Genocidul canin românesc ........... continuă.

Spiritul "lui Hitler" nu va muri niciodată la oameni

Am încercat, încerc şi mă voi strădui în continuare să mă ţin departe de genocidul canin care se desfăşoară în România la momentul actual, mai acerb decât niciodată. Pentru că nu rezist, pentru că sunt prea slabă şi prea emoţională, pentru că sunt prea mică şi nu pot face nimic concret să opresc total acest măcel.

Dar dacă intri pe internet şi mai dai cu nasul pe câte o reţea de socializare unde eşti interconectat cu alţi oameni care au aceleaşi preocupări şi griji ca ale tale, unii fiind mai mult implicaţi, alţii mai puţin, este imposibil să nu vezi anumite fotografii, comentarii, colaje, strigăte de ajutor, de disperare .... în numele bietelor necuvântătoare.

Omul a creat, pe lângă o societate umană, o societate a animalelor domesticite. Animale care nu au dorit să fie domesticite, dar pur şi simplu au căzut victimă mamiferelor bipede auto-intitulate „OM” care le-au luat spre propria plăcere să le exploateze, indiferent sub ce formă au făcut şi fac acest lucru. În accepţia acestui termen, a fi „OM” înseamnă a dispune de sentimente de OMENIE. Ce dracu (mai) înseamnă asta? Refuz să mă uit pe DEX, refuz să întreb un lingvist, pur şi simplu mă conduc după cele învăţate. Căci am fost educată în spiritul OMENIEI: să ajuţi, să nu omori, să nu loveşti, să nu răneşti, să îngrijeşti, să te preocupe, să te implici, să mângâi, să oferi, să nu umileşti (!!), să hrăneşti, să ai milă, compasiune. Că e un alt om sau că este câinele sau pisica de-afară, este total irelevant. Este o fiinţă fie, un suflet, exact ca şi tine. Tu nu eşti mai bun ca el, eşti poate mai norocos. Dacă tu ai ceea ce nu are el, cum ar fi o bucată de pâine, nu înseamnă că eşti mai intelijent şi uneori nici măcar nu înseamnă că munceşti mai mult şi mai implicat.

Ce vă inspiră fotografia asta? Suflete ucise şi tratate precum deşeurile .... fiinţe vii chinuite, umilite şi ucise ... de ce? doar pentru că sunt prea multe? Nu suntem cumva prea mulţi "oameni" pe pământ?

În zona pe unde mă învârt eu în timpul zilei, respectiv la locul de muncă, nimeni nu vorbeşte despre genocidul canin. Ar fi o concluzie pripită şi poate injustă cum că nimeni nu se preocupă. Asta nu ştiu. Ştiu doar că .... pe 21 decembrie 1989 lucram în clădirea Rectoratului Universităţii din Bucureşti, nu aveam voie să ieşim afară din clădire înainte de ora 16, când ni se termina programul de lucru, la radio nu se transmitea nimic, nimeni nu vorbea nimic, pe culoarele largi şi reci ale instituţiei sufla un curent straniu, zburătăcea un fel de frică, de teamă concretizată care ne paraliza probabil şi dorinţa de a vorbi. Nu aveam voie să mergem de la un birou la altul şi să staţionăm, pe numerele interne de telefon oricum nu am fi avut curaj să vorbim. Ca urmare, toată lumea tăcea şi totul părea că zace într-o ignorare absolută. Era ca şi cum nimic nu se întâmpla şi noi, cei din interior, oricum habar nu aveam de ceea ce se întâmpla afară, la doar câteva sute de metri de clădirea noastră. Eu am aflat abia după ora 16, pentru că m-a tras un fel de mână nevăzută exact spre epicentrul evenimentelor dezlănţuite deja de ore bune prin Bucureşti. 

Nu ştiu de ce, dar şi ceea ce se întâmplă acum mă duce cu gândul la atunci, deşi aparent nu există nici o conexiune reală şi raţională sau logică între cele două chestiuni. Desigur că există diferențe incomensurabile dintre atunci și acum, dintre grijile de atunci și cele de acum. Eram aproape toți cenușii, flămânzi și înfrigurați, nu aveam magazine cu hrană pentru animalele pe care le țineam în casă și ne oripilam când auzeam că există pe mapamond oameni care își răsfață cățelul sau pisica de companie cu tot felul de delicatese, în timp ce mai mult de jumătate din națiunea română își simțea măruntaiele prin stomacul aproape permanent gol. Desigur că și numărul maidanezilor era mai mic, dar exact din acei ani a început povestea, căci Ceaușescu demola gospodăriile, ca să înalte blocuri din beton și să ne supună acestui trai umilitor, de conviețuire obligată în cutii cenușii și lipsite de orice personalitate. Și animalele din gospodăriile demolate peste noapte deveneau ale nimănui, prigonite din toate părțile. Pe atunci nici femeile nu aveau voie să aleagă între a rămâne gravide sau nu, cine dracu să se gândească la managementul animalelor nimănui?! Oamenii erau aruncați în blocuri, să fie mai bine controlați, animalele oamenilor erau părăsite pe străzi.

Cert este că suntem contemporani cu un genocid, cert este că femeile şi bărbaţii care contribuie la acest genocid au rude, prieteni, copilași cărora teoretic le sunt dragi și simpatici cățeii, familii care le aşteaptă seara acasă, probabil colegi care le laudă şi care sunt îngrijorate dacă cumva le doare capul. Și mâinile acestor bărbați și femei fac aceste lucruri atroce .... nu știu cum .... sunt absolut neputincioasă în a înțelege ....

Colajul de mai sus l-am văzut azi la ora 15:45 şi în mai puţin de două minute mi s-au umplut ochii de lacrimi. Mi-a crescut tensiunea. Îmi pulsează tâmplele. Am un gol în stomac. M-am dus la baie să plâng. Am lăsat orice lucram şi m-am refugiat să plâng.

Pentru că, deşi nu sunt câine sau pisică, îmi pot imagina ce ar însemna ca după o operaţie la organele genitale să fiu lăsată să zac pe caldarâm şi să se scurgă sângele din mine până îmi dau sfârşitul. E ca şi cum imediat după avort, în loc să fiu dusă pe un pat curat, lăsată să mă odihnesc, să am linişte, să fie cineva la căpătâiul meu, să primesc o supă caldă când îmi revin şi să fiu mângâiată şi protejată apoi, aş fi luată şi târâtă afară, fără să se ţină seama de faptul că mă dor organele şi că nu ştiu de capul meu. Pur şi simplu mi-e rău să vizualizez mental lucrurile care se întâmplă, mai ales că acest colaj nu arată cele mai încriminatorii atrocităţi despre care nici măcar nu am puterea să scriu şi să descriu .... 

Genocid la dublu: oameni şi câini 

Cum se poate să existe o rasă animală, „mamiferul OM”, care să facă atâta rău, cu atâta cinism, cu atâta sadism, altei rase animale? Cum e posibil să provocăm atâta durere, atâtea traumatisme? Toţi sar cu gura pe genocidul planetar gestionat de Hitler şi acoliţii lui. Cu ce suntem noi mai umani decât au fost ei? Cu nimic. Pentru mine, diferenţa dintre a omorâ câini şi a omorâ oameni nu există şi nu se justifică ......... aşa cum de 20 de ani îmi este ruşine că pe paşaportul meu scrie „România”, tot aşa îmi este îngrozitor de ruşine că fac parte din rasa animală „OM”.

România a ajuns un lagăr de exterminare. 

Genocid la dublu: oameni şi câini

Exerciţiu de imaginaţie: cum e să fii câine în România 
În acest context, pe cuvânt dacă nu mi se par penibile toate celelalte preocupări de genul "românii au talent" .... 
Ştiu că acest material nu ajută nimănui şi nu ajută, nu mai ajută cu nimic să tot sesizăm, confirmăm şi reconfirmăm o cruntă realitate în care atrocităţile se agravează şi prăpăstiile se adâncesc. Pe zi ce trece mă minunez că viaţa merge mai departe şi că fiecare îşi vede de propriile plăceri şi proiecte. Mă minunez că unii sunt preocupaţi de cele mai noi mărci la pantofi, ultimele cosmetice, cea mai "intelectuală" mâncare pentru pudelul de-acasă..... 
Scrisul mă ajută să mă descarc şi atât .... nu reuşesc să mişc munţii cu el. Nici măcar prietenii, amicii, colegii .... 
Sunt convinsă şi chiar ştiu oameni care ar avea banii necesari să gestioneze problema animalelor fără stăpân. Din păcate, ar fi un proiect imens pentru România, pentru că s-a lăsat să se ajungă aici în ultimii 20 de ani. Ar fi o muncă titanică, care s-ar rezolva cu o infuzie serioasă de capital pe toate segmentele: forţă de muncă, infrastructură, atragere de fonduri. Şi o forţă de muncă vocaţională, bazată în mare parte pe voluntariat. Ce există acum, este o chestie care se târăşte pentru că nu dispune de fonduri în mare parte. Iar cei care ar avea fondurile, preferă să le dea pe vacanţe, maşini, case, şedinţe foto şi alte fiţe. 
Părerea mea este că, deşi utopică solicitarea asta, societatea asta şi timpurile pe care am ajuns să le trăim ar trebui să ne trezească PE TOŢI, nu doar pe unii, la realitatea conform căreia a apus de multişor vremea în care să ne mai permitem fiţele şi luxul.
De ce nu ar interveni un om cu bani să creeze, să conceapă şi să gestioneze un astfel de proiect? Pentru că omul are câteva atribute pe care celelalte animale nu le au: orgoliu, lăcomia, comoditatea conştientă combinată cu teama argumentată de birocraţie, egoismul.
"De ce să vin eu cu banii mei, când de fapt e treaba statului?"
"De ce să arunc eu banii mei, dacă nu-mi iese nimic din chestia asta? Abia dacă am 900.000 de euro/pounds sau franci elveţieni în cont, până la anul vreau să cresc la un milion+!"
"De ce să mă implic? Să mă lupt cu statul pentru autorizaţii, să mă lupt să găsesc voluntari sau spaţii unde să fac adăposturi decente şi clinici, să mă lupt cu lenea şomerilor români care nu vor să lucreze pe mai puţin de 1000 euro pe lună + beneficii etc etc. Mai bine plec la schi în Elveţia."
"Nu merită. Am muncit pentru banii mei, eu îi consum cum vreau, chiar dacă pot trăi 3 vieţi doar din dobânzile lunare!" 
Alt exemplu aici.

NIMENI NU CAUTA astfel de cazuri pentru a avea ce sa posteze pe FB sau pentru a avea despre ce scrie. Pur si simplu ne inunda ..... n-am cuvinte si nici ganduri nu mai am. Cand eram mica, adunam toate potaile mici si le duceam acasa: pisici, catei, zburatoare. Imi doream sa fiu pisoi, pentru ca mi se parea mie ca pisoii pe care ii ingrijeam sunt niste rasfatati si au o viata frumoasa si calma si ei doar se joaca si primesc dragoste si mancare. Si atunci se intamplau atrocitati, erau copii care invarteau micile animale si le dadeau drumul ca din prastie prin arborii din parc sau ardeau pisicii pe care ii prindeau .... bestii de acest gen vor fi mereu nascute de oameni .... dar totusi, pana unde putem involua sa ajungem sa facem asa ceva??.... cum sa iei un animal si sa-l mutilezi, asa, de placere .... cum dracu .... cica sa stai calm si sa-ti vezi de ale tale .... Avea oare Romania o alta nevoie acerba de a fi cunoscuta pe plan mondial sau scopul este sa inlocuim reperele de "Nadia", "Gica Hagi" cu cele de "ucigasii de caini - ah, de acolo esti?" ..... neh ... nu se poate comenta bestialitatea umana. Cea canina are mereu un motiv logic si rational. Cea umana nu. 
 Cum faci bestie, asa ceva? Iei un maidanez, un animal, o fiinta fie, o imobilizezi si apoi ii tai osul botului cu ferastraul? Ferastrau electric? Ce marca? Alimentat de la cablu? Nu pot să concep așa ceva, fotografiile din profil, de pe materialul original, sunt mai sugestive și mie una îmi dau insomnii .... stau de o oră cu lacrimi în căușul ochilor și nu pot să mă gândesc la altceva .... nu pot .... nu pot .... cum o fi putut?
Nici nu pot posta fotografiile, căci nu le pot privi .... sunt prea slabă de înger, prăpădita de mine ....

Plouă ... cu maşini, umbrele, iresponsabilitate, prostie, încăpățânare, nepăsare, indolență

Marți, 1 octombrie 2013, 08:20

Uraaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!! Am ajuns întreagă la birou!! Uraaaaaaaa!!!!

A doua zi din coşmarul „Bucureştiul, toamna!”. Desigur că vă veţi repezi şi veţi spune: „Bă, femeie, dar asta nu e vreme de mers cu bicicleta, tu nu vezi că plouă neîntrerupt de 30 de ore încoace?!”, iar eu voi spune: „De ce? Doar pentru că plouă de trei zile şi trei nopţi şi acu bate oleacă mai tare vântul?! Dacă acest oraş nu ar fi fost transformat într-o scenă de teatru unde personajele principale şi inclusiv publicul sunt maşinile, mersul pe bicicletă către locul de muncă ar fi fost o activitate relaxantă, nu suicidală! Canalizări care după 2 zile de ploaie refulează, părţi din trotuare şi borduri – celebrele proiecte cu borduri care i-au îmbogăţit pe unii!! – care se sfărâmiţează pe carosabil, milioane de castane şi păstăi, să continui?....” Unde or fi ăia 5.000 de bicicliști acum și toți business people care ies vara la o demonstrație pe biciclete, ca să arate cât de implicați sunt? Spiță de biciclist nu am văzut azi în trafic și pun pariu că mulți au fost azi nu în troleu sau tramvai, ci în mașina personală.

Da, aţi ghicit! Toamna a luat populaţia şi autorităţile pe nepregătite, exact ca atunci când, pe la jumatea lui decembrie, dă prima zăpadă şi primarul spune că „nu ne aşteptam la aşa ceva, evident că nu avem utilajele funcţionabile!”

Venind toamna, inevitabil apar şi umbrelele pe patru roţi. Multe. Inimaginabil de multe. Parcă au puiat peste noapte! Dacă astă vară, la ore de vârf, bulevardele cu 3 benzi pe sens deveneau cu patru benzi, acum poţi extrapola şi spune că elasticitatea lor a atins cote maxime, atingând chiar 5 benzi. Populaţia acestui oraş „în criză” (mentală și educațională!) preferă să cheltuiască de trei ori mai mult energie, timp şi bani, aşezându-şi popoul în propria şi personala cutie cu acoperiş, în loc să lase loc carosabilului să respire şi să permită buna desfăşurare a traficului mijloacelor de transport în comun, a mașinilor de intervenții, pompieri și salvare!! Cică în junglă supraviețuiește cel mai puternic, dar noi nu transformăm orașele în jungle asupra cărora nu se mai poate exercita nici un control, contribuind astfel chiar la decimarea populației (ambulanțe care nu pot ajunge la urgențe, pompieri care nu au nici o șansă să străpungă un trafic blocat!)? Exact asta facem, distrugem tot ce am construit până acum, doar că viteza de distrugere este net superioară celei de construire.

De fapt .... am observat în ultimii ani o isterie fantastică în acest paradox legat de lipsă/exces de bani, cauzele/efectele încălzirii globale: cu cât se dezbate mai intens tematica, cu atât oamenii devin mai isterici în a cheltui mai mult şi a insista mai mult pe poluarea sursei vieţii noastre (aerul). Avem deja o mult prea bogată populaţie de maşini, noi oamenii devenind aproape minoritari în propriile orașe construite de generații dinaintea noastră ”pentru oameni”. Cum vă simţiţi ca minoritari, doamnelor şi domnilor? Uite d-aia au plecat/fugit saşii, secuii s-au înjumătăţit şi ei, şvabi nu ştiu dacă mai avem .... Eu mă gândesc că un argument de genul „nu mai pot respira în oraşul meu, nu mai am pe unde să calc, mi-e viaţa în pericol din prima secundă cum ies pe uşă” ar trebui să fie deja luat în considerare ca motiv de emigrare în ţări din Africa, Asia ... acolo încă nu există o supremaţie a autoturismelor proprietate personală, acolo încă mai există o legătură a omului cu natura şi grijile populaţiei sunt, în general, legate de supravieţuire.  Nimic nu se compară cu grijile noastre, nimic nu se compară cu intrarea într-o grădiniţă privată sau într-o şcoală primară, unde maşinile – de regulă, de calibru mare – se adună precum albinele la stup, oprind fără avertizare pe banda de mers pentru a coborâ preţioasa odraslă şi pentru a intra direct în clădire, fără să fie cumva atinsă de vreo picătură de realitate. Că sunt pe sens interzis, că sunt pe trecere de pietoni, că sunt în curbă, că sunt călare pe trotuare ... absolut neimportant. Prioritatea vieţii lor este ca odraslele, preţioasele odrasle să nu fie supuse efortului de a merge pe jos mai mult de zece secunde, să nu fie supuse torturii de a simţi că ploaia e udă, că autobuzul e aglomerat şi că nu întodeauna găseşti loc să stai jos. Şi uite aşa, copilaşii ăştia, victime nevinovate ale unei generaţii de părinţi atrofiaţi neuropsihic, se vor trezi la 12 ani cu dureri de încheieturi, cu gripă în miezul verii şi exces de grăsime pe lobul urechilor şi buricele degetelor de la mâini şi picioare, salivând la o coca-cola eventual şi cerând concediu medical plătit 100% dacă cumva îi loveşte vreun strănut.

Am avut azi un traseu cu obstacole şi la un moment dat mă detaşasem aşa de vacarmul străzii şi aveam impresia că sunt prin junglă, că plouă, maimuţe urlătoare şi urangutani fac schimb de replici şi eu mă hurduc la fiecare trecere peste coji de castane rostogolite dinspre şi înspre toate direcţiile, peste rămurele şi crengi sănătoase de copaci, smulse de vânt şi peste ceva mai puţin natural: duzini de umbrele distruse, pe care nimeni nu simte nevoia să le ia din drum şi să le arunce eventual spre trotuare. Nu, lasă tu cadavrele de umbrele din sârmă şi pânză, în mod total neispirat scoase din culcuş pe aşa o vijelie, lasă-le tu acolo, în drum, cât mai pe mijloc, să fie zbenguite şi hărţuite de anvelope de toate dimensiunile, picioare de bipezi şi valuri de ape.

Ador nebunia asta!  Ador când un şofer stresat (”Mama măsii ei de ploaie!”), după ce că nu are cine ştie ce vizibilitate şi este probabil pe poziţia nr. 358 în linia de autoturisme staţionate (Bd. Iuliu Maniu, by the way!) pe la diverse intersecţii şi semafoare, se gândeşte să vireze brusc la dreapta şi să iasă din rând, să caute el o soluţie a la Dorel, să fie mai dăștept și mai intelijent, să sară peste pleava proștilor din fața lui, eventual pe nişte străzi lăturalnice pe care el bănuieşte că ploile nu le-ar fi inundat încă ... de regulă, aceşti şoferi nu ştiu la ce serveşte oglinda retrovizoare de pe dreapta maşinii şi ca urmare nici nu se uită în direcția aceea. Oglinda aia ... cu sau fără ea, tot aia! Ar putea foarte bine să stea pliată spre interior, nu?

Evident că m-am speriat şi m-am felicitat că sunt maniac de prevăzătoare, aşa că am scăpat şi de data asta neatinsă. Da să nu crezi că m-am abţinut să am vreo reacţie, aşa că ... i-am dat drumul! „Tembelule, unde dracu te uiţi!! Nu vezi lumea decât pe stânga, ăi? Toți handicapații la volan!” şi i-am şi pălmuit oglinda din dreapta maşinii, ca să realizeze că o are în dotare şi că eventual chiar ar putea să facă uz de ea. Am avut noroc. Aşa mi-s eu, norocoasă-n draci! N-a ieşit din maşină cu securea la mine. Nici cu toporul. Nici cu pușca! Cred că ştiu de ce!! Când era mic, era condus cu maşina până sub pridvorul grădiniţei, deci a fost ferit de contactul direct cu apa din cer şi acum era debusolat. Pentru el, adevărul intrinsec că „afară plouă” nu are conexiune clară cu „apa este udă”, pentru că nu ştie ce-i aia sau nu e prea sigur că ploaia înseamnă apă. Deci nu a ieşit din maşină să mă elimine, era prea speriat. Ce norocoasă sunt.

Am ajuns ciuciulete la birou. Dar eram OK, cu cizme înalte din cauciuc, pantaloni impermeabili, geacă de ploaie. Echipament normal de ploaie, am trecut de anii când ieşeam în fustiţă, pe toculeţe, cu umbreluţă şi mă supăram când un cretin trecea cu maşina şi mă îmbulina de jos în sus iar eu eram prea timidă pentru a mă gândi măcar să-l îmbulinez verbal de sus în jos!

A fost mişto. În intersecţiile mari, la şapte jumate, lipseau echipajele de poliţie rutieră, care de regulă stau acolo dimineaţa ca să mai direjeze/încurce traficul şi să bage pe unii şoferi în boală. Că pe pietoni nici o şansă. Pietonii traversează bulevarde largi pe unde vor ei, sub nasul poliţiştilor de pe traseu, pui de ţigani te agasează, la semaforul unde poliţistul e vigilent, cu spălatul parbrizelor, stând, evident, în calea tuturor bicicliştilor de bună-conduită.

ora 19:40

Uraaaaaa, am ajuns acasă, neatinsă!! 

În jumătate de oră. Peisajul citadin era dramatic schimbat față de dimineață, ploaia neîncetând să atace cu o consecvență pe care oamenii o au doar atunci când se ocupă cu distrugerea (generic vorbind, nu vă ambalați, dar chiar nu-mi arde de cocoloșiri și dulcegării la pachet).

Numărul umbrelelor de doi bani, distruse de rafalele de vânt, a crescut. Marginea carosabilului este inundată în proporție de 80%. 

Șirul de mașini, autoturismele alea pe post de umbrele pe patru roți, se ițea semi-disciplinat începând cu vreo două sute de metri înainte de Gorjului și până după intersecția cu Valea Cascadelor nu știu dacă au înaintat mai mult de 50 de m - mă refer la intervalul de timp cât am fost și eu martor ocular, căci, deși anevoios, am reușit cu multă toleranță și tone de precauție să mă strecor și să ajung acasă. Am depășit vreo 3 trolee, 3 autobuze, o ambulanță, două camioane și un număr nenumărabil de mașini mici, proprietate pirsonală, pi pirsoană fizică, carevasăzică!

Intersecția de la Gorjului era total vraiște.

Homo sapiens e o rasă dată dracului rău de tot. O dai afară pe ușă, ea intră pe horn, pe gaura cheii, prin fisurile de la geamuri .... 

Semafoarele de la Păcii mai funcționau, poliția rutieră dezertase, deși de regulă aici e mai tot timpul cineva vigilent. Am traversat ușurel pe stânga, mă apropiam de domiciliu. Răsuflam ușurată că vântul - cică atinge și 60 km/h - nu mă trântise la pământ și că reușisem să nu cad/alunec din cauza acelorași covorașe de obstacole: castane, frunze îngrămădite, crengi, rămurele și crengi, pe alocuri mini-coroane întregi zburătăcite de prin copaci.

Deodată văd verde în fața mea, adică arbore. ”Nah, că am trecut de intrarea în bloc.” Și o iau îndărăt. Dar nu .... eram chiar în dreptul intrării mele de fapt .... doar că peisajul fusese desfigurat. Iar între scara mea și următoarea, pe trotuarul care de regulă este ocupat jumate cu mașini parcate, trona un copac doborât de vânturi. Deci gata, aici era capăt de linie ....

În rest, ca o paranteză la final de povestire - încercând să evit niște concluzii  amare legate de iresponsabilitatea indivizilor, care ar fi putut astăzi reacționa mai rațional, fiind totuși o situație de criză în Capitală, lucru foarte clar de sesizat din zorii zilei, deci se putea renunța la deplasarea cu mașina personală, zic eu ... cel puțin jumate din populație ar fi putut, dar dilema e aia ca în Stan și Bran, când Bran îi dă lui Stan un pahar plin cu o licoare, să bea și el jumate. Stan returnează paharul plin, fericit. ”Jumătatea mea era cea de jos!” - iată cum se distrează autoritățile române pe bani publici:

 

Hăi hăi, noi să fim sănătoși și după noi: POTOPUL! Domn primar general taman e la televizor, la discuții .... că asta e treaba domniei sale în aceste zile, să meargă la talk-show-uri. Ce vorbești frate ..... n-ai cu cine ....

Alte materiale pe subiect asemănător:

Ironbike de Bucureşti