Follow by Email

Donnerstag, 11. August 2011

Plange ploaia de foame


 Plouă de ore bune. Mocănește. Este a doua zi când umbra toamnei se uită furiș prin gaura cheii anotimpului ce stă la rând. Vara a trecut ca un fulger. Cu o încărcătură deosebită anul acesta. Dar încă nu este timpul bilanțului.
De vreo 3 zile nu mai aveam nimic de mâncare. Mă hrăneam cu pâine și brânză topită, roșii și pepene, chestii rămase din traista de deplasare pe la concursuri.  Am revenit duminică seara de la triatlonul din Reci și mi-am propus ca luni să merg la un shopping de amploare. Nu am ajuns, de oboseală. Marți iar nu am ajuns, că a intervenit o întrevedere pentru o eventuală nouă prezentare cu ”Himalaya accesibilă” și când am ajuns acasă m-am ocupat grăbită să revăd materialul. Și am avut surpriza că nu l-am putut deschide, ceea ce nu prea era tocmai roz-bonbon, căci deja stabilisem și publicasem convocarea. Deci m-a apucat miezul nopții trebăluind pe la computer.
Azi, în cele din urmă, deși am plecat cu o oră jumate mai târziu de la servici, am venit acasă, m-am schimbat și m-am dus rapid la cumpărături. Sunt prea obosită pentru a comenta chestia asta .....  cât de handicapați am devenit noi cu viața asta, cum ne mutăm dintr-o cutie în alta pentru a ne ocupa timpul, cum am ajuns să cumpărăm legume fără miros, doar pline de culori vii, aproape stridente, cum totul este ambalat din ce în ce mai frumos, dar conținutul este din ce în ce mai lipsit de orice valoare etc.
Raionul de legume din Auchan este de o tristețe agravantă. Nu am găsit ceapă. Oh da, era ceapă albă, din Olanda, de aproape 9 lei/kg. Cartofii sunt din Austria. Ardeii din Grecia și Spania și nu au absolut nici un miros. Usturoiul plesnește de mare și tare ce este, adus din China și costă doar 15 lei/kg. Nu continui, că m-apucă plânsul. Săturată de tristețea mea și obosită și frustrată de incapacitatea de a mă decide ce să iau totuși din toate legumele acelea mutante, mă uitam la fețele celorlalți vizitatori ai raionului de fructe și legume. Tristețe la greu. Dezamăgire dureroasă. Silă. Am cumpărat doi pepeni enormi, căci din piață mi-e tare greu să-i car. Am găsit niște praz, mărar și varză autohtonă. În rest, doar semnul exclamării. Nu mai avem posibilitatea să ne hrănim și asta este o mare problemă. Construim imense locații din beton, sticlă, oțel, unde să punem alimente de consum, dar alimentele sunt din ce în ce mai de neconsumat. Toate parcă ar fi din ceară. Alimentația mea se bazează pe fructe și legume. Ce mă fac?
Fiind seara târziu, fiindu-mi foame și având o poftă subită de carne – deși eu nu mănânc carne -, mi-am cumpărat și două pulpe de pui gata preparate. Arătau apetisant. Îmi ploua în gură.
Am ieșit pe la zece și afară tot ploua. Doar câteva mașini mai erau în parcare, dar efortul se merită, căci în week-end nu suport aceste magazine supraaglomerate. Imaginea coșurilor pline și a lăcomiei a 10 burtoși pe cm2 mă dezechilibrează. Deci evit orice fel de cumpărătură vinerea, sâmbăta și duminica, chit că flămânzesc.
Mașina mea era parcată lânga stația de autobuz. Și acolo se zgribuleau doi oameni. Dintre care unul părea a nu sta acolo cu scopul de a se urca în autobuz. Un om sărac care mie una îmi respira mult bun simț și o tristețe absolut palpabilă și crâncen de dureroasă. A fost o percepție puternică sau poate că am devenit eu prea emoțională, nu știu. Am luat un pachet de spaghete dintre cumpărăturile mele și cele două pulpe de pui, rumenite, apetisante. Asta mi-a inspirat omul acela sărman. Un om realmente flămând. M-am dus la el și l-am întrebat dacă ar accepta ceva de mâncare. A zis că da. Și deși de obicei nu fac chestia asta, mi-a venit să-l întreb dacă are unde să fiarbă spaghetele. Pur și simplu parcă simțeam că nu are ...... Și mi-a spus că nu, nu are.  M-am simțit atât de prost ..... Bașca că și-a cerut scuze pentru faptul că el nu are unde să fiarbă niște spaghete ca să le poată mânca ............... M-am dus din nou la mașină și am luat două din cele 4 chifle și i le-am dat. L-am rugat să nu arunce mâncarea. Sper din tot sufletul să fie ceva deosebit pentru el, chiar dacă mai mult nu-l pot ajuta. Sinceră să fiu, nici nu știu dacă aceste gesturi contează. Eu știu că da, contează. Dar mă doare să văd că urlă foamea pe lângă noi, în jurul nostru. Mă doare să văd că unii oamenii au stomacul paralizat de foame, iar la mine la firmă aud mofturi cum că tipul X sau Y de capuccino nu mai este pe raft, vai de neglijență, cum e posibil??? Sau de ce nu mai avem apă plată îmbuteliată la 500 ml? Cum, avem doar sticle de 2 l?! Păi nu pot să beau din sticlă de 2 litri ..............
Doamne, oameni buni, dați-vă un șut în dorsal și treziți-vă frate la crunta realitate, pe cuvânt ..... Este o discrepanță fantastică cu care mă confrunt zilnic și simt că o iau razna, oricât încerc să o ignor și să-mi văd de viața mea ...........
 Noapte bună, ploaie.

1 Kommentar:

  1. Ar fi lumea mai buna si mai senina daca am proceda toti la fel.

    AntwortenLöschen