care sunt majoritare: Te angajezi ca menajeră, apoi într-o zi se îmbolnăvește curierul și te oferi tu să faci un drum și te remarcă cineva că ești în stare să deschizi gura, să dai cu semnătura și să găsești o adresă. În altă zi se îmbolnăvește recepționista și te oferi tu să îi ții locul. Și așa te remarcă un șef cum că știi domne să apuci receptorul și să și vorbești la o adică. Mama-mia, și zici că nu ai absolvit nici o facultate?!!? Și devii recepționistă: deschizi ușa, eventual faci cafeau, speli ceștile (că deh, au rămas fără menajeră!), mai înregistrezi câte un document și prostii d-astea. Apoi, într-o zi superbă de primăvară, se îmbolnăvește secretara și te oferi să îi ții locul. Și atunci iar te descoperă șeful secretarei că aoleu, știi să scrii și la computer, vai de mine, știi să scrii și o scrisoare după dictare! Tu ești sigură că nu ai cel puțin un masterat??! O pui în plic, cauți timbru și te duci la poștă (că nu mai au curier, remember?) sau te ocupi să chemi firma de curierat (că nici receptionistă nu mai au, remember?). Vii de la poștă și te apuci să faci curat în biroul șefului și la recepție (menajera e dusă de mult, remember?). Și viața merge mai departe. Ura, ai asimilat 3 joburi deja pe același salariu: menajera, curierul, recepționista și secretara. Când ai devenit secretară ai căpătat 5 lei în plus la salariu și mai multă responsabilitate. Apoi, asistenta directorului general trebuie să nască, deci te cheamă pe tine să o înlocuiești. Mă rog, nu te crede nimeni că ai doar bacalaureatul și ceva bună educație, jobul în sine s-ar adresa celor cu cel puțin două facultăți, un masterat în Berlin și un doctorat in Londra sau mai cine știe ce cursuri în New York City!! Dar așa, dacă tu nu ai pretenții d-astea e bine, că nu vrei bani prea mulți și ei au conștiința împăcată. Deci: ai mai urcat o treaptă. Acum faci și cafeaua, înregistrezi și toată corespondența, ții și legătura cu firma de curierat pentru tot felul de comisioane, stabilești și întâlnirile șefului tău – îi ții agenda adică și spui minciuni pentru cazurile în care nu vrea să răspundă la telefoane sau e-mailuri -, faci cafeaua și pentru oaspeții lui, verifici tot felul de documente în locul lui, ai grijă de mapa cu documente pentru semnat și, în principiu, ești la dispoziția lui, adică știi când începi programul dar nu prea mai știi când îl termini. Nu contează, ai mai primit 10 lei la salariu și nu mai ai timp nici de casă, nici de prieteni. Dar strângi bani și colegii se uită cu invidie la tine, se feresc, au impresia că ești spionul șefului. Alții își fac drum pe la bolul de bonboane pe care le ții permanent pe biroul tău, te mai întreabă de sănătate, dar niciodată despre sănătatea șefului …. vin să miroasă și să fie văzuți. Ceilalți manageri vin și ei să se intereseze de starea semnăturilor și a toanelor șefului. Cum-necum, volumul muncii ți-a crescut invers proporțional cu venitul, dar ce contează, ai parcurs majoritatea treptelor scării ierarhice. Apoi, dacă tot ești atât de potentă și vigilentă, începi să te ocupi și de recrutare personal, colectare oferte servicii, negociere contracte, legătura cu toți furnizorii pe linie administrativă, corespondența în 3 limbi, rezolvarea reclamațiilor clienților, comenzile de birotică și alte accesorii de birou, design birouri, mobilare birouri, măsurători birouri, ambalări pachete, încheiere contracte de medicina muncii și protecția muncii, evidențe salarii și zile de concediu sau învoiri, chiar și soft-ul de time-sheet și bază clienți îl gestionezi tot tu, montezi cuiere (chiar dacă ocupantul biroului respectiv este un respectabil inginer. El e șef, nu se coboară la munca de jos, te lasă pe tine să îi dezambalezi un cuier-pom și să îl montezi, în prezența lui! Săru’mâna șef‘, ce onoare îmi faceți să mă îndrumați cu ochiul de la ceafă cum mă chinuiesc să montez acest cuier de 2 m, noroc că am trusa cu scule de la bicicletă la mine! Dv. stați liniștit, eu d-aia sunt plătită, să prestez, nu? – Același mic șef din firmă care 3 luni de zile nu te-a salutat pe vremea când prestai și la recepție, pe motiv că nu meriți. S-au rugat de el ambii manageri austrieci, el nu și nu. După 3 luni de pedeapsă, mai mormăia câte un ”bună dimineața!” și se încuia în bârlog), urmărire plăți, emitere facturi. Ești prea bună pentru a fi trimisă în deplasări în străinătate: ”Păi dacă lipsești tu 2 zile, se dă totul peste cap aici!”. Promisele școlarizări și traininguri, de care de fapt nu ai mare nevoie, dar erau promise ca și instrument de motivare, sunt amânate și după vreun an de zile pricepi că de fapt au fost tăiate de tot și nici măcar nu mai sunt bugetate. Ar trebui să fii mândră, că poți face toate cele fără școlarizări scumpe și costuri inutile pentru șeful tău. În loc să fii mândră, te simți demotivată. Vrei concediu de o lună, vrei și tu, o dată pe an, să faci o expediție nebună. Nu ți se aprobă. Te duci să renegociezi salariul. E complicat, e criză. Începi să faci și proiecte enorme de traduceri, traduceri grele. Iei de lucru și acasă. Într-un week-end renunți la un concurs sportiv unde te înscriseseși de o lună, pentru că șeful tău, care nu a avut timp să vorbească cu tine de vreo 14 luni de zile, îți trimite pe e-mail documentul și îți spune clar că nu știe decât că luni dimineață cele 50 de pagini trebuie să fie traduse pe biroul lui. Faci cuie tot week-endul și termini proiectul. Ai pierdut 60 de lei, taxa la concursul sportiv. Plus puțin din renumele tău, căci erai așteptată la start și cum în ultimul sezon ai și urcat pe podium de două ori, ai devenit un pic vizibilă pe la competiții.
Și povestea poate continua. Dar se întrerupe în momentul în care șeful tău îți spune: ”Ești doar o secretară.” Și cam atât despre șansa corectă a unei cariere în România ultimilor ani.
Am încheiat paranteza și
revin la fenomenul de downshifting.
Ziceam chestia aia cu cercul vicios închis. Cum deschidem cercul? Cum facem să ajungem la mai puțin timp consumat pe muncă prestată, cu mai puțini bani (teoretic), dar mai mult timp pentru noi și sensul vieții noastre?
Întrebarea: ”Totuși, cum se explică apariția acestui fenomen, de unde vine dorința asta?” mi se pare în sine una din marile inepții ale omului nou. Da, știu, ar trebui să definesc ”omul nou”, dar acum nu am timp (!). Părerea mea - știu, nu m-a întrebat nimeni, dar ….. dacă tot am timp …. -, deși probabil nimeni nu știe asta despre mine, a fost întotdeauna că omul nu e născut ca să muncească, ci muncește ca să trăiască la un anumit nivel impus de locul și contextul unde se află el. Mă gândeam la oferta aia a marii firme belgiene: în Nepal aș câștiga cu siguranță mai mult decât 1,80 EURO / oră. Presupun, nu știu, o să aflu. Chestia trebuie văzută așa: în Nepal faci ceva cu 1,80 EURO. Ce faci în București cu banii ăștia, dacă trebuie să accepți că e singurul tău venit lunar?
Conform istoricului mișcării de downshifting se pare că prin anii 1990, undeva în spațiul anglo-saxon cam 40% din populația Marii Britanii aflată la vârsta de sub 35 de ani a recurs la această abordare a vieții, transformând-o într-o reală mișcare greu de ignorat. Există pe-acolo a National Downshifting Week, atât în rândul indivizilor, cât și a unor companii. Se pare că acolo s-a răspândit, la nivelul a diferite straturi sociale, conștientizarea faptului că o economie ”fierbinte” va da cu virgulă la un moment dat, altfel spus, va colapsa mai devreme sau mai târziu, rezultând costuri enorme pentru segmentul care se ocupă de sănătate în general.
Din partea nemților, comentariile existente sunt de părere că Germania se află la mare distanță de această evoluție a lucrurilor, deși și în mass-media germană se observă o creștere a prezenței subiectelor legate de downshift. În Germania se bate monedă pe ”a spune NU acceptării de multitaskuri!”, iată o altă temă care are legătura indiscutabilă cu evoluția spre downshift.

Așa cum am spus mereu, există chestii fără rețetă în viața asta, așa cum este viața în sine. Fiecare individ ar trebui să își conștientizeze limitele. Foarte mulți se supraapreciază și am văzut acest lucru cu precădere când am recrutat personal și mă mai lovesc de acest lucru în aspecte banale ale vieții, când de exemplu un leader spune: ”mâine facem un tur cu bicicletele: 100 km, 25 km/h viteza medie.” Iar a doua zi, 5 oameni din 10 nu fac față condițiilor expuse în prealabil. Ei nu se gândesc că astfel îi încurcă și pe ceilalți, pentru că, dacă insistă și nu abandonează după primii 20 de km, dintr-un bun simț elementar, din spirit de grup, leaderul va adapta viteza la cei rămași în coadă. Sau, dacă nu va adapta viteza, vor interveni acele pauze de regrupare unde primii 5 îi vor aștepta pe ceilați câte 10 sau 20 de minute, indiferent că e deja noapte afară, că plouă sau e vânt. Și ce dacă eu, care pot parcurge cei 100 de km cu o viteză de 25 km/h, mi-am făcut programul în funcție de aceste coordonate? Ar fi lipsit de spirit de echipă și ar fi incorect să îi las pe ceilalți să se descurce cum pot, nu? Așa se judecă aici. Toată admirația pentru leaderul care a coborât ștacheta. No admiration pentru cei care se supraevaluează pe costurile celorlalți. Și nu mă refer la mersul pe bicicletă, exemplul este bun pentru a vedea mecanismul în termeni mai simpliști.

Nu știu de când se discută pe la colțuri și în România despre un eventual fenomen de downshift, habar nu am. Ce m-ar deranja pe mine foarte mult ar fi ca acum să apară un nou trend, despre care discută cu patos o mare masă de oameni, care însă nu fac și nu vor face nimic pentru a ”adera la mișcarea” în sine. Acest lucru ar da noi idei de business. Deci noi idei de publicitate pe tema ”hai să te învăț cum să trăiești. Dacă vii la cursul meu de iluminare, îți arăt eu care sunt acele 8 sau 10 întrebări ale căror răspunsuri te-ar putea face un downshifter sau nu. Recunosc, eu am o mică problemă cu acest tip ce coacheri.

Eu mă risc cu o listă a întrebărilor pe care cei interesați și le-ar putea pune, ca să își dea seama singuri dacă au conștiința direcției vieții lor într-o societate foarte tumultoasă, provocatoare și demotivantă în același timp. Am notat, cursiv și cu altă culoare, niște răspunsuri personale, mai în glumă, mai în serios:
-       până la ce nivel aș vrea să reduc controlul asupra vieții mele profesionale?
Aș vrea ca profesionalul să iși piardă valoarea dată de termen. Acest lucru l-aș putea obține doar dacă munca mea ar consta dintr-o activitate care îmi place să o fac, este un hobby real de-al meu, aș face-o preponderent sub propriul meu management, dar la final ar capitaliza sumele necesare pentru a duce acest stil de viață.
-       Care dintre elemente îmi consumă mie cel mai mult timp pe parcursului zilei?
Pe vremea când eram angajată: munca la birou, clar. Plus cel puțin două ore pe drum. La birou, chiar dacă aș fi putut rezolva sarcinile date într-un interval de 5 sau 6 ore, tot eram obligată să stau 8 sau 10, pentru că nu eu decideam, ci alții. Aberant și frustrant. Așa se ajunge la cumul de funcții și sarcini și responsabilități, fără a fi însă plătit pentru ceea ce prestezi în plus. Și de aici apare scânteia problemei.
-       E cumva munca mea? Dacă da, ce pot face pentru a schimba situația?
Să fac altă muncă. Vezi răspunsul la prima întrebare.
-       Dacă nu pot obține o reducere de program de la șef, ce pot face?
Caut un part-time. Deci un salariu mai mic. Dar până unde cobori ștacheta, cât de mic?? Faci calculul la tarif/h. O să vezi că nu iese socoteala.
Dar am probat și această variantă, anul acesta chiar am obținut 3 luni de program redus de la fostul angajator. Chestia hilară a fost că deși mi-a aprobat, exact în prima lună, când aveam nevoie mai mare de timpul acela liber, la final de lună au rezultat ore lucrate suplimentar față de programul normal!!! Adică în loc de 40 de ore / săptămână au ieșit vreo 55. În zilele când s-a putut aplica reducerea aceea de 2 ore, pot spune că a fost minunat. Câștigam proporțional mai puțin, dar a fost minunat. Pe de altă parte, pentru orele suplimentare nu am cerut bani – nu i-aș fi primit -, dar am lucrat a doua lună cu program redus, dar cu salariul întreg.
-       La ce pot renunța, care sunt nevoile concrete ale vieții mele?
Nu prea am surplusuri în viața mea. Am renunțat la atât de multe, încât aproape am revenit la nivelul anilor 1996-2000. Am doar o mașină, pe care atunci nu o aveam. Și pe care nu o folosesc în oraș niciodată.
-       Care dintre relațiile mele cu ceilalți îmi sunt importante?
-       Ce-mi place să fac de fapt și ce activitate ar fi aceea care mi-ar place să o fac în majoritatea timpului meu?
Eeeeh …. Să călătoresc și să scriu. Non-stop!
-       Care e sensul vieții mele?
Nu există un sens al vieții. Este o obsesie inutilă. Care poate consuma timp. Mai bine trăiești, decât să cauți sensul vieții.


Ce mi-a mai zbârnâit mintea prin anii trecuți:

iulie 2008,  despre Timp 
 despre valoarea muncii
din 2006 


Montag, 28. Dezember 2009

Muncesti mult si castigi putin. Teoretic, e cum nu se poate mai rau, practic nu-i dracu' chiar atat de negru. N-ai restante la intretinere, reusesti sa-ti achiti rata la masina, de cativa ani nu mai locuiesti cu chirie, te-ai insurat, ai facut si un copil...
Cand erai inca in facultate, ti se parea ca, daca ajungi sa "bifezi" pana la treizeci de ani macar o parte din cele amintite mai sus, ar trebui sa te declari multumit. Aiurea...Sigur, "cu cat castigi mai mult, cu atat vrei mai mult" e deja un truism, dar din ce in ce mai necesara o completare: cu cat castigi mai mult, vrei mai mult si, de fapt, ai din ce in ce mai putin. In primul rand, n-ai timp.
Nu-i nici o noutate, stiu, dar adevarul e ca, in realitate, nici nu vrei sa ai timp. Cand esti obisnuit sa muncesti stahanovist 10-12 ore pe zi, ti se face frica la gandul ca s-ar puteasa ai la un moment dat cateva ore libere in afara celor deja planificate. Oamenii care au timp sunt dubiosi, ratati, someri. Lipsa de timp nu se confunda cu succesul, dar macar iti da iluzia ca lupti din rasputeri pentru a ajunge la el. E lucrul care te tine la birou cu ochii lipiti de computer si urechile sudate de receptor, chit ca ai fi putut umbla de cateva ore in papuci de casa. In al doilea rand, n-ai chef. E acoperirea "perfecta" pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face sa ai la un moment dat mustrari de constiinta. N-ai chef sa discuti, n-ai chef sa citesti decat reviste, n-ai chef de tipetele aluia micu' si, in general, n-ai chef de nimic.
Esti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare. Motive suficiente pentru ca, in timp, oamenii fara chef sa inventeze televizorul si divortul. In fine, n-ai prieteni. De fapt, nici nu-ti mai vine sa ai prieteni, prietenii sunt energofagi, consuma timp si resurse, cu prietenii trebuie sa te confesezi, iar intalnirile la o bere cu amicii pot sa nu duca la nici un rezultat concret. Ceea ce nu se poate spune despre un pranz de afaceri, bunaoara.
Lista e mult mai lunga, ramane deschisa. Ce castigi totusi? Mai intai, castigi o oboseala cronica. Omul de succes e mereu obosit, semnele unei oboseli cronice sunt precum tresele in general, cu cat mai multe cearcane, cu atat mai bine, paloarea cadaverica e deja semn de distinctie. Te poti alege apoi cu ulcer sau diabet. Alaturi de divort, intra in categoria bolilor profesionale si, oricum, e aproape de neconceput sa vrei mai mult si sa nu cresti proportional cu ambitiile exprimate numarul tigarilor si al canilor de cafea. Evident, mesele au din ce in ce mai putina importanta... In fine, succesul te face din ce in ce mai bogat in amici, cunostinte si relatii, oameni "buni" a caror valoare e dictata de functia pe care o ocupa.
Ce mai conteaza faptul ca stai de vorba ore intregi cu indivizi cretini sau anosti? Sau ca succesul te obliga sa participi la tot felul de evenimente mai mult sau mai putin mondene? Oamenii care muncesc mult nu se distreaza, socializeaza. Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa. Si totusi... Muncesti putin, castigi mult nu tine.
E la limita bunului-simt, avem in spate cateva mii de ani in care ni s-a inoculat filosofia devenirii prin munca. E o crima sa nu muncesti, dar nimeni nu-ti spune ce omori daca muncesti prea mult. Pentru ca, nu-i asa?, munca innobileaza, inalta, restul sunt doar pagube colaterale. Muncesti mult, castigi putin. E o concluzie poate paradoxala, dar la care nu pot ajunge decat cei care muncesc foarte mult. De obicei insa, tocmai din cauza muncii in exces, ei nu mai au timp sa se gandeasca la asta.