Follow by Email

Mittwoch, 13. Februar 2013

Din seria cărților pe care le recomand: Iluminarea pe înțelesul proștilor


Am citit toată copilăria și adolescența. După pictură, desen, sport și croșetat, lectura a devenit următoarea obsesie după ce am învățat să citesc cât de cât cursiv, pe la 7 ani și ceva (nu am fost precoce în nimic, genială în nimic, toate le-am început, încercat și făcut întotdeauna mai târziu decât alții. Și mai profund!). Oriunde mă ducea mama în vacanță, primul meu drum era la biblioteca publică să iau de acolo trei cărți deodată. Era maximum care se împrumuta. Bibliotecarii erau siderați, nu vedeau picior de copil pe timpul vacanțelor.

Ei bine, de când am învățat să citesc, este prima oară când ”mi se întâmplă” așa ceva: să termin de citit o carte și, ca o continuare absolut naturală, să o reiau de la prima literă a primei pagini! Vi s-a întâmplat vreodată chestia asta? Să fii absorbit și răpit într-atât de dinamica cărții, încât să uiți de unde a pornit și să vrei să știi începutul?! Am ajuns deja la pagina 46! Din nou. Și e ca și cum redescopăr cartea din nou. Mi se pare uluitor, nu am mai experimentat vreodată așa ceva. Să fie oare vorba că am citit-o cu o superficialitate maximă? Nu prea îmi stă în fire, nu citesc chestii care nu mă ”fură”.

Entlightnement for idiots” by Anne Cushman este o lectură fluidă, relaxantă, cu tâlc, cu umor, cu fir epic, cu personaje colorate, cu monologuri și dialoguri, cu melodie, cu descrieri plastice adorabile. Este o incursiune în India pură, o incursiune în iluziile pe care oamenii și le fac în viață, alergând mereu după altceva, sperând mereu la o viață diferită de cea pe care o au, irosindu-și de fapt viața pierduți în iluzii deșarte cum că ”rețeta vieții lor” s-ar afla într-un anumit loc al Pământului, departe de locul unde se află ei. Cartea m-a interesat în mod deosebit tocmai pentru că eu nu reușesc să găsesc liniștea la care râvnim cu toții și starea asta de speranță permanentă, de așteptare permanentă, de rememorare permanentă, de căutare infinită și zilnică …. mă cam epuizează. Sentimentul că ceva nu se leagă și dorința de a înțelege de ce ......

CLICK-ul s-a întâmplat la pagina 367 din cele 444 ale cărții tradusă în română:

După ce străbate India încolo și-ncoace în căutarea ”iluminării”, pentru a putea publica o carte, trece prin tot felul de experiențe pe care nu le poți trăi decât într-o lume oarecum primordială cum este cea de la poalele munților Himalaya, după ce, însărcinată înspre luna a șaptea, urcă undeva la peste 3.000 de m altitudine, căutând o anumită înțeleaptă, autoarea simte că ”Călătoria mea era încheiată: ajunsesem, în sfârșit, la peștera gurului meu. Pentru prima dată în călătoriile mele, simțeam că am venit în locul cel bun. Nu mai era nimic de făcut. Tot ce trebuia să fac era să stau la picioarele ei și să văd ce va urma. Ajunsesem. Am închis ochii. În sfârșit, ajunsesem.

Maitri Ma ne studie fețele. Când termină, scoase o tăbliță și începu să scrie pe ea. ”Sunteți bineveniți să rămâneți și să urmați calea spre eliberare.” M-am simțit cuprinsă de ușurare. Apoi șterse. ”Toți, în afară de tine, fiica mea.” – scrise ea și mă privi în ochi. ”Aceasta nu este calea ta. Trebuie să pleci acasă imediat.”

Wow! La acest punct al lecturii am întrerupt și eu să mai citesc pentru ziua respectivă. Adică pentru alaltăieri. Am reluat a doua zi, am terminat cartea și azi mă aflu din nou la pagina 46.
Și zic din nou ”wow!”. Adică alergi o viață întreagă cu speranța și certitudinea că alergi pe poteca corectă, ajungi la punctul unde te simți ”acasă” și de acolo ești gonit, ți se spune că nu te afli la locul potrivit ție ..... WOW!!! Probabil că și eu sunt în aceeași situație ...........

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen