Nu mă voi referi la țara asta, ci la nația asta. Să vorbești despre ”țara asta” este ca și cum te ascunzi după stinghia gardului pe care tot tu ți l-ai construit prea înalt pentru a putea fii văzut din afară sau ca și cum habar nu ai ce înseamnă de fapt ”țară”.* Țara este un fragment din suprafața planetei și este convențional delimitată prin granițe, având o denumire, un drapel, una sau mai multe limbi oficiale. Desigur că are mai multe atribute, dar nu despre termenul țară vreau să discut.
Nația asta transformă absolut orice în circ și mascaradă. Cu ajutorul mass-mediei. Regretabil, alarmant. E ca și cum nația asta nu ar avea toalete și atunci toată lumea se ușurează prin mass-media, la mass-media, în mass-media și nimeni nu stă să mai tragă și apa. De aceea pute cam pe toate canalele. Da, bine, dacă stăm acum și deviem și ne gândim la lipsa de cult pe care nația română o are pentru toaletă în sine, sau ”umblătoare”, cum i se mai spune, pentru igienă în general, ar însemna să nu ne mai oprim din comentarii. Eu am observat de-a lungul anilor, spre marea mea nedumerire, că atunci când cineva pornește o acțiune de renovare a unei locuințe și nu are bani să facă toată lucrarea, ci doar pe bucățele, are grijă în primul rând de vestibul și sufragerie. Apoi, de dormitor, de bucătărie și, în cele din urmă, de toaletă/baie. Să spun și de ce? Pentru că musafirii au acces la holul de intrare și la sufragerie în primul rând. Dacă vizita e scurtă, cu ceva noroc, nu vor avea nevoie la baie. Cam asta e gândirea. Mă rog, poate în ultimii ani s-a mai schimbat puțin mentalitatea, nu știu, dar cam astea erau constatările mele stupefiate din urmă cu câțiva ani. Bine, acum dacă ne mai gândim puțin și la starea toaletelor publice, la prezența sau lipsa lor acută, la numărul lor, la starea și dotările lor ….. mi se face rău!
Stau și mă minunez, în naivitatea mea incurabilă, de ce este nevoie de atâta nebunie publică după ce moare o persoană publică. Exemplul nu foarte îndepărtat în timp al Mădălinei Manole și exemplul cel mai recent al lui Adrian Păunescu. De ce trebuie să vină diverși X și Y prin diverse studiouri de televiziune să spună ei neapărat ce-și aduc aminte, ce știu sau nu știu din intimitățile decedatului sau ale familiei acestuia? De ce, nestimați moderatori, faceți astfel de emisiuni? De ce atâta lipsă de decență, de respect pentru absolut orice? De ce a devenit goana după rating valoarea supremă? Culmea este că toți românii se plâng pe la colțuri și internetul românesc este supraaglomerat de critici și opinii și păreri legate de mizeria, mocirla, decăderea și prostituția intelectuală în care ne scăldăm, dar pe de altă parte aceeași oameni – desigur că mă refer la un anumit segment de ”celebrități” – dau fuga repede pe la tot felul de emisiuni, iau microfonul și încep să se dea inteligenți și cunoscători în toate cele. De ce trebuie dezbătută acum, pe post, problema de partaj a averii lui Adrian Păunescu? Apar copii din flori, ba doi gemeni, ba încă o fată, Andreea, cine știe câți vor mai apare. Vadim Tudor vine într-o emisiune și intră pe post, în direct, telefonic, un anume Dan care povestește despre copila din flori numită Andreea, de 42 de ani ….. Moderatoarea și invitatul emisiunii sunt luați prin surprindere, ”tribunul” se supără și vrea să plece din studio pe motiv că el nu discută cu anonimi ….. mă rog, nu știu dacă a plecat din studio până la urmă, pentru că am închis televizorul. Apropos, Vadim Tudor, la înmormântare nu au fost 25.000 de oameni, este o exagerare care sună a minciună, ceea ce nu face decât să dăuneze imaginii dv. - pe care nu o comentez -. Este o minciună absolut inutilă, indiferent de ce și cum și de ce. Aș zice că și 10.000 este o cifră exagerată, dar cu îngăduință și cu un calcul de cumul per toată ziua, posibilă.
DE CE toată nebunia asta? Cui folosește? De ce atâtea vulgarități și replici și nu știu ce secrete nespuse timp de 20 sau 40 de ani? Ah, libertatea de exprimare, o să spuneți unii dintre voi …. Exprimați-vă oamenilor pe blogurile voastre, că tot e la modă (și eu o fac, dovadă e chiar acest material). Înjurați-vă, înjunghiați-vă, scâlciți-vă lingvistic figurile și comportamentele. Desigur că mesajul meu se adresează în primul rând celor din mass-media, care nu mai găsesc în societatea românească alte valori (… hm …. mai există niște firimituri, dacă le adunăm, scoatem o cocă și iese o pâine până la urmă!), decât scandalul, vulgaritatea, prostituția, prostia, analfabetismul extins.
Revenind la ultima săptămână, la decesul lui Adrian Păunescu, la funeralii, la amintirile legate de mizera noastră adolescență:
Am trimis la o mână restrânsă de prieteni din aceeași generație un material scris de mine cu această ocazie (click aici). Scriu pentru că nu am altă cale și alt partener de discuții, scrisul se pare că mi-a rămas cel mai fidel de vreo 35 de ani încoace, când am învățat să scriu. Și nu mă dezamăgește, el nu va muri probabil niciodată și nu voi suferi din cauza lui. Scriu ca să simt că mă exprim, uneori ca să am iluzia că și comunic cu cineva.
Spre surprinderea mea, nu am primit nici măcar un singur feed-back, nici o reacție, de la nimeni. Am pus materialul și pe facebook, dar de acolo nu aveam așteptări, fiind oameni cu care nu am prea multe de împărțit, nu rezonăm, nu aveam o istorie împreună, cu atât mai puțin un trecut.
Pe lângă tristețea care am simțit-o zilele acestea, s-a mai adăugat și tristețea de a observa din nou că nici cei din apropierea mea, care mă știu de peste 20 de ani, nu au exercițiul comunicării la un mesaj trimis lor, personal. Nu au reacții, pur și simplu. Nu au păreri, nu simt nevoia să zică ceva, indiferent ce. Ceva. Să știu că au primit, au citit sau nu au citit. Să știu că ei știu că exist și că scriu, că mă doare ceva. Evident că atunci când le trimit din ceea ce scriu înseamnă un fel de rugăminte către ei de a vorbi, a discuta pe o temă dată. Da, sigur, nu au nici o obligație, cu atât mai mult nu au nici o obligație să discute despre subiectul Adrian Păunescu doar pentru că am eu necesitatea aceasta.
Totuși …… nu mă pot abține să nu scriu despre tristețea pe care mi-o dă această stare de fapt. Douăzeci de ani – te cunoști cu niște oameni de 20 și ceva de ani și totuși între noi nu există nici o coardă sensibilă care să rezoneze când și când. De exemplu, unul dintre ei mi-a spus aseară, pe yahoo messenger, cum că ce-am pățit de nu mai zic nimic, ce, stau pe patul mortuar …. La care eu i-am spus: Nu, am fost la funeraliile altuia …. Și el spune: ”ăla păunici” – pfui …. În momentul acela m-am simțit atât de goală pe interior, am resimțit o atât de profundă lipsă de sensibilitate … nu vis-à-vis de Păunescu, nu!!! Ci față de mine, Anka aia pe care teoretic o știi de atâta amar de vreme și care alaltăieri chiar ți-a trimis un material din care reieșea cu ce sunt gândurile ei preocupate ….
Da, așteptările mele sunt prea mari și nu mă învăț deloc minte ….. Sunt foarte tristă.
Sursa: blogul lui Adrian Păunescu, material de joi, 6 martie 2008. Ce este bolduit, e bolduit de mine.
” PUTEREA IPOCRIZIEI
Nu am fost niciodată sigur că voi apuca anul următor, luna următoare, ziua următoare. Totdeauna am relativizat şi am circumstanţializat speranţa. Nu am lăsat-o să devină obişnuinţă. Poate şi de aceea nu am murit tânăr, ci mi-am alimentat dreptul la viitor cu bucuria de a trăi de-adevăratelea orice cucerire, cât de mică a trecutului şi a prezentului. Am avut şi momente de dezamăgire, multe şi greu de suportat. Aşa cum am mai spus, am şi murit de câteva ori, dar am avut norocul de a învia de tot atâtea ori plus una. Acum, însă, spre deosebire de atâtea ocazii în care deziluzia avea o cauză concretă sau una abstractă dar lesne identificabilă, mă simt copleşit de toate câte mi se întâmplă.
Dominantă este senzaţia persistentă că micile noastre drame de bulevard, din viaţa politică, nu au nici o legătură cu drama poporului nostru. Câtă deosebire între uşurinţa cu care se mută o literă pe hârtie, în Parlament, o cifră într-un buget guvernamental rectificat şi mişcarea greoaie, de mormânt răzbunător, a reliefului de lângă bietele case din Mateeşti-Vâlcea. Şi acestea nu sunt decât nişte exemple. Cât de cinic şi orb contemplăm dezastrele prin care trec oamenii, înzăpezirile care izolează sate şi pun în situaţie imposibilă, de aşteptare inutilă a unei soluţii, bătrânii, gravidele, bolnavii.
Ce pot eu să fac văzându-le pe toate, trăindu-le ca pe nişte remuşcări şi continuând să lucrez în stratosfera politică, unde cererile unor pensionari privind puterea de cumpărare, sunt mereu amânate, cu trista rezoluţie că ţara nu are bani, în timp ce un ministru care jefuieşte şi batjocoreşte banii publici (bani care ar putea merge spre categoriile dafavorizate ale societăţii) e liniştit, proaspăt bărbierit şi mai şi aruncă dejecţile sale asupra celor care observă fraudele lui şi nu are nici o ruşine?
O altă tristeţe este adevărata gherilă a unor publicaţii împotriva adevărului. Iată, cu excepţia „Jurnalului Naţional”, nici un ziar din Bucureşti nu a relatat obiectiv şi cinstit istoria bătăliei parlamentare împotriva Acordului Budapesta - Bucureşti, prin care se trecea în posesia Ungariei averea incomparabilă a marelui român care a fost Emanoil Gojdu. De câteva ori, în Senatul României, mereu în această revistă, de câte ori mi-a fost cu putinţă la diverse posturi de televiziune şi de radio, m-am situat în fruntea acestei bătălii. Câtă vreme Parlamentul nu votase în favoarea soluţiei pentru care m-am bătut, am fost înjurat ordinar ca naţionalist şovin, de parcă aş fi un intelectual român şi un senator al României care nu trebuie să se amestece în treburile interne ale României, nemaivorbind de treburile ei externe. Nu mi-a păsat de intoxicarea perseverentă a publicului de către numeroşii vânduţi ai epocii, dar m-a şocat că numele meu a fost uitat, cu voia, în clipa triumfului.
De 18 ani, mă explic. Până acum 18 ani, m-am explicat. Mi se reproşa că nu sunt comunist. Mi se reproşează că sunt comunist. Îndeobşte, împotriva mea au acţionat cam aceiaşi şobolani care, cum vedeau o fiinţă mai înaltă decât ei (şi ce fiinţă nu e mai înaltă decât şobolanii?), cum începeau să chiţcăie că e pericol de dinozauri. Lasă că dinozauri ar fi vrut să fie maicile şi tăicuţii lor, dar mai toţi cei care m-au acuzat de colaborare cu regimul, ca scriitor în România antedecembristă, s-au dovedit cei mai abjecţi turnători sau mâncători de mizerie. Până alaltăieri, unul, Traian Ungureanu, mă ataca, în „Cotidianul” pentru că aş fi scris, pentru socialism şi pentru Ceauşescu. Cum era să mint şi să spun că nu am scris?
Când voiam să precizez că am scris şi contra, lucruri care pot fi citite cu ochiul liber, dacă respectivul purtător de funduri de borcan pe ochi are un ochi sau un fund liber, el şi diverşi ambuşcaţi făceau zgomot că nu, nu contează că îi ceream lui Ceauşescu să nu dea libertate cenzurii, că nu contează că strigam la fostul lider să nu chinifice România şi mă plângeam cu disperare că nu se poate publica literatură politică, adică literatura lucrurilor grave, cu da şi nu, aceşti nimenea, de tip Buşcu, aceşti pigmei – denigratori, ai operei eminesciene, cum e unul Rogojanu, mă muşcau de partea cea mai puţin interesantă a spatelui meu că de ce am scris ce am scris, pentru ca, ieri, să apară în plină lumină faptele de arme ale numitului Traian Ungureanu, pe care nu-l acuz că a scris pentru socialism, pentru şantiere, pentru Uaceserişti şi Utecişti, Traian care se face de râs, pretinzând unora, cu o prezbită uitare de sine, criterii pe care ei şi ai lui nu le îndeplinesc de s-ar mai naşte de minus 127 de ori, că a 128 oară, poate, ar atinge performanţa duhovnicească pe care le-o cer altora. Bârna din ochiul caricaturii cu predestinatul nume politic Traian e mare, de intră la reanimare paiele din ochii noştri.
Şi nu se găseşte cineva care să arate cu indexul arzător lichelismul, ipocrizia, jigoderia, în care excelează şobolănimea dâmboviţeană. Şi mi-e silă. Căci eu nu neg şi nu reneg propria mea viaţă, cu bunele şi relele ei. Sunt lucid şi autocritic. Dar de ce am făcut eu în epoca socialistă, să nu mă întrebe un vierme intestinal ca sinistrul culturii, Iorgu, a cărui operă culturală miroase a ce zic profanii că miroase whiskyul. Cine sunt aceşti profitori ai libertăţii, pentru care nu au luptat niciodată? Simplul fapt că o muscă a poposit şi în coama unui cal care-şi recunoaşte rănile de la hamul unei perioade istorice, nu înseamnă că musca respectivă nu-şi are locul în closetul fără apă curentă al cârciumii sordide în care se bea verde ideologic - şi brun politic.
Sunt câteva din motivele depresiei mele de astă seară. Mâine la prânz, însă, voi fi bucuros şi chiar îndârjit să o iau de la capăt, cu toate, deşi relativizez şi circumstanţiez speranţa.
Adrian PăunescuDominantă este senzaţia persistentă că micile noastre drame de bulevard, din viaţa politică, nu au nici o legătură cu drama poporului nostru. Câtă deosebire între uşurinţa cu care se mută o literă pe hârtie, în Parlament, o cifră într-un buget guvernamental rectificat şi mişcarea greoaie, de mormânt răzbunător, a reliefului de lângă bietele case din Mateeşti-Vâlcea. Şi acestea nu sunt decât nişte exemple. Cât de cinic şi orb contemplăm dezastrele prin care trec oamenii, înzăpezirile care izolează sate şi pun în situaţie imposibilă, de aşteptare inutilă a unei soluţii, bătrânii, gravidele, bolnavii.
Ce pot eu să fac văzându-le pe toate, trăindu-le ca pe nişte remuşcări şi continuând să lucrez în stratosfera politică, unde cererile unor pensionari privind puterea de cumpărare, sunt mereu amânate, cu trista rezoluţie că ţara nu are bani, în timp ce un ministru care jefuieşte şi batjocoreşte banii publici (bani care ar putea merge spre categoriile dafavorizate ale societăţii) e liniştit, proaspăt bărbierit şi mai şi aruncă dejecţile sale asupra celor care observă fraudele lui şi nu are nici o ruşine?
O altă tristeţe este adevărata gherilă a unor publicaţii împotriva adevărului. Iată, cu excepţia „Jurnalului Naţional”, nici un ziar din Bucureşti nu a relatat obiectiv şi cinstit istoria bătăliei parlamentare împotriva Acordului Budapesta - Bucureşti, prin care se trecea în posesia Ungariei averea incomparabilă a marelui român care a fost Emanoil Gojdu. De câteva ori, în Senatul României, mereu în această revistă, de câte ori mi-a fost cu putinţă la diverse posturi de televiziune şi de radio, m-am situat în fruntea acestei bătălii. Câtă vreme Parlamentul nu votase în favoarea soluţiei pentru care m-am bătut, am fost înjurat ordinar ca naţionalist şovin, de parcă aş fi un intelectual român şi un senator al României care nu trebuie să se amestece în treburile interne ale României, nemaivorbind de treburile ei externe. Nu mi-a păsat de intoxicarea perseverentă a publicului de către numeroşii vânduţi ai epocii, dar m-a şocat că numele meu a fost uitat, cu voia, în clipa triumfului.
De 18 ani, mă explic. Până acum 18 ani, m-am explicat. Mi se reproşa că nu sunt comunist. Mi se reproşează că sunt comunist. Îndeobşte, împotriva mea au acţionat cam aceiaşi şobolani care, cum vedeau o fiinţă mai înaltă decât ei (şi ce fiinţă nu e mai înaltă decât şobolanii?), cum începeau să chiţcăie că e pericol de dinozauri. Lasă că dinozauri ar fi vrut să fie maicile şi tăicuţii lor, dar mai toţi cei care m-au acuzat de colaborare cu regimul, ca scriitor în România antedecembristă, s-au dovedit cei mai abjecţi turnători sau mâncători de mizerie. Până alaltăieri, unul, Traian Ungureanu, mă ataca, în „Cotidianul” pentru că aş fi scris, pentru socialism şi pentru Ceauşescu. Cum era să mint şi să spun că nu am scris?
Când voiam să precizez că am scris şi contra, lucruri care pot fi citite cu ochiul liber, dacă respectivul purtător de funduri de borcan pe ochi are un ochi sau un fund liber, el şi diverşi ambuşcaţi făceau zgomot că nu, nu contează că îi ceream lui Ceauşescu să nu dea libertate cenzurii, că nu contează că strigam la fostul lider să nu chinifice România şi mă plângeam cu disperare că nu se poate publica literatură politică, adică literatura lucrurilor grave, cu da şi nu, aceşti nimenea, de tip Buşcu, aceşti pigmei – denigratori, ai operei eminesciene, cum e unul Rogojanu, mă muşcau de partea cea mai puţin interesantă a spatelui meu că de ce am scris ce am scris, pentru ca, ieri, să apară în plină lumină faptele de arme ale numitului Traian Ungureanu, pe care nu-l acuz că a scris pentru socialism, pentru şantiere, pentru Uaceserişti şi Utecişti, Traian care se face de râs, pretinzând unora, cu o prezbită uitare de sine, criterii pe care ei şi ai lui nu le îndeplinesc de s-ar mai naşte de minus 127 de ori, că a 128 oară, poate, ar atinge performanţa duhovnicească pe care le-o cer altora. Bârna din ochiul caricaturii cu predestinatul nume politic Traian e mare, de intră la reanimare paiele din ochii noştri.
Şi nu se găseşte cineva care să arate cu indexul arzător lichelismul, ipocrizia, jigoderia, în care excelează şobolănimea dâmboviţeană. Şi mi-e silă. Căci eu nu neg şi nu reneg propria mea viaţă, cu bunele şi relele ei. Sunt lucid şi autocritic. Dar de ce am făcut eu în epoca socialistă, să nu mă întrebe un vierme intestinal ca sinistrul culturii, Iorgu, a cărui operă culturală miroase a ce zic profanii că miroase whiskyul. Cine sunt aceşti profitori ai libertăţii, pentru care nu au luptat niciodată? Simplul fapt că o muscă a poposit şi în coama unui cal care-şi recunoaşte rănile de la hamul unei perioade istorice, nu înseamnă că musca respectivă nu-şi are locul în closetul fără apă curentă al cârciumii sordide în care se bea verde ideologic - şi brun politic.
Sunt câteva din motivele depresiei mele de astă seară. Mâine la prânz, însă, voi fi bucuros şi chiar îndârjit să o iau de la capăt, cu toate, deşi relativizez şi circumstanţiez speranţa.
(va urma)
