Follow by Email

Sonntag, 20. Dezember 2009

Sandwich .... cu zăpadă


Ideea titlului mi-a venit ieri. Ideea conținutului mi-a venit alaltăieri, în timp ce mă luptam cu troienele de zăpadă de prin centrul Bucureștiului. Iar acum, la o zi distanță după ce am scris titlul, nu mai știu conținutul și scânteia a dispărut.
Mergeam vineri dimineață pe jos, de la Charles de Gaulle către Ștefan cel Mare, via Dorobanți, pe lângă Televiziunea Română. Era frig, ninsese toată noaptea, pe trotuare exista o timidă potecă ca un fir de speranță….. La ora 9, când mă deplasam eu prin zonă, carosabilul nu era debarasat de zăpadă și intersecția de la Piața Dorobanți părea o calamitate din seria ”viața bate filmul”. Multe mașini se scremeau în efortul lor de deplasare și de evitare a derapării. Nici un utilaj de curățarea zăpezii pe nicăieri. Că eu mergeam pe jos probabil un kilometru, făcând jumate de oră în loc de 15 minute, nu era o problemă foarte mare, dar ar fi putut deveni dacă aș fi avut cu vreo 15 ani mai mult. Dar nu contează, nu eu sunt personajul principal.
La Charles de Gaulle fiind și dându-mi seama că unica șansă reală de a ajunge pe strada Brazilia nr. 2 era să o iau la picior, oricât de hilar părea – frig, vânt, nebunie pe carosabil, troiene de zăpadă pe trotuar – mi-era foame. Așa că mi-am scos din rucsac sandwich-ul pe care mi-l pregătisem să îl consum când ajungeam la birou, frumos, la căldură, cu o cană cu ceai. Vântul mă plesnea, mergeam încet, mai stăteam pentru a permite altor pietoni ce-mi veneau din față să treacă pe poteca foarte îngustă tăiată de pașii celor mai matinali prin zăpadă, și eram cu sandwich-ul meu în mână și mâncam de zor. Eu în general nu mănânc atunci când merg pe stradă, deci era déjà un gest atipic în ceea ce mă privește.
Simțeam o oarecare relaxare ironică în deplasarea mea. Nici măcar nu mă uitam năucă în jur, încercând să înțeleg. Pur și simplu știam că ceea ce percep eu ca existând realmente în jur este ceva de la sine înțeles. Nici măcar nu îmi mai pun întrebarea: ”Oare cum reușesc oamenii ăștia să mențină acest record în fiecare iarnă din București?” Este o întrebare lipsită de orice logică, de orice sens. În momentul în care va veni o iarnă în care lucrurile se vor desfășura altfel, ei bine, abia atunci va fi momentul să scoatem nu un articol de ziar, ci o carte întreagă pe acest subiect. Vă întrebați despre ce este vorba? Despre ce ”record” este vorba? Nimic mai simplu. Voi întregi întrebarea – căci ea există totuși! -, complicând-o puțin: ”Oare cum reușesc oamenii aceștia, ca în fiecare an, spre final de decembrie (deci nu octombrie sau noiembrie, așa cum era comanda de zăpadă pe vremea copilăriei mele!), să fie luați prin surprindere de iarnă? Oare cum reușesc să știe că ninge toată noaptea și totuși să nu preîntâmpine efectele ninsorii din București, lăsând în ignorare orice acțiune de pregătire și dezăpezire, astfel încât dimineața catastrofa din trafic să nu fie chiar atât de mare?  Cum e posibil să poți face așa ceva? Cum e posibil să ți se dea voie să dormi în noaptea aceea, când știi ce urmează a doua zi pe străzile din București, unde chiar și vara este nenorocire în traficul auto?”
Desigur că toate aceste gânduri jucăușe se potriveau perfect și cu scopul deplasării mele, ducându-mă să rezolv o anumită problemă a firmei, la Enel. Unde iar m-am lovit de un sistem și de o atitudine de ”punere la zid”, deși funcționarii aceia sunt plătiți practic și de mine, deci ei sunt acolo să facă un sistem cât mai facil și serviabil pentru mine, nu să mă pună la punct, nu să mă țină inutil la coadă, o oră jumate, doar pentru că refuză să îmi asculte o solicitare prin care vreau să aflu la ce ghișeu trebuie de fapt să mă adresez. În secolul XXI, în România, există încă insituții-mamut, cu drept de ”viață și de moarte asupra clienților”, care nu pot facilita o prelungire simplă de contract, utilizând e-mailul. Am pierdut două ore la Enel, stând la ușă, în picioare, pentru a avea onorarea să plec de acolo cu un exemplar al unui formular și atât. Nicăieri nu se precizează că ai nevoie de bon de ordine. Dacă ai noroc, te informează un alt ”condamnat la coada sistemului”, că ar fi bine să intri să ceri un bon de ordine totuși. Pe bonul de ordine nu stă un număr, ci o oră!! Deci eu aveam 10:45. Dacă clientul din fața mea a ieșit din birou la 10:50, eu nu care cumva să îndrăznesc măcar să mă gândesc că aș putea intra. Trebuie să aștept să fiu invitată înăuntru. Și ce dacă s-a făcut 11 și nu primesc nici o informație, nici o explicație, de ce stau, cât mai stau, să mai stau?!?! Doar stai la ușă și respecți sistemul și ești singurul din coadă care se exprimă cu voce tare cum că sistemul nu e bun și că d-aia îl avem, pentru că îl merităm, pentru că stăm umili și umiliți în fața unor funcționari care habar nu am de unde au mai învățat să lucreze ca acum 20 de ani, pentru că ei au cel mult 30 de ani, deci nu au fost îndoctrinați de comunismul și socialismul multilateral dezvoltat.
Nu voi insista asupra subiectului pentru că aici intervine și o culpă din partea persoanei din firmă (unde lucrez) care mi-a delegat această sarcină și care, din motive de incompetență profesională și emoțională, nu mi-a dat toate informațiile, ba mai mult, m-a informat eronat.
Dar totul e în ordine, în fond, la cei 42 de ani ai mei, mi-am promis că voi începe să învăț ”să gândesc românește”, deci și ce dacă am lipsit 3 ore de la birou, în fond e timpul angajatorului, eu sunt plătită, treaba merge, leafa merge, noi cu spor muncim! Unde? La ”Cooperativa Munca În Zadar”, desigur! Departamentul "Las' măi că merge și-așa!”, biroul ”băga-mi-aș picioru', ce nu se rezolvă azi, mâine nu mai e nevoie!!”.

Am spus-o în urmă cu 15 ani, când reveneam în România, o repet de atunci zilnic: ”Uite d-aia merg lucrurile în România așa cum merg, adică așa cum merg înapoi!”. Și nu se va schimba niciodată ceva în bine aici, garantez! Sandwich-ul cu zăpadă de ieri, la 20 de ani de la …. ”deșteaptă-te române”, îmi va rămâne în memorie într-un mod ironico-nostalgico-dulce-amar. Luni merg la KM ZERO din București, să mă cutremur din nou în Piața Universității și să respir din nou supraviețuirea fizică și spirituală din urmă cu exact 20 de ani, când cei din jurul meu și-au pierdut viața aproape inutil …… părinții lor o declară azi cu un puhoi de lacrimi ………..





P.S. La 11:30 eram din nou la intersecția de la Dorobanți, mergeam spre Televiziune. La ora aceea, 3 utilaje de dezăpezire mergeau în șir indian pe carosabil, făcându-și treaba pe care nu o făcuseră peste noapte sau măcar în zorii zilei. 
Anka, 20.12.2009, 00:01


Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen