București, duminică, 12 septembrie 2010, ora 10
”Crosul vedetelor”
M-am dus astăzi, împreună cu Corina, la un mic eveniment sportiv intitulat – cel puțin ciudat, în accepția mea – precum titlul deja o indică. Ne-am dus din partea presei, deși nu știam nici una dintre noi dacă va ieși vreun material sau nu. Din partea mea, cu siguranță nu va ieși un text bun pentru publicație.
O frumoasă, însorită zi de toamnă, ceva vânt mai mult decât binevenit, deși un pic rece. Neștiind cam cum arată exact evenimentul, nu m-am încumetat cu bicicleta, să nu spună Corina că sunt vreo maniacă. Așa că am aruncat pe mine o fustiță scurtă, de birou, și o cămașă albă cu mânecă scurtă, pantofiori negri cu baretă, cum îmi plac mie. Am ajuns la intrarea din Piața Charles de Gaulle in Parcul Herăstrău, cum îmi stă în obicei, cu vreun sfert de oră înainte de zece și am făcut câteva fotografii. Pe lângă mine treceau alergători cu tricouri galbene, cu sigla Raiffeisen Bank, alții își luaseră tricourile în primire și le purtau neglijent în mână, mergând probabil să se schimbe. Mai era timp până la start. Corina a apărut la zece fără cinci, îmbrăcată mai rațional decât mine, pantaloni, bluză și geacă peste. Mi s-a părut mai abordabilă decât la prima întânire, care fusese mai oficială, e și normal.
Am intrat amândouă pe aleea străjuită de statuete feminine și imediat în dreapta era organizat startul. Cinci litere trase pe asfalt, cu cretă colorată. Concurenții erau deja aliniați, era o grupă mică de oameni de toate vârstele, de la 14 ani (poate și mai mici, nu știu) până peste 80 de ani, fete și băieți, femei și bărbați. Să fi fost maxim 40-50 de oameni? Am apucat să fac o singură fotografie din fața startului, căci pornirea pentru cursa de 3 km a urmat în câteva minute, mai rapid decât am reușit eu să găsesc un loc mai bun de surprins întregul start. Printre ultimii participanți era o venerabilă doamnă la vreo 70 de ani și ultimul, mai în glumă, era un bărbat care împingea un cărucior cu un bebe, era o imagine simbolică care m-a făcut să zâmbesc. Nu, nu are nici o legătură cu faptul că România nu prea are șanse de schimbare mai în nici un aspect al vieții sale. Păcat, imaginea era oarecum dintr-un film alb-negru. De alergat, putem alerga încă gratis. Așa cum încă gratis puptem merge cu bicicleta în fiecare zi, dacă am apucat deja să avem o bicicletă. În rest, suntem niște flămânzi de respect, de atenție, de demnitate, de curățenie, de imagine pozitivă, de bune maniere, de conștiință de sine, de recunoaștere, protecție, sprijin, ajutor și multe, multe altele.
Am văzut azi o mână de foste sportive de performanță – de ce oare numai doamne? – cu mult machiaj pe față, parcă vrând să ascundă frustrarea și sărăcia (nu cea pecuniară neapărat), prea puțina considerație de care se bucură într-o Românie fără condiții reale de încurajare a sportului în general, într-o țară în care bazele sportive sunt ruinate în mare parte sau inexistente, în care reconstrucția unui stadion de nivel național durează nu cu lunile, ci cu anii.
A fost Doina Melinte, atletă, campioană olimpică și mondială, președinte al Autorității Naționale pentru Sport și Tineret; Paula Ivan, atletă, campioană olimpică și mondială; Andreea Răducan, campioană europeană, olimpică și mondială la gimnastică sportivă, PR manager la Fundația Olimpică Română; Laura Badea, campioană olimpică și mondială la scrimă, director departament educație la Comitetul Olimpic și Sportiv Român etc. etc.
Nu pot trata materialul de astăzi din punct de vedere jurnalistic, pentru că nu i-am respirat importanța, nu mi s-a părut a fi bine organizat (nu contest organizarea lui, nicidecum!), mi s-a părut mai degrabă …. încropit, sărăcăcios, forțat, nu am înțeles de exemplu atitudinea doamnei Melinte, retrasă, cu o mimică obosită, frustrată, saturată, nu am înțeles de ce nu domnia sa a înmânat premiile celor care au câștigat; nu am înțeles legătura dintre eveniment și finalistele concursului Miss Universe România; nu am remarcat jurnaliști de presă sportivă (ce legătură avea revista Ioana, de exemplu?). La intrarea în Parcul Herăstrău nu se putea vedea nici un indiciu legat de evenimentul de la ora 10, de exemplu. La așa-numita conferință de presă de la ora 11 nu am simțit o interacțiune jurnaliști-organizatori, sau mult prea modestă. Nu a exitat ”vână”, ci doar un entuziasm obosit și prăfuit. Au fost câteva discursuri, mai mult sau mai puțin ”lizibile acustic”, mai mult neascultate de cei prezenți. Cuvinte multe de ”minunat”, veșnicul ambalaj în jurul a mult prea puținul din interior.
Mă uitam că în timp ce moderatoarea gestiona discursul și tot încerca să capteze atenția celor prezenți – alergătorii, invitații, jurnaliștii și tot felul de alte rude și prieteni -, doar câțiva fotografi erau în față, atenți la ce se întâmplă, în rest fiecare vorbea în legea lui. Participanții veterani creau și ei o notă aparte, cu vorbitul tare și datul de pilde, desigur că erau fericiți că au putut alerga cei 3 km, la masa noastră stătea unul dintre ei în etate de 81 de ani! Stătea și o bătrână care nu avea nici o legătură cu alergatul, cu spatele la scena de discurs și de premiere și tot își chema nu știu ce rudă și insista frenetic ca aceea să vină lângă ea să stea jos. O nebunie, din păcate nu pot spune ”un deliciu”.
Am refuzat ostentativ să observ ce se întâmpla la nivel de mâncat și băut, chiar dacă ceea ce se pusese la dispoziție părea să fi fost simbolic. Pur și simplu nu vroiam să văd gesturile specifice foamei și lipsei simțului măsurii în contextul respectiv. Eu și Corina nu am servit nimic. Mi se pare un pic aiurea să mergi la un eveniment caritabil și să te aștepți să bei și să mănânci pe gratis. E un fel de ”scrisoarea de adio a Mădălinei Manole” citită în premieră la ”Happy Hour” a lui Măruță sau cum îl cheamă! Cum să asociezi ”ora fericită” cu sinuciderea unei vedete naționale? Brrrr!
Scopul declarat al acțiunii era acela de un fel de antrenament pentru Bucharest City Marathon din 17 octombrie 2010, eveniment de anvergură cu participare internațională. Sumele de bani colectate la aceste două evenimente vor fi donate către două organizații non-guvernamentale: Hospice Casa Speranței și Viitor Plus – Asociația pentru Dezvoltare Durabilă. Cutia transparentă și plastic casabil avea foarte puține bancnote în ea, nu știu dacă erau per total 300 de lei acolo, sincer.
Nu am înțeles de ce a fost denumit ”Crostul vedetelor” și la cine se făcea referire, căci fostele mari sportive mondiale ale României nu au alergat, au venit doar de imagine.
Nu ai ce să critici la ce s-a derulat azi acolo. Am un singur cuvânt sau o singură sintagmă: ”Doamne, ce tristețe!”