Fiți ipocriți!

Ne supărăm, sau cel puțin ne simțim nedreptățiți atunci când cineva, prin abstract, ar da dovadă de curaj să ne numească-n față ipocriți. Chiar și faptul că ne supărăm este o ipocrizie în sine și noi știm asta. Sau ar trebui să știm.

Analizând diverse comportamente ale celor din jur, inclusiv pe ale mele, am început să nu mai înțeleg de ce ne supărăm, de ce ”a fi ipocrit” ar fi o jignire. Căci de fapt este un adevăr. Este o însușire a ființei umane. Pentru că este o chestie gândită, uneori cultivată ostentativ, nu este o inconștiență. Animalele nu sunt ipocrite. Nu cred că pot fi ipocrite, ele exprimă ceea ce simt. Nu se adaptează situației, adică nu devin ipocrite pentru a place cuiva sau pentru a căpăta ceva (ce în mod normal nu ar căpăta). Dacă un animal nu primește ceea ce dorește el, opțiunile la care recurge sunt două: fie renunță, fie își ia cu forța. Se întâmplă și în savana africană, și la Polul Nord și în cazul animăluțelor pe care le ținem captive prin apartamentele noastre.

A fi ipocrit înseamnă a fi un prefăcut. ”A te adapta”, din xșpe motive, unor situații, pentru a obține ceva ce nu ai încă, pentru a nu pierde ceva sau pentru a menține ceva. Indiferent că este vorba de un loc de muncă, de o relație, de o sumă de bani, de un avantaj, de o mașină, de un orice alt obiect, favor, serviciu și tot așa.

A fi ipocrit înseamnă a face sau a nu face ceva anume, a spune ceva ce nu crezi sau a nu spune lucruri ce trebuie spuse, dar dacă le rostești, riști să pierzi ceva. Chiar și o proprie imagine dacă o pierzi, tot pierdere se numește.

Nu am putea conviețui dacă nu am fi atât de ipocriți, atât de parșivi și fățarnici în fiecare zi a vieții noastre. 

Ca urmare, ipocrizia domestică nu ar trebui să fie o jignire pentru nimeni, iar cel care te face pe tine ipocrit nu ar trebui să simtă o satisfacție pentru că te-a numit așa. Este o însușire de care nu putem scăpa, care se lipește de noi din faza în care începem să gândim, care se dezvoltă și se extinde pe măsură ce înțelegem beneficiile obținute prin exersarea ipocriziei. Devine o însușire care ne este impusă de ceilalți încă de pe vremea când ne bușilim fericiți prin casă sau prin curte și începem să ne lovim de interdicțiile insistente ale tutorilor noștri care nu mai prididesc să ne interzică aproape tot, că la un moment dat, dacă am putea gândi, ar urma să spunem: ”Scuzați-ne că existăm și că vrem să facem atâtea lucruri pe care voi ni le interziceți! Scuzați-ne că ne-am născut și că vă deranjăm!” De la primele luni de viață și până în ultima clipă auzim ”NU TREBUIE!”. De multe ori, această interdicție nici măcar nu are vreo legătură cu noi, ci cu al altora confort. Adică ”nu trebuie să intri în toate băltoacele, că n-am timp/bani/chef etc. să stau să-ți spăl ție lucrurile!”. ”NU TREBUIE”-urile și falsele „NU POT”-uri din viața de adult sunt cătușele noastre de fapt. ”Nu trebuie/pot să divorțez”, ”Nu trebuie/pot să-i spun colegului/șefului/vecinului/soacrei că e un nesimțit”. Și nu, NU TREBUIE să-mi iubesc părinții, dacă aceștia fie s-au lepădat de mine, fie m-au snopit din bătăi toată copilăria, fie mi-au distrus eul sau relațiile cu ceilalți din jurul meu.

Ne mirăm de unde avem atâtea blocaje în noi și de ce nu ne simțim liberi. Dincolo de aspectele care țin de respectul pe care trebuie să îl acordăm celorlalți, în virtutea faptului că înțelegem efectele reciprocității și suntem de acord cu ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, multe ipocrizii țin de lăcomie sau de confortul nostru mental.

Și, că tot veni vorba de un confort mental, cei mai câștigați sunt mitomanii. Cei care exersează atât de mult prefăcătoria, mint atât de frecvent, cu orice ocazie, încât se identifică cu viața în minciună. Căci de fapt asta e ipocrizia, o latură a minciunii. Acești indivizi devin relaxați. Ei nu mai pot fi absolut sinceri nici când sunt doar cu ei. Păi da, căci ipocrizia apare, în mod logic, atunci când ne raportăm la ceilalți. Atunci intervine necesitatea de a ”șlefui” anumite motive/motivații, explicații, argumentări, reacții, atitudini, comportamente.

Așa că, îndemnul de ”fiți ipocriți, oameni buni!” este redundant. 

Omul nu poate exista fără să fie astfel. Singurul îndemn ar putea fi ”NU te supăra dacă altul te consideră ipocrit, el te depășește cu siguranță!” 

Ipocrizia înmoaie relațiile dintre oameni, le înducește, este utilă, este benefică. Atunci când vrem să ne uităm cu scârbă la cineva pe motiv că ”ipocritul acela?!”, e bine să ne analizăm și să constatăm că de fapt nici noi nu avem ”ce-i în gușă, și-n căpușă!” :-)

Lipsa ipocriziei este un mit.

Ipocrizia conștientizată și delicat gestionată este nu doar benefică, dar în primul rând utilă, așa că ar fi momentul, pentru mulți, să înceapă să-și descrețească frunțile și să accepte faptul că nu doar ”ceilalți sunt ipocriți”, ci noi toți avem această .... ”abilitate”, face parte integrantă din noi.