bucuria de a fi pacient in Romania, caz banal

16.08.2010, București, România

Oooo, ce deliciu, ce minunăție și ce revelație a devenit contactul cu sistemul medical din România! Este o experiență care merită trăită, pentru a aprecia și mai mult momentele în care nu ai nevoie de acest sistem. Din păcate însă, mai devreme sau mai târziu, din varii motive, fiecare dintre noi ajunge să aibă nevoie să apeleze la sistemul muribund ….. De fapt, muribund era acum 10 ani, acum e mort de tot!!! După 20 de ani de cotizat, din care vreo 15 ani nu ai cerut nimic de la el, nici o zi de medical, nici o operație, nici un medicament, ai ajuns să trăiești și clipa în care ai nevoie și ușa, deși întredeschisă, are plasă. Intri doar parțial. Ți se oferă libertatea de a semna statutul de delincvent, plătind chiar din buzunarul tău formularul de declarație (Și în China de astăzi condamnatul la moarte trebuie să își plătească singur glonțul!!). Sau ți se oferă ușa pe care încercai să intri și pe care o poți închide sau trânti în urma ta, pe dinafară. Dacă ești un sensibil sau un obosit sau un neadaptat sistemului în general, s-ar putea să ai ghinion de neșansă și să te pufnească un plâns. Dacă ești dat cu toate alifiile, s-ar putea să ieși din cabinet cu mult-râvnita hârtie și cu o oarecare îngrijire medicală. Dacă ești rodat și rezistent, s-ar putea să poți aduna hârtiile care îți sunt cerute și să revii la aceeași ușă, pășind prin plasa de la prima tentativă. La finalul povestirii veți știi din ce categorie fac parte.

Oare ce să fac mai întâi, având în vedere că e ora 4 p.m. și nu am mâncat astăzi? Să scriu frumoasa povestioară din țara unde totul devine posibil, sau să mă chinuiesc să îmi fac mămăliga cotidiană, pentru a mă hrăni? Partea proastă e că nu prea mă țin încheieturile de la mâini ca să curăț micul tuci în care îmi pot prepara mămăliga, mă apucă groaza că va trebui totuși să o fac, căci altceva nu pot să mănânc.

Deci, în data de 4 august 2010 mă deplasam, ca de obicei, cu bicicleta, spre locul meu de muncă. Mă grăbeam un pic, căci traficul fusese infernal și urma să întârzii cu 10 minute, chestie care îmi displace. Două bătrânele mergeau agale și discutau pe banda de bicicliști, pe dreapta. Se apropia curba de la țâțnitoare și mă gândeam că e mai bine să le ocolesc eu pe ele prin stânga, ca să pot lua o curbă mai amplă. În mod normal, iau curbă strânsă, cu viteza micșorată. Asfaltul tocmai fusese udat cu generozitate. Cum-necum, prima oară în 16 ani de pedalat prin București și împrejurimile acestuia, bicicleta a derapat în curbă, la o oarecare viteză, iar eu am căzut instantaneu, capul s-a pocnit zdravăn de caldarâm, a insistat cu bărbia și eram întinsă pe burtă precum o țestoasă la soare. Gemeam de o durere înfiorătoare a mandibulei, simțeam că dacă iau mâna jos, prin care o susțineam, mandibula se va desprinde și va cădea.  Cele două bătrânele s-au speriat, a mai apărut un bătrân la peste 70 de ani, două mâini s-au repezit să mă ridice, am gemut înfiorător și m-au lăsat pe asfalt. A durat mai mult de 5 minute până să încep să mă mișc și peste 10 minute eram ridicată, cu mâna dreaptă susținându-mi puternic mandibula. Bătrânelul a apelat Salvarea și m-a descris ca fiind ”un băiat la vreo 20 de ani” moment din care a început o parlamentare jenantă și umilitoare probabil. L-am auzit pe bătrân spunând: ”Eu mi-am făcut datoria să vă anunț. Dacă vreți veniți, dacă nu ….”

Am gândit rapid: în 5 minute ajung la birou, Salvarea nu va veni și oricum în traficul de-afară …. nu are rost să stau o oră pe bancă, sperând să vină. În momentul în care am făcut primii pași m-a lovit o cruntă durere din interior, la urechea stângă. A fost elementul determinant să vreau totuși să ajung la un medic, de urgență.

Cu chiu cu vai am ajuns la birou și am întrebat-o pe prima colegă cate mi-a ieșit în cale, dacă are timp să vină cu mine la urgență la Floreasca. Un alt coleg a sărit în mașina firmei și m-a dus la spital, cu mici peripeții. Acolo nu avea loc de parcare, așa că am coborât și ne-am dus pe jos, după care colegul a plecat, nu avea rost să stea și el. Patru ore am stat prin spital. M-a luat în primire un brancardier, apoi medicul de gardă, Lică Mircea, un tip empatic, cu siguranță utilizator de bicicletă. Am stat acolo vreo 10 minute, pe un pat. Erau și studenți în practică. Din bărbie tot picura un fluid uleios, piciorul drept era tot o rană, de la genunchi. Nimeni nu a schițat măcar un gest să îmi curețe rănile sau să se uite la bărbia aia de care mă apucasem ca o disperată. Inițial m-au repartizat eronat la neurochirurgie și am fost martora auditivă a măcănenilor doctorului în cauză. Am revenit la camera de gardă, am fost trimisă frumușel să găsesc camera de radiologie, pentru radiografie la torace, doar căzusem pe el din plin. Eu și Livia, colega care mă însoțea, am reușit într-un final să găsim radiologia respectivă, căci sunt mai multe și nu există indicatoare. Trebuie să fii foarte atent atunci când ți se dau indicațiile topografice, altfel ești ca în labirint. Noroc că mă duceau picioarele. În 10 minute aveam radiografia, nici o fractură.  Am primit apoi o altă trimitere, alt etaj, altă ușă, un doctor al cărui nume începe cu R trebuia să îmi studieze cavitatea bucală, mandibula, maxilarul. Urcă iar pe scări, caută, cotrobăie, întreabă, rătăcește, găsește, intră, așteaptă. S-a uitat, a diagnosticat ”90% sigur nu aveți fractură, dar șocul a fost foarte puternic, nu veți putea mesteca, nu forțați, nu deschideți gura prea mult, nu căscați, nu dați capul pe spate. Va trece în timp, este un traumatism grav, articulațiile de îmbinare dintre mandibulă și maxilar au fost suprasolicitate prin suprapunere, aveți grijă.”. Și mi-a recomandat să merg pe str. Aman 20 să fac o radiografie panoramică a danturii. Am făcut-o vineri și m-a costat 60 de lei – să nu uit să menționez.

Am trecut apoi pe la o ecografie rapidă  a stomacului, pentru a se vedea dacă am vreun organ rupt, spart, pleznit. Nu am văzut niciodată o ecografie mai rapidă și mai superficială, nu a durat un minut să mă mânjească cu gel și să îmi spună că a terminat. Așteptam să îmi dea un șervet să mă șterg. Nu avea nici hârtie igienică!! Absolut nimic. La intrarea în cabinet scria că pacienții trebuie să aibă asupra lor șervețele de hârtie ca să se curețe, mi-a arătat Livia când am ieșit. Nu te ajută nimeni să te ridici, să pășești, să te ștergi, să dispari. Este un real spectacol umilitor.

Am revenit la domnul doctor rezident Lică Mircea. Lipsea momentan, dar am putut aștepta pe pat. Erau 3 studenți. Mă uitam la rănile mele necurățate și la ei și nu pricepeam.  Am rugat să mi se facă ceva la bărbie, dacă se poate, că trecuseră două ore și tot picura fluid din ea. Eh, și cu chestia asta am bulversat mica echipă de practicanți, două fete și un băiat. Una din ele a început să caute pansamente și mai nu știu ce, a renunțat după câteva minute și a concluzionat că e mai bine să vină medicul. Și acesta a venit, tânăra i-a transmis rugămintea mea și desigur că era normal să fie așa, deci s-a ocupat rapid și de bărbie. Adică mi-a spus că mai întâi îmi va administra o injecție puternică, uleioasă, contra durerilor care urmează să apară odată cu ieșirea din șocul căzăturii. Și injecția a fost foarte lungă și anormal de dureroasă. Sora care mi-a făcut-o m-a întrebat: ”Mereu sunteți atât de sensibilă?” ”Da, e dreptul meu să fiu sensibilă, nu?” ”Am întâlnit doar două persoane până acum atât de sensibile la serul acesta, printre care a doua eram eu!”.

Doctorul Lică mi-a admirat indiscret bărbia și m-a informat că e cam nașpa. S-a uitat la mâini, a văzut că stânga se cam umflase și a spus că cel mai bine ar fi să mă trimită la ortoped. Dar până una alta m-a trimis la chirurgie, unde urma să mi se coasă bărbia. Mă rugam să fie cu anestezie!! Acolo, în camera mare de primiri, era nebunie. M-a tras cu el într-o cămăruța pe stânga, unde m-a dat în primire unui asistent. Și am tras o orizontală, așteptând cam 40 de minute până să se ocupe un medic și de mine. Față de cazurile existente, eu eram un fel de entitate neglijabilă, așa că am stat cuminte, doar că nu eram invizibilă.  Am asistat și la un alt caz, pe patul vecin, absolut terifiant, pe care însă nu îl voi povesti. Dl. Dr. Măciuceanu Bogdan a fost un alt empatic și simpatic. M-a terorizat înfiorător cu o dezinfectare profundă a bărbiei mele secționate, a introdus ser de trei ori și a tot curățat, la final m-a apucat plânsul de durere, dar știam că face bine. Apoi m-a întrebat dacă am cumva ticuri nervoase, sau dacă, de felul meu, sunt copil cuminte. Dacă să mă coasă sau să-mi pună niște copci doar? Condiția pentru tipul acela de copci autoadezive era să nu umblu deloc la rană, să nu mă scarpin, să nu o stânjenesc pentru 10 zile. Și-a dat seama că sunt copil cuminte, am promis că nu voi face gesturi necugetate, iar el a promis că voi avea o cicatrice frumoasă la finalul vindecării. La final am asistat la un monolog frustrant al medicului: ”Așa, și rănile de la picior tot chirurgia le curăță? Păi de ce tot noi? Că așa e în spitalul ăsta …” etc. Dar mi le-a curățat rapid, usturător și frumos, mulțumirile mele profunde. După mai mult de trei ore eram, în sfârșit, curățată și dezinfectată. Așa că, după o oră, cu bărbia împachetată, am ieșit din cabinet. Lavinia, draga de ea, încă mă aștepta.

Coboară iar la  camera de gardă și cu o privire galeșă a medicului empatic am fost convinsă să merg la ortoped.  Urcă iar etaje, caută iar, întreabă, rătăcește, găsește, intră. M-au trimis la radiologie din nou, pentru mâna stângă. Nu era fractură, dar era entorsă. Am ieșit de la ortoped după alte 20 de minute, cu un ghips frumușel și o recomandare pentru 7 zile de imobilizare.

Coboram, pentru ultima oară, la camera de gardă. Aici am primit o rețetă pentru antibiotic și antiinflamator și atât. Aici am fost neatentă și am plecat fără să cer vreo hârtie pentru medicul de familie. Dar mă simțeam bine, efectul injecției și-a spus cuvântul.

Am ajuns după-amiază la medicul de familie și am primit doar cele 7 zile de medical, inclusiv week-endul. Era miercuri, miercurea următoare trebuia să reintru în normal.

Prima noapte am dormit, eram terminată.  A doua zi am zăcut, era joi. Seara mi-am dat seama că măselele din spate, de sus, nu erau doar un pic ciobite, ci secționate. Și mă durea la cea mai mică atingere, dar nu puteam scoate jumătățile mișcătoare, care se adânceau în gingie. Vineri am ajuns la stomatolog. Cu o anestezie puternică și foarte dureroasă, a fost posibil  să îmi extragă partea ruptă din măsea. Din păcate, din cauză că nu pot deschide îndeajuns maxilarul, nu poate executa lucrarea, mai așteptăm. Voi continua cu mălai fiert, nu mor din asta.

Marți dimineață m-am trezit și nu m-am putut ridica din pat. Dureri crunte din stânga toracelui răbufneau incredibil, nu puteam ofta, mișca, nu mă puteam așeza sau ridica. Am zăcut marți. Și miercuri. Am anunțat la birou că vin luni. Miercuri și joi le acopeream cu un week-end lucrat. Vineri din concediul de odihnă. Dar luni dimineață mi-am dat seama că o săptămână la orizontală ar fi indicată. Pe lângă insuficiența alimentară, erau durerile mari din torace și încheieturile foarte slăbite ale mâinilor. Mă simt ca un olog care se ajută de genunchi și coate.

Am vorbit cu medicul de familie. Din cauză că aveam deja 30 e zile de medical pe ultimele 12 luni, el nu îmi mai putea da nici o zi. Și mi-am adus aminte cu nervi că atunci când am fost gripată și am avut nevoie de o săptămână, el mi-a dat de luni până duminică, mâncându-mi astfel 2 zile (cele de week-end) de pomană din porția de medical la care avem dreptul. Dar nu te iei la discuții cu medicul de familie. Singura soluție era să merg la el, să iau o trimitere la un ortoped. Greu pe caniculă, singur, cu dureri, dar m-am dus cu metroul de la Păcii la Drisdor și de acolo pe jos 15 minute. Cea mai apropiată clinică unde puteam intra la un ortoped era Vitan. Am intrat într-o farmacie să întreb cum ajung acolo, eu luând-o inițial spre Alba-Iulia. Farmacista, lovită de caniculă, sărăcie, frustrare sau alte supărări mi-a spus să merg spre Drisdor. Am avut imprudența să întreb: ”Păi Mall-ul nu e spre Alba-Iulia?” (Drisdor era în sens opus). ”Dacă tot ați intrat și ne întrebați și vă dăm o informație gratuită, de ce nu mă credeți?” Am rămas perplexă, am lăsat-o să spună și am plecat cu mulțumiri și plecăciuni pentru informația gratuită!! La gestul meu de zâmbet larg m-a zdrobit durerea din urechea stângă și am stat 5 minute în stradă să îmi revin.

Ca să nu mai dau bani pe transportul în comun am luat-o pe jos, cam 20 de minute. La etajul 2, stânga, camera 189 era cabinetul de ortopedie, din păcate nu am notat numele doctorului și nici nu am luat o copie după cartea lui de vizită, având destule xeroxate pe birou. Medicul vorbea la telefon. Am așteptat 10 minute afară, disciplinată, după care am cioconat din nou și am intrat. El și-a strigat asistenta, o blondă cu pretenții autoritare (după figură și ton), neapetisantă, plictisită, și a dispărut pentru a-și continua conversația telefonică privată.

Asistenta a întins mâna spre mine, cu niște minungrozitoare unghii verzi. Era prea cald și probabil că articula greu, dar eu am înțeles gestul ei și i-am înmânat trimiterea. Mi-a cerut hârtia de la spital. ”Am lăsat-o la medicul de familie.” ”Păi nu trebuia.” ”Dacă o să mă lăsați să spun șirul poveștii, poate ne și înțelegem. Medicul de familie mi-a dat 7 zile de medical în baza acelei hârtii de la spital.”

A venit doctorul și am început să povestesc ce și cum și de ce ajunsesem la el de fapt.  Pe o ușă din încăperea următoare a intrat un tip, un civil, cum că era gata și îl aștepta pe doctor să termine cu mine. Mi-a dat impresia unui aranjament ad-hoc, în spitale ne lovim cel mai adesea de astfel de situații. Deci doctorul era deja cu mintea dincolo, nu la mine.

I-am spus ca mă îngrijorează durerea toracică și, secund, încheieturile de la mâini. M-a tras spre el, stând pe scaun, eu în picioare, m-a prins cu mâinile de mijloc și m-a ascultat cu urechea dreapta în dreptul coastelor de pe stânga. După două minute a concluzionat că nu pare a fi o fractură sau fisură. I-am spus că la spital mi s-a făcut radiografie și nu aveam nici o fractură.  ”Și vreți concediu medical?” ”Aș avea nevoie de câteva zile, pentru că am probleme cu respirația, poziționarea, durerile ….” Nu m-a lăsat să îi explic că nu mă puteam baza pe mâini, mă ridicam și mă culcam cu mare greutate, nu puteam ofta, strănuta din cauza durerilor. Plus că mâncam mămăligă punctând urechile cu degetele de la mâini, să mai atenuez durerea la tentativa de masticație. S-a adresat asistentei: ”Are trimitere?” ”Da.” ”Și celelalte acte?” ”Nu.” ”Aduceți declarația, adeverința și veniți din nou.” După care a plecat.

Asistenta mi-a dat lista cu documentele pe care ar fi trebuit să le aduc, informații pe care ar fi trebuit să le aflu de la medicul de familie, înainte de a bate drumul până aici:

”- declaratii tip - 2 buc - se cumpără de la parter, 20 bani bucata (!!)
- trimitere de la medicul de familie, către ortopedie
- adeverinta de salariat care sa specifice si nr. zilelor calendaristice de concediu medical din ultimele 12 luni + copie
- carte de identitate + copie
- alte documente care sa ateste boala + copie
- copii certificate medicale anterioare, bilete de iesire din spital, recomandari de la medici specialisti, scrisori medicale.”

Am plecat, ce să fac?

Ar fi trebuit să mă mișc rapid, să mă întorc la medicul de familie, poate mai avea hârtia mea de la spital, să merg la servici, să primesc adeverința de salariat și să revin la ortoped până la ora 14. Era ora 13. Sau să iau drumurile la picior a doua zi.

Tocmai când mă întrebam dacă se merită efortul, am dat cu ochii de textul declarației și m-am revoltat. Instantaneu mi-am dat seama că, cel puțin pentru acest caz, nu voi accepta să semnez o aberație prin care mă oblig să stau la domiciliu între orele cutare și cutare. Practic, între orele 8 a.m. și 8 p.m. puteam lipsi doar două ore din casă. Parcă aș fi infractor!!! Nu mai am acum puterea să comentez abordarea medicului ortoped - aducându-mi aminte dureros de viu de abordările tuturor medicilor din Germania, cu care m-am intersectat în cei patru ani de existență pe acolo, din care un an aproape l-am petrecut prin spitale, cabinete și tratamente -, mi-am suprasolicitat mâinile și mi-e foame și dor de ducă.

Am plecat spre casă, pe aceeași caniculă, ținând brațele strâns încrucișate peste piept, ca să atenuez senzația de durere la nivelul de torace și cap al pieptului. În trenul de metrou simțeam cum se formau lacrimile în colțurile ochilor. Neputință, frustrare, revoltă, furie, singurătate. Sentimentul acela că, la o adică, suntem singuri, nimeni și nimic nu ne poate ajuta..... Anii petrecuți în Germania, unde de fapt m-am format, m-au făcut să cred că sistemul este gândit de oameni și exclusiv în folosul acestora. Compar medicul de familie de acolo, der Hausarzt, cu medicul de familie de aici. Cel de acolo era ca un fel de părinte, nu te lăsa să îți cureți singur rana sau să te deplasezi la el la cabinet dacă erai bolnav și acuzai dureri mari. Nici măcar nu exista conceptul că dacă ai fost la urgență și ți s-a aplicat un bandaj sau un ghips, pacientul se va ocupa apoi singur de schimbarea bandajului sau îndepărtarea ghipsului. Dacă puteai, te duceai tu la el la cabinet să îți schimbe bandajele, ocazie cu care mai arunca un ochi critic asupra evoluției rănilor. Dacă nu puteai, venea el la tine. Nici măcar nu se punea altfel problema, el era și se simțea realmente responsabil pentru buna ta funcționare. Este șocant. Dr. Luthard ... îi duc dorul. Iar în spitale domnea o disciplină fantastică. Curățenie și liniște. Singura chestie care știu că mă teroriza atunci când aterizam prin vreun spital era modul în care dimineața la 7 asistenta trezea pacienții din pavilion. Soldățește, grobian, fără pic de sensibilitate. Făcea parte din terapia omului bolnav, care cu cât zace și lâncezeșe mai mult, cu atât se va vindeca mai lent și se va complace în statutul de orizontală. Atunci înjuram, dar mai târziu am înțeles efectele sistemului respectiv.
În România, sistemul este făcut de niște bipezi, împotriva omului. Exista un cerc închis care beneficiază de toate beneficiile și portițele existente în sistemul declarat, restul poate muri în centrul atenției, căci va fi subiect bun de mass-media. Nu este o concluzie de acum, este o constatare pe care o port cu mine de 15 ani.

Am pepene acasă, dar nu îl pot apuca, să tai o felie și să mănânc. Mai încerc mâine.
Cu greu am reușit să fac mămăligă, în micul tuci cu mâner, clătit, dar nespălat.
Îmi țin în continuare încheieturile mâinilor bandajate, să le protejez, să își revină mai repede. Mi-a luat 20 de minute să reușesc să mi le bandajez.
Fac exerciții cu mandibula, să o ajut să își revină. Și să pot merge la stomatolog, să îmi repare ce am spart.
Și mai am două variante care îmi joacă prin cap: să mă sinucid sau să vând tot și să plec undeva în India, Pakistan sau la Draku!

mă întorc la lectura acestei cărțulii .... click here

P.S.1
O parte comică a situației este atunci când pisoiul meu de vreo 3 kg, se uită la mine în sus și eu nu îl pot ridica în brațe, din cauză că încheieturile mâinilor, care și-așa au doar vreo 12 cm pe circumferință, sunt încă prea fragile.
P.S.2
23 august: na, ca la un moment dat nu mai ai zile de concediu de odihnă, pentru a le putea folosi să te recuperezi, adică ca și concediu medical. Și m-am dus la job (”Be happy, you still have a job, ce te mai plângi?!?!? Uăăă!!!”). Mă duc cu hârtia de concediu medical de 5 zile. Având cod 2, adică accident în drumul spre locul de muncă, mi s-a spus că trebuie să merg la .... Casa de Pensii, să caut un medic specialist care să își pună parafa pe certificat. Alfel nu mi se ia în considerație!!! Dă și sună medicul de familie, care nu știa despre ce este vorba. Ne-am deșteptat amândoi citind pe verso, scria clar. Nu știa unde să mă trimită, cu cine să iau legătura. Rezolvarea cea mai simplă era să trec la el și să modifice, să facă cod 6 în loc de 2 și astfel să nu mai am nevoie de nu știu ce comisie și parafă și drumuri și căutat etc.
Am suportat foarte greu prima zi de lucru, durerea de sub coaste, la respirat și mișcat, statul pe scaun și celelalte neajunsuri ale locului de muncă mă ucid lent.

(va urma o analiză la rece)