Ne supărăm, sau cel puțin ne simțim nedreptățiți
atunci când cineva, prin abstract, ar da dovadă de curaj să ne numească-n față
ipocriți. Chiar și faptul că ne supărăm este o ipocrizie în sine și noi știm
asta. Sau ar trebui să știm.
Analizând diverse comportamente ale celor din jur,
inclusiv pe ale mele, am început să nu mai înțeleg de ce ne supărăm, de ce ”a
fi ipocrit” ar fi o jignire. Căci de fapt este un adevăr. Este o însușire a
ființei umane. Pentru că este o chestie gândită, uneori cultivată ostentativ,
nu este o inconștiență. Animalele nu sunt ipocrite. Nu cred că pot fi ipocrite,
ele exprimă ceea ce simt. Nu se adaptează situației, adică nu devin ipocrite
pentru a place cuiva sau pentru a căpăta ceva (ce în mod normal nu ar căpăta).
Dacă un animal nu primește ceea ce dorește el, opțiunile la care recurge sunt
două: fie renunță, fie își ia cu forța. Se întâmplă și în savana africană, și
la Polul Nord și în cazul animăluțelor pe care le ținem captive prin
apartamentele noastre.
A fi ipocrit înseamnă a fi un prefăcut. ”A te
adapta”, din xșpe motive, unor situații, pentru a obține ceva ce nu ai încă,
pentru a nu pierde ceva sau pentru a menține ceva. Indiferent că este vorba de
un loc de muncă, de o relație, de o sumă de bani, de un avantaj, de o mașină,
de un orice alt obiect, favor, serviciu și tot așa.
A fi ipocrit înseamnă a face sau a nu face ceva
anume, a spune ceva ce nu crezi sau a nu spune lucruri ce trebuie spuse, dar
dacă le rostești, riști să pierzi ceva. Chiar și o proprie imagine dacă o pierzi,
tot pierdere se numește.
Nu am putea conviețui dacă nu am fi atât de
ipocriți, atât de parșivi și fățarnici în fiecare zi a vieții noastre.
Ca
urmare, ipocrizia domestică nu ar trebui să fie o jignire pentru nimeni, iar
cel care te face pe tine ipocrit nu ar trebui să simtă o satisfacție pentru că
te-a numit așa. Este o însușire de care nu putem scăpa, care se lipește de noi
din faza în care începem să gândim, care se dezvoltă și se extinde pe măsură ce
înțelegem beneficiile obținute prin exersarea ipocriziei. Devine o însușire
care ne este impusă de ceilalți încă de pe vremea când ne bușilim fericiți prin
casă sau prin curte și începem să ne lovim de interdicțiile insistente ale
tutorilor noștri care nu mai prididesc să ne interzică aproape tot, că la un
moment dat, dacă am putea gândi, ar urma să spunem: ”Scuzați-ne că existăm și
că vrem să facem atâtea lucruri pe care voi ni le interziceți! Scuzați-ne că
ne-am născut și că vă deranjăm!” De la primele luni de viață și până în ultima
clipă auzim ”NU TREBUIE!”. De multe ori, această interdicție nici măcar nu are
vreo legătură cu noi, ci cu al altora confort. Adică ”nu trebuie să intri în
toate băltoacele, că n-am timp/bani/chef etc. să stau să-ți spăl ție
lucrurile!”. ”NU TREBUIE”-urile și falsele „NU POT”-uri din viața de adult sunt
cătușele noastre de fapt. ”Nu trebuie/pot să divorțez”, ”Nu trebuie/pot să-i
spun colegului/șefului/vecinului/soacrei că e un nesimțit”. Și nu, NU TREBUIE
să-mi iubesc părinții, dacă aceștia fie s-au lepădat de mine, fie m-au snopit
din bătăi toată copilăria, fie mi-au distrus eul sau relațiile cu ceilalți din
jurul meu.
Ne mirăm de unde avem atâtea blocaje în noi și de
ce nu ne simțim liberi. Dincolo de aspectele care țin de respectul pe care
trebuie să îl acordăm celorlalți, în virtutea faptului că înțelegem efectele
reciprocității și suntem de acord cu ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”,
multe ipocrizii țin de lăcomie sau de confortul nostru mental.
Și, că tot veni vorba de un confort mental, cei
mai câștigați sunt mitomanii. Cei care exersează atât de mult prefăcătoria,
mint atât de frecvent, cu orice ocazie, încât se identifică cu viața în
minciună. Căci de fapt asta e ipocrizia, o latură a minciunii. Acești indivizi
devin relaxați. Ei nu mai pot fi absolut sinceri nici când sunt doar cu ei. Păi
da, căci ipocrizia apare, în mod logic, atunci când ne raportăm la ceilalți.
Atunci intervine necesitatea de a ”șlefui” anumite motive/motivații,
explicații, argumentări, reacții, atitudini, comportamente.
Așa că, îndemnul de ”fiți ipocriți, oameni buni!”
este redundant.
Omul nu poate exista fără să fie astfel. Singurul îndemn ar
putea fi ”NU te supăra dacă altul te consideră ipocrit, el te depășește cu
siguranță!”
Ipocrizia înmoaie relațiile dintre oameni, le înducește, este
utilă, este benefică. Atunci când vrem să ne uităm cu scârbă la cineva pe motiv
că ”ipocritul acela?!”, e bine să ne analizăm și să constatăm că de fapt nici
noi nu avem ”ce-i în gușă, și-n căpușă!” :-)
Lipsa ipocriziei este un mit.
Ipocrizia conștientizată și delicat gestionată
este nu doar benefică, dar în primul rând utilă, așa că ar fi momentul, pentru
mulți, să înceapă să-și descrețească frunțile și să accepte faptul că nu doar
”ceilalți sunt ipocriți”, ci noi toți avem această .... ”abilitate”, face parte integrantă din noi.
