Mă aflu în practică la revista National Geographic, România. După o săptămână de încercări, în care am început inițial să descriu o experiență montană pe Insula Tenerife, lovindu-mă de lipsa oricărei îndrumări concrete și fiind practic primul meu contact cu o redacție, m-am pomenit undeva la un punct zero. Nu știam ce să întreb, pe cine să întreb, nu aveam conexiune la internet, oamenii își vedeau de-ale lor printre brioșe, hărți, plante, monitoare, reviste, biciclete, fițuici și o sumedenie de alte chestii. Și totuși vroiam să duc ceva la bun sfârșit, vroiam să fac ceva, să pricep ceva, să exersez ceva, să învăț ceva. Dar cum facultatea nu te pregătește în mod concret și la finalul primului an de studiu al jurnalismului studentul nu știe exact cum se redactează o știre, cel mai scurt produs din branșă, care este de fapt prima literă a alfabetului, e foarte greu să începi să editezi deja articole în baza unui format standardizat. În meseria asta ți se lasă mult discutata ”libertate” de a avea inițiativă, de a avea idei, de a explora. Un practicant contra-cronometru, cu o motivație limitată de faptul că trebuie să accepte faptul că e doar practicant și nu va avea nici o șansă aproape să intre și să rămână în lumea care îl atrage, se va simți blocat la segmentul inițiativă. Cel puțin acest lucru se aplică în cazul meu, nu pot scrie la comandă și nu pot scrie orice. Ai nevoie de timp să te adaptezi mediului, să simți cu adevărat spiritul, felul de mesaje pe care trebuie să îl transmită materialele tale, să intuiești publicul țintă ..... totul înseamnă timp, ceea ce un practicant nu prea are. Veneam acasă chitită să refac materialul. Și pur și simplu nu reușeam, făceam orice altceva, doar să nu mă apuc de scris, ceea ce este o anomalie. De vineri până miercuri nu am reușit să scot ceea ce se aștepta de la mine. Era a treia încercare de a încadra un material despre Himalaya la rubrica ”Poți încerca și tu”. Avea aproape patru pagini, conținea cel puțin trei variante aruncate, independente una de cealaltă, nu exista o conexiune între ele pentru că nu știam ce să aleg pentru a ajunge la o singură pagină. Dilemă totală, când am scris, nu am acordat niciodată atenție publicului și mă pierdeam în milioane de detalii. Poate de aceea nici nu mi-am câștigat cititori fideli de-a lungul anilor, nu cunosc nici măcar un amic sau un prieten care să fie abonat la scrierile mele de pe blog și să fie interesat să le citească, ceea ce spune totul, nu? Dar nici nu mă cramponam de asta, eu scriu în continuare în ideea unei autobiografii, nicidecum a unor articole sau documentare în mass-media. Studiind jurnalismul, trebuie însă să discern între informația relevantă și cea absolut inutilă, plictisitoare. Este lupta pe care o duc și pe care, pentru întâia oară, am ocazia să o pun în practică la NG. Domnica mi-a dedicat două discuții serioase, a criticat și m-a trimis din nou la reformulat. Azi, în sfârșit, a ieșit materialul de mai jos. O pagină despre Himalaya, nimic mai mult.
Himalaya – un mit accesibil, aproape de simțurile tale
Străbătând cei 350 de km ai circuitului Annapurna, Nepal
Se spune că doar acolo unde ai pășit cu piciorul ai fost cu adevărat.
Mai toată lumea a auzit la un moment dat în viață de Himalaya. Întreaga literatură din jurul celui mai spectaculos lanț muntos al Terrei a creat, de-a lungul anilor, un adevărat mit al Himalayei. Ceva inaccesibil, ceva departe și îndepărtat, ceva sălbatec și izolat, periculos și, mai presus de toate, ceva măreț și incomparabil prin peisagistica și dimensiunile oferite. Ceva ca o altă planetă. Visul de a ajunge măcar în preajma acestei zone era pentru mine doar o modestă picătură de îndrăzneală, căreia nu aveam curajul să îi dau frâu liber, tot timpul exista un ”ce să fac eu acolo? E un ținut doar pentru ”greii lumii alpiniștilor”!” sau un ”nu am timp”, ”nu am bani” etc.
Pe 15 decembrie 2008 mă urcam în avion cu destinația Kathmandu, capitala Nepalului, pornind singură pe cărarea unei aventuri de 30 de zile.
Circuitul complet al Masivului Annapurna începe de la altitudinea de 840 m, ajungând la un maximum de 5.416 m în aproximativ 10 zile, după care urmează alte aprox. 10 zile de razantă coborâre. Se poate face exclusiv mergând pe jos sau combinat cu o cursă aeriană internă, iar la ora actuală dispune de ceea ce se numeste “infrastructură dedicată turiștilor” și este, fără îndoială, demn de renumele unuia dintre cele mai peisagistice locații himalayene! Circuitul este cu siguranță și cel mai accesibil, în sensul că localnicii oferă toate condițiile pentru a-ți putea urma traseul în cel mai relaxant mod posibil. Nu trebuie să cari cortul și izoprenul după tine, nici primus și rezerve de alimente. Dacă azi vrei să mergi doar 3 ore și mâine ai chef de 7 sau 10 ore de mers, acest lucru este perfect posibil, distanțele dintre așezările umane sunt apropiate și oamenii sunt perfect pregătiți să te primească.
Ceea ce m-a surprins cel mai mult pe traseu a fost, făcând abstracție de peisajul în sine, faptul că Himalaya pulsează la propriu de viață. Localnicii s-au adaptat condițiilor și distanțele dintre așezări nu depășesc de regulă două ore de mers, iar caravanele de asini, care asigură comerțul cu alimente, păsări vii și obiecte gospodărești sunt o componentă foarte colorată și vie a ținutului. Pe măsură ce înaintam, lăsând fermecătoarele terase de orez în spate, pe măsură ce urcam și coboram miile de trepte în rocă ce făceau drumul mai accesibil animalelor împovărate, mă gândeam că nu voi mai întâlni în spațiul din ce în ce mai puțin oxigenat, și așezări umane. Pe măsură ce traversam în mod repetat turcoazul intens al râului Marsyangdi Khola încumetându-mă pe cele mai înalte, lungi și stabile poduri suspendate din oțel pe care pășisem vreodată în viața mea și mă apropiam de coloșii înzăpeziți ce străpungeau albastrul delirant al cerului, mă gândeam că voi rămâne într-un pustiu unde omul nu are ce căuta. Am traversat două zile un fel de deșert pe albia râului, între Kagbeni și Jomson, ținând ochii mai mult închiși și nedeschizând gura, căci conflictul vânturilor și curenților veniți din toate direcțiile posibile era precum un vârtej menit să nu te lase să înaintezi. De jur împrejur, pe distanțe de km întregi, era ca și cum străbăteai cu capul în jos o perdea de particule de praf provenit din eroziunea permanentă a rocilor expuse forței modelatoare a naturii dezlănțuite. Colbul din Himalaya a fost un alt element neașteptat pentru mine, pe unele porțiuni acoperindu-mi bocancii până spre glezne. Combinațile de culori pe care le oferă ținutul Himalayei nu doar că te surprind, dar îți înfioară toate simțurile și uneori trebuie să te ciupești ca să nu uiți să respiri de atâta farmec. Imaginează-ți că mergi de două zile prin cenușiul rocilor, câlcând pe brunul întunecat al pământului înghețat pe unde înainte trecuse o caravană de asini și în urmele adâncite lăsate de copitele acestora acum era albul pojghițelor de gheață, ici și colo un verde al copacilor, iar în față albul veșnic de pe Vârful Annapurna I stăpânea, prin cei 8.091 m ai siluetei sale, întregul peisaj al zilei. Aproape dezolant, aceleași culori două zile la rând. Apoi deodată ajungi în Tatopani, locul bazinelor termale, și urci vreo zece metri pe o înșiruire abruptă de trepte din rocă, la finalul căreia te întâmpină un paradis deschis al crăciunițelor roșii, cu petale enorme, așa cum nici nu ai fi bănuit vreodată că pot exista. Roșul acela te face instantaneu să uiți de oboseală și farmecul, precum și apariția neașteptată a grădinii, te învăluie într-o căldură greu de descris.
Mirajul mistic al peisajului este îmbogățit cu cele mai lungi ziduri de moriști de rugăciune budistă, cu sate izolate și părăsite construite exclusiv din piatră, cu remarcabile cascade de gheață ce se pierd la bază într-un gri foarte intens al nisipului care, la rândul lui, parcă se topește intrând în cel mai frumos albastru acvatic pe care l-am văzut vreodată în viața mea, cu stupe frumos pictate, cu turme de iaci, ce-și duc traiul la peste 4.000 de m alt., făcând posibil și traiul localnicilor la astfel de altitudini și descrierile pot continua aproape la nesfârșit.
Am încercat, am simțit, am savurat acest mit al Himalayei și surpriza cea mai mare a fost probabil faptul că este la îndemâna oricui să pășească la propriu în aceste ținuturi aproape uitate de timp, unde apar însă, inevitabil și semnele civilizației moderne. În Nepal nu există cale ferată, dar se lucrează intens la amenajarea unui drum care sparge roca și care probabil, într-un viitor nu foarte îndepărtat, va facilita pătrunderea autocarelor cu turiști veniți să mai bifeze o destinație sau să facă fotografii. Atunci totul se va schimba.
A.M. - 14 iulie 2010
