Follow by Email

Freitag, 26. Februar 2010

Din seria cărților pe care le recomand ....



Din bestseller-ul lui Elizabeth Gilbert, 
mănâncă, roagă-te, iubește


”Și cum tot sunt întinsă pe jos, în rugăciune, rămân așa și mă întorc cu trei ani în urmă, când a început totul, când stăteam exact la fel: în genunchi, pe podea, rugându-mă.
Dar multe erau altfel acum trei ani. Nu eram la Roma, ci în baia de la etaj a imensei case pe care soțul meu și cu mine o cumpăraserăm de puțin timp în suburbiile New York-ului. Era un noiembrie friguros. Ora trei dimineata. Soțul meu dormea în patul nostru. Eu deja mă ascundeam în baie de vreo patruzeci și șapte de nopți și, la fel ca în celelalte astfel de nopți, plângeam. Plângeam cu atâta foc, încât în fața mea se întindea un lac de lacrimi, un adevărat lac al rușinii și fricii și confuziei și durerii în care trăiam.
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Încercam din răsputeri să nu recunosc asta, dar adevărul nu-mi dădea pace.
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
 Nu vreau să locuiesc în căsoiul ăsta.
Nu vreau să am un copil.
Numai că ar fi trebuit să-mi doresc un copil. Aveam treizeci și unu de ani. Ca și soțul meu – cu care eram împreună de opt ani și căsătorită de șase -, sperasem că, odată depășită cumpăna celor treizeci de ani, voi dori să mă așez la casa mea și să am copii. Amândoi am crezut că după aceea, sătulă de călătorii, voi fi fericită să am o casă mare, plină de copii și de pleduri lucrate de mână, cu o grădină în curtea din spate și cu o tocană bolborosind cât se poate de liniștitor pe plita din bucătărie. (Faptul că acesta era portretul fidel al mamei care m-a crescut.). Dar, spre disperarea mea, nu-mi doream nimic din toate astea. Dimpotrivă, pe măsură ce sorocul celor TREIZECI de ani plutea deasupra mea ca o condamnare la moarte, mi-am dat seama că nu doream să rămân însărcinată. Am tot așteptat să încep să vreau un copil, dar asta nu s-a întâmplat. Și, credeți-mă, știu ce înseamnă să-ți dorești ceva cu adevărat. Știu foarte bine ce poate face dorința dintr-un om. Dar ea nu apărea. În plus, nu-mi puteam scoate din cap ce-mi spusese odată sora mea, în timp ce-și alăpta primul născut: ”A avea un copil e ca și cum ți-ai face un tatuaj pe față. Înaine să te bagi în așa ceva, trebuie să fii absolut sigură că asta vrei.”
Cum să mai dau înapoi? Toate lucrurile erau la locul lor. Era chiarr anul în care ar fi trebuit să se întâmple. De fapt, încercam de câteva luni să avem un copil. Dar nu se întâmplase nimic – în afara faptului c sufeream de un adevărat sindrom de sarcină falsă, aveam grețuri de dimineață și, pe fond nervos, vomitam tot ce mâncam la micul dejun. Dar în fiecare lună când îmi venea ciclul mă trezeam șoptind singură în baie: Mulțumes, mulțumesc, mulțumesc că mi-ai mai dat o lună de viață….
Încercam să mă conving că așa era normal. Îmi spuneam că toate femeile se simt la fel când încearcă să rămână însărcinate. (”Ambivalentă”, ăsta era cuvântul pe care-l foloseam, evitând o descriere mult mai corectă, și anume ”îngrozită”.). Încercam să mă conving că ceea ce simțeam eu era ceva obișnuit, în pofida tuturor dovezilor că nu era așa – de pildă, întâlnirea cu o cunoștință care tocmai rămăsese însărcinată pentru prima oară, după doi ani de încercări, cheltuind o avere pe tratamente de fertilitate. Era în extaz. Mi-a spus că toată viața își dorise să fie mamă. Mi-a mărturisit că de ani întregi cumpăra pe ascuns haine pentru bebeluși și le ascundea de soțul ei sub pat. I-am văzut bucuria întipărită pe față și am recunoscut-o: era exact aceeași bucurie pe care o radia și fața mea cu o primăvară înainte, când aflasem că revista pentru care lucram urma să mă trimită în delegație în Noua Zeelandă pentru un articol despre încercările de a găsi calamari uriași. Mi-am spus: ”Până când nu voi fi la fel de extaziată de ideea de a avea un copil pe cât am fost de plecarea în Noua Zeelandă, pe urmele calamarilor uriași, nu pot avea un copil.”
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Ziua alungam asemenea gânduri, dar noaptea mă înnebuneau. Ce dezastru! Cum am putut fi atât de nenorocită, încât să clădesc o familie doar pentru a o distruge? Cumpăraserăm casa abia cu un an în urmă. Nu eu am vrut-o? Nu mie îmi plăcuse așa de mult? Atunci de ce bântuiam noapte de noapte, jelindu-mă ca o Medee? Nu eram mândră de tot ce aveam împreună – o casă excelentă în Hudson Valley, un apartament în Manhattan, linii telefonice, prieteni și picnicuri și petreceri, week-end-uri în care hornăream prin supermarketuri din care cumpăram pe credit o droaie de lucruri? N-am fost doar un spectator, am luat parte la crearea acestei vieți, de ce simțeam că nu-mi aparținea? De ce mă simțeam atât de copleșită de datorie, prea obosită să fiu și sprijinul financiar al familiei, și motorul ei social, și cea care plimbă câinele, și menajera, și viitoarea mamă, și – pe apucate – scriitoarea?
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Soțul meu dormea în camera de alături, în patul nostru. Îl iubeam și-l uram în aceeași măsură. Nu puteam să-l trezesc pentru a-I vorbi despre suferința mea – la ce bun? Trecuseră deja luni întregi de când începusem să me destram sub ochii lui, comportându-ma ca o nebună (amândoi eram de acord cu acest cuvânt), și nu făceam decât să-l obosesc. Știam amândoi că era ceva în neregulă cu mine, și el deja începuse să-și piardă răbdarea. Ne certam, plângeam și eram obosiți cum doar cei a căror căsnicie se duce pe apa sâmbetei pot fi. Aveam priviri de fiare încolțite.
Numeroasele motive pentru care nu mai vroiam să fiu soția acestui bărbat sunt prea personale și prea triste pentru a putea fi înșirate aici. Destule țineau de problemele pe care le aveam eu, dar mare parte dintre neînțelegerile noastre I se datorau și lui. Așa cum e și normal. Într-o căsnicie există întotdeauna două persoane, fiecare cu votul ei, cu părerile ei, cu decizii care se bat cap în cap cu ale celuilalt, cu dorințe și limite proprii. Dar nu cred că e cazul să vorbesc despre problemele lui în cartea mea. Și nu cer nimănui să creadă că aș fi în stare sp ofer o versiune obiectivă a poveștii noastre, așa că saga eșecului căsniciei noastre va rămâne nepovestită aici. Nu voi discuta nici motivele pentru care mi-am dorit să fiu în continuare soția lui, nici felul în care știa să fie absolut minunat, nici de ce îl iubeam sau de ce mă căsătorisem cu el, sau motivele pentru care îmi era imposibil să-mi imaginez viața fără el. Nu voi deschide nici unul dintre aceste subiecte. E suficient să spun că în noaptea aia el încă era pentru mine și farul de la țărm, și albatrosul din larg. Singurul lucru mai greu de conceput decât să plec era să rămân. Nu vroiam să distrug pe nimeni și nimic. Tot ce îmi doream era să mă strecor în liniște pe ușa din spate, fără să provoc mare agitație, fără urmări, și s-o țin tot într-o fugă până-n Groenlanda.
Știu, partea asta din povestea mea nu e deloc veselă. Dar o spun aici pentru că în baie era pe cale să se întâmple ceva care avea să schimbe în mod radical cursul vieții mele, cam ca în unul dintre acele evenimente cosmice nebunești în care o planetă zboară în spațiu fără nici un motiv, miezul topit i se deplasează, polii își schimbă poziția, forma îi e complet schimbată și întreaga ei masă își pierde sfericitatea, alungindu-se. Ceva în genul ăsta.
M-am rugat. Asta a fost.
Știți și voi cum e asta – a te ruga.”

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen