Leben. Menschen. Nichts erwarten!/Viață. Oameni. Să nu ai așteptări!

-->

Seit über 10 Jahren frage ich mich nicht mehr: “Wo leben wir eigentlich?! In der Welt der Dschungelbuch war doch viel schöner!”

Rumänien. Menschen. Beziehungen. Arbeitgeber. Isterie. System. Krankheit. Menschen. Rumänien.

Letzter Mittwoch war ich im Marriott für Schwimmtraining. Als ich den Raum betrat fühlte ich sofort dass etwas in der Luft gar nicht stimmt. Zu viele Chemikalien im Wasser. Es war 7 Uhr in der Früh und im Wasser waren noch 4 Leute. Ich dachte, wenn sie im Wasser schwimmen, dann soll alles in Ordnung sein.

Unglücklicherweise oder dummerweise ging ich ins Wasser. Nach 10 Minuten musste ich aber raus. Chemikalienrauch war mir so unerträglich schwer und “spitzig”, konnte fast kaum mehr atmen.

Nach etwa eine Stunde die Nase fing an zu fliessen und nichts, aber nichts konnte das stoppen, blockieren, sperren. Schwer zu ertragener Tag. Um 5 ging ich nach Hause und schlupfte direkt ins Bett. Es wurde immer schlimmer. Heisser Tee mit Honig und Lemon. Konnte ihn aber nicht zu warm trinken, weil der Gaumen brannte. Und es brannte für 6 Tage, so nach einer Woche habe ich noch abgenommen, da ich nur mit Schwierigkeiten essen konnte.

Na ja, nicht über das Leiden wollte ich eigentlich schreiben, sondern über ein fast schockierenden Benehmen des Personalchefin.

Ich meldete den Arbeitgeber am Montag, per E-Mail, dass ich krankgeschrieben für die ganze Woche bleibe. Und ging weiter schlafen.

Am Dienstag sah ich eine Rückantwort von der Personalchefin. In so einer kommunistische-sozialistische Art und Weise ausgedruckt, dass mir schlecht wurde. Sie verlange einige Details, die anscheinend auf dem ärztlichen Atest erscheinen.

Familienarzt in Bukarest kommt nie zu Dir nach Hause, Dich zu untersuchen. Von mir bis zum Familienarzt ist eine lange Strecke, egal ob mit einem Taxi, Rad oder U-Bahn. Es dauert mindestens eine Stunde. Ich war krank, Fieber hatte ich, Halsschmerzen, hungrig, auf keinem Fall fähig auf der Strasse zu gehen. Geld für Taxi kaum. Ich telefonierte also dem Hausarzt, der kennt mich seit 11 Jahren, er weiss genau, dass ich immer richtig und korrekt war, die ersten 8 Jahren bei ihm habe ich nie etwas gebraucht. Das erstes Mal als ich krankgeschrieben wurde war gegen tiefe depressive Stimmung nach der Sterben meiner Mutter. Das passierte im 2005.

So telefonierte ich mit meinem Hausarzt, erklärte ihm, dass ich Fieber habe und er schlug mir vor, die ganze Woche im Haus zu bleiben. So konnte ich ruhig weiter schlafen, nachdem ich die E-Mail zum Arbeitsgeber sendete.

Am Mittwoch erst beantwortete ich mit den verlangten Details.

Heute, am Donnerstag, ging ich zur Arbeit.

Etwa halbe Stunde danach kam die Personalchefin. Ich war noch ziemlich schwach, hatte schlecht geschlafen, ich fand etwas Unordnung im Büro, so keine große Lust für irgendetwas. Sie ist von Natur aus sehr hecktisch. Absolut hecktisch. Sie spricht sehr viel, sehr schnell und laut. Aus Natur, keine Kritik. Wir sind gleichaltrig.

Ich kann leider nicht erklären und nicht beschreiben wie nur in wenigen Sekunden eine kitschige, geschmacklose, laute und unglaubliche Szene startete. Sie war von meinen Antworten nicht zufrieden, fühlte sich wahrscheinlich nicht so wichtig wie sie anscheinend ist oder fühlte sich nicht richtig wahrgenommen, so fing sie an zu überreagieren, voll mit Argumente, eigene Interpretationen und Kritik .... ich konnte nicht fassen! Ich dachte, ich träume schlecht. Warum hatte ich nicht sofort, als ich krank war, bei allen ihrer Fragen beantwortet? Das sei die höchste Priorität meines Lebens, egal ob ich sterbe sogar! Als ich sie dann mit diesen Worte hörte: “Das Gesetz sagt deutlich, dass der Arbeitnehmer dem Arbeitgeber binnen 24 Stunden alle Informationen mitteilen MUSS, auch wenn er gestorben ist!!”, war mir alles plötzlich ganz klar: “Sie überreagiert, sie versteht die Situation nicht! Sie ist in Panik geraten, für sie gibt es keine Menschen, nur wertlose Angestellte und nur ihre Berichte sind wichtig, sonst gar nichts! Ich kann sterben vor ihren Augen, sie wird fragen, wie der Name meines Hausarztes lautet und mit welchem Nummer er sich identifiziert! Oh Gott, ist das ein Konzentrazionslager etwa? Ein Tatoo mit Zahlen fehlt mir auf dem Arm und dann können wir in aller Ruhe sterben, weil die Personalchefin ihr Bericht vollständigen kann.”

Ich reagierte, ohne sie anzuschauen: ”OK dann, nächstes Mal werde ich vorsichtigerweise sterben, so dass Du Dein Bericht ermitteln kanns!“

Das war doch zu viel, oder?

Als sie mir vorwarf, dass ich ihr nicht rechtzeitig alle Details mitteilte, fragte ich sie bloß: „Warum hast Du mich nicht angerufen, um zu erfahren, wie es mir geht, um diese Details zu erfahren, wenn sie doch für Dich so verdammt Lebenswichtig waren? Warum hat keiner angerufen um mich zu fragen, ob ich überhaupt noch atme?! Du weiss doch, dass ich alleine bin, keine Eltern, Familie oder sonst was! Warum hast Du mich nicht angerufen dann?!!" Das war bestimmt eine rethorische Frage an sie persönlich, als Kollegin, nicht als Personalchefin. Weil sie zu mir immer so spielte, als sie mich sehr lieb hätte. Das war eine ganz persönliche Frage und sie reagierte blockiert für eine Sekunde. Dann kam ja wieder eine unglaubliche Antwort: „Es ist nicht der Pflicht des Arbeitgebers anzurufen!!“ WAS???? Du, meine Güte!!!!

Ich war schockiert über ihre Qualität als Mensch zuerst.

Auch wenn sie recht hatte, so viel hecktik war mir untolerierbar. Ein Gast kam im Büro und sie konnte ihr Mund nicht sperren. Sie war sogar lauter und hecktischer, als der Gast ihr recht geben sollte, als sie etwas dem Gott zu beweisen hatte. Einfach schockierend. Ich konnte sie nicht Mal in die Augen blicken, ich lies mein Gesicht in meinen Hände. Alles was ich mir wünschte war, sie soll schweigen und verschwinden. Zum Glück kam die Geschäftsführerin und brachte sie zur Ruhe und dann verschwand die Personalchefin. Ich brachte ins Heulen und ging schnell zur Toilette, mich auszuweinen. Zehn bis fünfzehn Minuten lang heulte ich. Und ich bin 44, Mensch.

In aller Ruhe denke ich nun nach, wo uns eine kranke Gesetzgebung brachte. Wir hassen uns als Menschen, wir sind Feinde, wir haben keinen Mitleid, kein Verständniss mehr. Wir überreagieren nur im negativen und agressiven Sinn. Es wird immer schlimmer, die heutige Episode ist nur eine neue Episode des täglichen Lebens. Alles wird immer unglaublicher. Eine Frau mit 43 wird so blitzschnell isterisch, weil ihr eine Antwort nicht gefiel, eine Grimase der anderen nicht schmeckte, weil sie es nicht fähig war um zu verstehen, wie konnte ich krankgeschrieben werden, wenn ich nicht zum Arzt war. “Wie? Du bist krankgeschrieben per Telefon? Wie kommt das? Ich habe das nie gehört!” Wie ausser dieser Welt muss Du sein, um so etwas zu sagen? Wir leben doch in Rumänien! Was kann eine alleinstehende Frau machen, wenn sie zu krank ist, um ausser Haus sich zu waagen, wenn sie kein Geld fürs Taxi hat und doch eine gesetzliche Lösung finden muss, um sich von der Arbeit zu befreien? Sie telefoniert mit ihrem Hausarzt, deswegen ist er ihr Hausarzt! Er kennt sie, seine Geschichte über die Jahren, er kann beurteilen, ob sie tatsächlich krank ist oder nicht. Ich meine in solchen einfachen Fällen, wir besprechen hier doch keine grosse Sache, es geht um eine starke Alergie oder Influenza oder leichte Grippe, nichts besonderes.

Auf jedem Fall hat mir die Dame die Stimmung und den Tag total verdorben.

Aș vrea să fiu părinte pentru a-i povesti copilului meu o scurtă serie de principii ale vieții care mi s-au confirmat astăzi, din nou, din nou în mod regretabil, printr-o criză ce se apropia de isterie a unei colege, mai exact, șefa de personal. Pe care o simpatizam până nu demult.

Nu te aștepta să fii tratat ca om de către oameni. Fericirea de a descoperi că unii oameni de tratează ca pe un om va fi mai mare.

Nu te aștepta să ți se acorde circumstanțe atenuante. Fericirea de a constata că unii oameni au capacitatea de a ți le acorda va fi mai mare.

Nu te aștepta să fii ridicat de la pământ de cineva, atunci când ai căzut. Dacă cineva o va face, vei fi mut de fericire.

Nu te aștepta să contezi pentru cineva, dacă nu-i aduci un beneficiu.

Nu te aștepta să fii crezut.

Nu te aștepta să fii înțeles.

Nu te aștepta să fii ajutat.

Nu te aștepta să fii apreciat.

Nu te aștepta ca ceilalți să aibă timp pentru tine.

Nu te aștepta ca ceilalți să aibă chef de tine.

Nu te aștepta să exiști pentru ceilalți.

Nu te aștepta la nimic din partea celorlalți. Oferă totul și nu te aștepta la nimic. Oferă tot ce e mai bun și așteaptă-te la tot ce este mai rău.

Criza aproape isterică a colegei mele, care a fost luată de val și a uitat să fie om întâi, m-a șocat astăzi.

”Anca, angajatul are obligația de a anunța angajatorul în maximum 24 de ore atunci când intr în medical, punând la dispoziție toate informațiile pe care ți le-am cerut. Chiar dacă moare! Nu mă interesează dacă moare, eu știu că legea mă obligă pe mine, ca angajator, să raportez imediat .....”

Nu am ce comenta. Reacția mea a fost: ”OK, Adriana, data viitoare voi avea grijă să mor și o să-mi povestești cum faci raportul!”

Văzând că nu-i mai trece agitația și în birou intrând și o persoană din afara firmei, venită să discute cu directorul general, am întrebat-o pur și simplu: ”Dacă îți lipsea informația nu știu care și ardea cerul și pământul, de ce nu m-ai sunat?! De ce nu m-a sunat nimeni să mă întrebe dacă mai respir, cum îmi merge? Doar știi că sunt singură în casă și pot la o adică să și mor, de ce nu ai sunat dacă chestia asta era atât de vitală??”

Acum, sincer vorbind, întrebarea era mai mult personală către ea, ca om, nu către ea, pe funcția pe care o ocupă. Dacă tot am vorbit, pe parcursul timpului, despre chestii personale, cum de ți-a păsat atât de puțin într-o săptămână încât nu ai pus mâna pe un telefon să mă întrebi de sănătate? Cum, omule?

Răspunsul ei a fost al doilea șocant, după ce vizibil a fost blocată de întrebarea mea: ”Angajatorul nu are obligația de a suna angajatul .......”

Nu mai am putea să comentez, e pur și simplu prea mult pentru sistemul meu de valori și non-valori.

Ne nastem fara instructiuni de utilizare a vietii

14 oct 2011

Vă întrebați vreodată ce faceți greșit în viață? E imposibil să nu faceți ceva ”greșit”, chiar și așa, fără să ne raportăm la un ”corect”. 

Sau, privind retrospectiv peste umăr, v-ați întrebat vreodată de ce viața voastră a mers pe cursul respectiv și nu pe altul? Sau cum ar fi fost viața voastră dacă:

- ați fi avut alți părinți?

- ați fi fost născut în alt oraș, în altă țară, pe alt continent?

- nu l-ați fi întâlnit, la un moment dat, pe X sau Y?

- nu ați fi luat decizia X sau Z?

- ați fi fost femeie, nu bărbat, respectiv bărbat, nu femeie?

- ați fi făcut/sau nu compromisul Y?

- ați fi făcut pasul X?

- nu ați fi avut accidentul cutare?

Vă gândiți vreodată că toate lucrurile care vi se întâmplă au un sens anume? Că totul, după ce se întâmplă și este analizat, pare a fi fost prestabilit într-o logică desăvârșită?

Aveți și ați avut, cu siguranță, o serie întreagă de dorințe în viața asta. Unele mai accentuate, altele mai vagi. Pe unele le conturați foarte exact, pe altele doar le ghiceați în ceața unui sentiment de a nu îndrăzni să le aveți.

Dacă mă gândesc la chestia asta, pot identifica în viața mea, destul de clar, o dorință supremă și o colecție întreagă de dorințe secundare. Dorința supremă nu mi s-a îndeplinit până la vârsta de 44 de ani. Am fost aproape, am pipăit-o, dar mereu a intervenit altceva și accesul s-a blocat. Ea există însă, dar nu se îndeplinește. În schimb, celelalte dorințe, s-au realizat, unele chiar spontan și la momente total neașteptate și aparent total nepotrivite. Ca urmare, atunci când am timpi ”morți” în viața mea – cum ar fi astea două zile din urmă de rău și febră și delir -, în primele ore după ce încep să revin la poziția verticală, îmi analizez existența cu tot ce implică ea. Și tot mai des încep să ajung la concluzia că mi-a fost dată o dorință pe care nu o voi putea îndeplini vreodată, deși, din afară, ea pare destul de lesne de realizat. Totuși, la mine, lucrurile nu se leagă pe direcția aceasta. Ce greșesc? Ce păcat trebuie să plătesc? Al meu sau al altcuiva? Cum pot ieși din blocajul acesta?

Femeile fac glume pe seama bărbaților, ceva de genul: ”Ar trebui să fie aduși pe lume cu instrucțiuni de utilizare, să știm și noi ce-i cu ei, ce vor, cum funcționează, ce-i motivează etc. etc.” Nu cunosc glumele bărbaților. Dar un lucru este sigur: Toți suntem aduși pe lume fără să cunoaștem regulile acestei lumi. Din acest punct de vedere, există cel puțin două categorii mari de oameni: cei care au un instinct nativ de a gestiona viața astfel încât să se simtă împliniți și cei care nu vor avea niciodată acest instinct și nu vor înțelege anumite principii generale de management al vieții. Sună a business? Și vreți să spuneți că viața nu a devenit un business? Da, mă rog, desigur că suntem doar în trecere pe lunga potecă a vieții pe Planeta Pământ, dar între start și finish totul a devenit un fel de business și cel care se vinde mai bine, de preferat fără scrupule și principii, obține de regulă ceea ce dorește. Acum eu nu pot să spun dacă chestia asta îl face să se simtă împlinit, pentru că natura umană se caracterizează, printre altele, și de tendința infinită de a vrea mereu altceva decât are sau decât tocmai a obținut. Aici ar fi o discuție filosofică care nu trebuie închisă într-un monolog.

Citeam de curând că printre principiile ”reușitei în viață” se numără și următorul: NU CRITICA. 

Este o întreagă teorie aici, care are o logică, desigur. Așa cum mie nu-mi place să fiu criticat, nici celor pe care eu îi critic, nu le place să fie criticați. Chestia e că eu am observat o chestie: de când ne-am lansat în lumea virtuală, unde dialogurile sunt majoritar între persoane care nu se cunosc, nu s-au văzut și simțit niciodată în mod direct, în viața reală, tendința de critică și violență verbală a câștigat enorm în densitate. Se critică cu foarte mare ușurință, se trag concluzii pripite, se citește în diagonală și se aruncă apoi niște comentarii nefondate ș.a.m.d. Ucigător, distrugător.

Nu am nimic de spus în apărarea mea, am criticat la greu. Acesta este instinctul meu nativ. Să critic, în mod deosebit chestiile de logică elementară. Să critic tot ceea ce mi se pare distrugător pe termen lung, mai ales călcarea în picioare a unor sisteme de valori și de principii care făceau din lume un loc mai bun și mai uman. Critic mereu acolo unde apare o sămânță de spirit comercial în detrimentul eticii, moralității, umanului. Critic minciuna, violența, ducerea în eroare. Critic lipsa de logică elementară. Critic ipocrizia și demagogia. Prostia. Mă revoltă și nu mă pot abține. Greșeala mea sunt tonul și aplombul, implicarea și consumul de energie pentru cauze pierdute. Pentru că orice cauză care nu are susținere, este o cauză pierdută. Pentru că, logic, câștigă mulțimea de regulă, cantitatea, nu calitatea. Critic chiar și faptul că știu că în jurul meu mai există 20 de cârcotași care ar critica, dar care nu o fac, pentru că nu vor să se pună rău cu nimeni.

Pe de altă parte, analizând lumea din jurul nostru, nu ne putem scălda doar în laude. Cum să lauzi greșelile? Dacă nu le scoți la iveală prin critică sau măcar prin menționare - și dacă le menționezi, implicit le critici -, atunci ele nu vor putea fi niciodată îndreptate sau înlăturate. Trăiesc într-o masă de oameni care văd doar părțile bune, deci rolul lor este de a lăuda. Așa că, doi-trei indivizi acolo, trebuie să și critice, măcar de dragul de a nu ne fura singuri căciula (sport național în România, de ce să nu recunoaștem? Și la propriu, dar mai ales la figurat!).

În aceeași carte mai citeam despre un principiu a cărui logică îmi scapă. Este un principiu pe care eu l-am aplicat o serie de ani, după care am renunțat la el, pentru că nu mă simțeam tratată într-o relație de minimă reciprocitate: FII PRIMUL CARE TE INTERESEZI DE CUM ÎI MAI MERGE CELUILALT ȘI NU TE PUNE PE TINE PE LOCUL I. Da, dar până când? Recunosc că nu cred în principiul necondiționării. Tot ceea ce întreprindem este condiționat, conștient sau nu, ostentativ sau nu, nu cred în dragoste necondiționată, decât cu puține excepții general universale. În momentul în care tu ești mereu primul care se interesează de soarta celuilalt, nu aștepți, la un moment dat, să primești și tu un telefon prin care celălalt să te întrebe despre existența ta? Am numeroase foste relații cu oameni pe care le-am lăsat să moară tocmai pentru că nu primeam niciodată în schimb gestul acela de reciprocitate. Și atunci, relația nu rezistă. Este ca orice ”dans în doi”, dacă nu vine din ambele părți, atunci moare, că doar ”dragoste cu sila” nu se poate la infinit.

Principiul acesta, care este strâns legat de un principiu al reciprocității, ar trebui să funcționeze dacă toți cei cu care te intersectezi îl cunosc. Altfel nu are cum, pentru cu dacă doar o parte îl aplică și cealaltă parte nu îl conștientizează și, pe parcursul mai multor ani refuză pur și simplu să îl perceapă și să-l înțeleagă, atunci tu alergi permanent în gol. Nimeni pe lumea asta nu poate alerga la infinit în gol, toți așteptăm ceva în schimb. O recunoaștere, o apartenență, o laudă. Nimeni nu se apucă să vorbească într-o sală goală, nici un scriitor nu ar fi fost cunoscut sau perceput ca scriitor dacă nu ar fi avut public și tot așa, totul merge pe același principiu ”al știrii”. Ce este o știre? O informație căruia un jurnalist îi acordă credit, adică o ia și o face cunoscută publicului larg. Așa devine ea știre. Și ulterior, în funcție de domeniu, moare sau se dezvoltă. Uneori ridicol de mult. Suntem înconjuranți de informații și sufocați de știri care de fapt nu-și merită acest statut, dar prostituția din mediul mass-media nu este subiectul dezbătut aici.

Există oare o lege a succesului? Că există o genă a succesului, de asta sunt sigură. Te naști cu ea sau nu te naști cu ea, o moștenești sau nu. Viața mea se aseamănă aproape înspăimântător cu a mamei mele, în punctele mari, generale. În urmă cu câțiva ani, printr-o decizie foarte bine calculată, am evitat de a face viața mea identică cu a mamei mele. Era o promisiune cu care trăiam, era ceva ce nu doream să fac, tocmai pentru că, cunoșteam implicațiile și consecințele de la ea. Și nu regret decizia. Doar că ..... cu această excepție, lucrurile au stagnat și ”marea schimbare” mult dorită și râvnită în viața mea nu a survenit niciodată. Și anii trec, dorințele pe care nu îndrăzneam să mi le formulez conturat  mi s-au împlinit într-o oarecare măsură, cele clar conturate, puține la umăr, zac în acelați colț al aceluiași sertar încuiat pe care cu siguranță nu eu îl pot deschide, căci am încetat a mai crede că mă aflu în posesia cheii.

Am încercat să aplic și principiul mult-promovat: ”You can do it IF you believe you can!”

Ce să zic? La mine nu a funcționat sau poate că nu am știut că configurez acel ”believe”. Lucrurile extraordinare pe care le-am făcut în viața mea le-am făcut pur și simplu. Fără să stau să mă gândesc că aș putea să le fac sau nu. Am străbătut peste 1.000 de km prin Himalaya, singură. În perioada anului când se recomandă să stai acasă, adică în decembrie. Când prima ninsoare îți suflă din ceafă și frigul îți torturează intestinele și măduva din tine. La 42 de ani nu am crezut că, în baza unui eseu, aș putea fi admisă la facultate. Și totuși am devenit studentă. Dar nu se datorează decât unui sistem de învățământ în colaps, continui eu să cred și acum, când intru în anul al treilea de studii. Nu am crezut că voi putea învăța să gestionez un autoturism, de una singură, în jungla bucureșteană, cu tot ce înseamnă mânuirea și mentenanța lui. Și o tot fac de 5 ani. Și exemplele pot continua.

Analizând experiențele mele de viață, nu am ajuns la nivelul de la care să pot promova acest principiu, pentru că nu pot spune că eu personal cred în el. Cel sau cei care au definit acest principiu cu siguranță că făceau parte din tabăra ”câștigătorilor”, cei care îl promovează fac, cu siguranță, parte din aceeași tabără. E logic. Dacă crezi și crezi și crezi și ...... tot nu-ți iese, conform credinței tale, atunci nu ai cum să ajungi să promovezi un principiu care la tine nu a avut succesul scontat sau sperat. Înainte de a începe să nu mai crezi în ceva, tu ai pornit la acțiunea respectivă cu siguranța că va ieși, se va întâmpla, se va finaliza, se va concretiza, se va împlini. Dar după un număr oarecare de neîmpliniri, pur și simplu nu ai cum să mai trăiești cu credința că da, domne, așa va fi, nu am nici un dubiu!

Ce consideri tu că este succesul? Căci în fond, de aici pornește totul, la asta se raportează sentimentul individual și cel al mulțimii atunci când vorbește de un om de succes, un om împlinit. Din ce punct de vedere împlinit? Din ce punct de vedere de succes?

În cartea lui Napoleon Hill, ”Law of Success”, se citește următoarea definiție: ”Success is very largely a matter of adjusting  one’s self to the ever-varying and changing environments of life, in a spirit of harmony and poise.“

Prelegerile prezentate în această carte considerată un fel de biblie a succesului pleacă de la premiza simplă: tu, individule, lupți permanent pentru locul tău în lume. Deci duci o bătălie, deci trebuie să îi învingi pe ceilalți.

Una dintre primele ”învățături” expuse sună astfel: ”Your business in life, or at least the most important of it, is to achieve success. Success = the attainment of your Definite Chief Aim without violating the rights of other people.” Stau să mă gândesc dacă eu personal cunosc oameni care să fi urmat acest principiu. Să fie considerați de succes pe scala actuală a valorilor și să fi ajuns acolo într-adevăr fără să rănească vreun drept al altora. Prima problemă care apare este să recunosc oamenii de succes pe care i-aș putea cunoaște eu personal și deocamdată zic ”pas” aici.

Cele 15 principii descrise extrem de detaliat într-o lucrare de 1.000 de pagini sunt formulate astfel:

1.   Definite Chief Aim

2.   Self-confidence

3.   Habit of saving

4.   Initiative and leadership

5.   Imagination

6.   Enthusiasm

7.   Self-control

8.   The habit of doing more than paid for

9.   Pleasing personality

10. Accurate thinking

11. Concentration

12. Co-operation

13. Profiting by failure

14. Tolerance

15. Practicing the golden rule.

Wow sau hm ..... toate acestea duc către un singur termen: PU-TE-REA!!

(to be followed)

Programare la moarte

Stați așa, să prindem și noi loc la programare!

Suntem bolnavi fără aprobare,

vrem să ne programăm la moarte.

Aaaa? Nu se poate? De ce? Faceți parcări peste cimitire? Sau mall-uri?

Bine domne, atunci să ne ardeți ..... Aaaa? Nu se poate? De ce? Că s-au defrișat pădurile? Păi atunci nu știu, dați-ne cadavrele hrană la pești, e bine? Cei mai arătoși dintre noi ne donăm Facultății de Medicină, că am auzit că studenții nu mai au pe ce să facă practică .... ah, dar stai, că dacă nu mai sunt spitale, la ce bun să mai pregătim medici?!?!

Spitale desființate.
Spitale anulate. 
Spitale transformate în azile. 
Spitale închise. 
Bolnavi externați forțat. 
Nou-născuți și leuze scoase din unități spitalicești.

”Managerii spitalelor sunt de vină pentru aceste situații, pentru că știau de două luni despre această reformă a statului.”

Hai să demolăm crucile din cimitire, să mai construim un mall!

Nu, nu se închid spitale. E vorba de ”o regrupare a unităților spitalicești. Care e problema?”

Cică e bine să nu mai fie spitale. Din cosmos se va vedea o țară în care toți oamenii sunt atât de sănătoși, încât nu au nevoie de spitale. Nu se întâmplă nici accidente, nu naște nimeni. Este un paradis.

În Sulina s-a desființat spitalul. În caz de urgență, șalupa face o oră la dus și două ore la întors. Foarte frumos. O stare de spirit excelentă pentru locuitorii de acolo. Adrenalină permanentă. Aventură, nu?

Dar de ce vorbim noi de Sulina? E doar o situație de excepție. Avem SMURD-ul, nu avem nevoie de spitale. Mă rog, poate că acest caz Sulina ar trebui reanalizat, nu zic nu, dar în rest nu văd nici o problemă.

Putem vorbi de un genocid oare?

Citeam pe internet că locuitori ai județului Caraș-Severin au de parcurs aprox. 100 de km până la cea mai apropiată unitate medicală. Ah, ce contează 100 de km? Păi contează chiar și dacă ai avea o șosea lină și liberă și o mașină de super-viteză, căci, după cum se comenta de curând tot prin presă, în România se dau amenzi de depășirea vitezei în trafic chiar și ambulanțelor aflate în misiune. Dar să nu dramatizăm, căci șosele line și libere și ambulanțe de super-viteză nu prea avem, deci nu ia nimeni amendă, sîc! Eh și, ce dacă o să mai moară oamenii cu zile? Mai puține guri de hrănit, mai puțină îmbulzeală la promoții.

Citez de pe http://soim.ro/story.php?title=despre-inchiderea-spitalelor-si-uciderea-copiilor:

”(...)

Despre închiderea spitalelor şi uciderea copiilor

Accesul la sistemul sanitar a devenit un lux în România, ceea ce nu se întâmplă în ţările civilizate. (....) suntem doar cu numele în Uniunea Europeană. Unde altundeva se închid spitale după criterii absolut arbitrare, fără o cercetare temeinică a impactului asupra populaţiei din zonele respective, la repezeală, după criterii aşa-zis contabiliceşti, care în realitate n-au însă nimic de-a face cu buna guvernare, ci doar cu incompetenţa? Incompetenţă care atentează la viaţa cetăţenilor. Unde altundeva în UE s-a ajuns să se transporte bebeluşii din incubatoare la zeci de kilometri, fiindcă de-a doua zi se închide spitalul, ca şi bolnavii cu perfuziile înfipte în braţe? Numai la noi.

Recent au fost închise 67 de spitale, iar unii pacienţi au fost transportaţi la unităţile spitaliceşti care rămân în stare de funcţionare cu maşini SMURD. (....) Am văzut imagini cu transportarea bebeluşilor din incubatoare şi m-am înfiorat. Parcă erau cadre dintr-un film de război, unde se evacua un spital la repezeală, fiindcă armatele duşmanilor se apropiau primejdios. Însă nu suntem în faţa unui film, suntem în realitatea anului 2011, (....)

Pe lângă închiderea spitalelor, în sistemul sanitar se petrec adevărate crime. Crime în masă. De neiertat. Unde numai oamenii cu inimă de câine pot să vină cu scuze şi cu argumente. Cu povestea de zăpăcit naivii a lipsei banilor, în condiţiile în care Guvernul îşi îmbogăţeşte clientela politică şi pe vreme de criză. Este vorba de cazul copiilor bolnavi de cancer.

Aproape 90% din copiii bolnavi de cancer din România sunt nevoiţi să meargă la investigaţii contra cost în afara spitalelor şi să-şi procure singuri o parte din tratament, în condiţiile în care circa 80% dintre ei provin din familii cu venituri sub 500 de lei, potrivit Asociaţiei P.A.V.E.L . “Un procent de 65 -70 la sută din copiii bolnavi de cancer sunt internaţi în Bucureşti la unităţile medicale de specialitate, Fundeni sau Marie Curie. Din păcate, aceşti copii sunt nevoiţi să îşi facă analize de tip RMN sau computer tomograf pe banii părinţilor la o clinică privată şi, mai mult decât atât, o parte din medicaţia prescrisă de medicul specialist trebuie procurată din străinătate”, a precizat recent pentru Newsin Olga-Rodica Cridland, preşedintele Asociaţiei P.A.V.E.L. Asociaţia P.A.V.E.L. (Primind Ajutor, Viaţa Este Luminoasă) este asociaţia părinţilor cu copii bolnavi de cancer, leucemii si anemii grave. Potrivit preşedintelui Asociaţiei P.A.V.E.L., în anumite situaţii costurile pentru investigaţii şi tratament pot depăşi 2.000 de lei, bani nedecontaţi de Casa de Asigurări de Sănătate, motiv pentru care o parte dintre copii sunt nevoiţi să renunţe la tratament sau să îl facă cu întârziere.
La ora actuală, în România sunt 5.000 de copii bolnavi de cancer, şi anual se mai înregistrează alte noi 500 de cazuri. Câţi dintre ei au banii necesari să-şi asigure tratamentul? Puţini, desigur. Iar neasigurarea medicamentelor şi procedurilor are un singur rezultat. Şi acesta este cert - moartea copiilor bolnavi. De aceea, acuzaţia pe care am formulat-o, de crime în masă, nu este nici cu un micron deplasată. Aceasta este România reală. Ca un coşmar.
Cornel Itu,

Deputat PSD”

    Nu știu cine este dl. Cornel Itu, nu mă interesează politica sau partidele politice, eu mă leg de cifre si de o descriere a unei situații extreme pe care unii dintre noi o miroseam de vreo 10 ani încoace.

Da, România este o țară condusă ”exclusiv contabilicește”, sentimentul ăsta îl are oricine. Nu tu grijă pentru om, nu tu respect, nu tu comunicare, presa ”latră, dar convoiul trece” ș.a.m.d. Probabil că cineva, o echipă de oameni foarte eficienți, se trezește dimineața cu creionul printre degete, se uită unul la altul: ”Ce mai tăiem azi? Da hai mai repede, că trece ziua și crește iarba pe terenul de golf!”

Zic și io așa, ce tot ”cetățeanul turmentat”. Ca omul a cărui mamă a murit de cancer și are multe de povestit și care dupa 6 ani de când s-a întâmplat nu se poate uita la pozele din spital, la ce catastrofă de spital .....

Mulți sunt sătuli de negativismul meu, majoritatea s-au retras cu ani în urmă, considerând că ”prea le văd pe toate în negru”. Din păcate, am avut dreptate. Din păcate.

Citat din http://www.observatorulbuzoian.ro/?p=3395:

”La Pătârlagele, Primăria dă Guvernul în judecată pentru desființarea spitalului în timp ce la Pârscov, 12 bolnavi ai nimănui așteaptă să fie mutați în altă parte

Nu vor sub nici o formă să accepte că spitalul în care mergeau să se trateze va fi transformat într-un azil de bătrâni. Oamenii din Pătârlagele dar și localnicii din 8 comune din zonă sunt revoltați de decizia Ministerului Sănătății de a transforma unitatea medicală în care ajungeau bolnavii cronic într-un cămin de bătrâni.

În speranța că vor putea schimba ceva, aleșii locali din Pătârlagele au decis să nu accepte proiectul privind închiderea spitalului și să dea Guvernul în judecată. În aceste zile, primarul orașului împreună cu un avocat deja angajat strâng acte la dosar cu care să meargă împreună în justiție pentru a convinge că nu este oportună închiderea spitalului și transformarea lui în azil de bătrâni.  

” E o hotărâre a Consiliului Local, de a acționa Guvernul în judecată, am discutat cu un avocat, strângem probe, după care analizăm dacă se merită sau nu să recurgem la un proces. Spitalul nu avea datorii, oameni mergeau aici și cereau sfaturi medicilor, chiar dacă erau pensionari. Înainte de a-l închide,t oate cele 30 de paturi erau ocupate, i-am dat afară pe oameni, i-am trimis acasă, pentru că nu aveam ce să facem. Sunt într-o situație critică iar de aici nimeni nu vrea desființarea spitalului care deservea 8 localități, circa 40 de mii de oameni”, ne-a declarat primarul din Pătârlagele, Ion Gherghiceanu.  

După închiderea spitalului din Pătârlagele, 38 de oameni, cadre medicale și personal auxiliar, au rămas fără loc de muncă, doar unii dintre ei așteptând în aceste zile să afle unde au fost redistribuiți.

”În ianuarie, am investit niște bani în acest spital, am făcut acoperișul la blocul alimentar, sperând că va rămâne al nostru”, a adăugat primarul Ion Gherghiceanu.

La Pârscov, aceeași situație disperată, după închiderea spitalului. 12 bolnavi fără familii sunt încă în unitatea spitalicească în care nu s-a mai făcut aprovizionarea de la finele lunii. Oamenii sunt disperați și așteaptă cu bagajele făcute să fie mutați într-un alt loc, între timp, bolnavii primind hrană de la localnici ori de la asistentele care se încăpățânează să rămână și să-i îngrijească pe cei aflați în stadiu terminal. În maxim două zile, nici centrala termică nu va mai funcționa, așa că pacienții vor trebui să fie mutați în altă parte cât mai curând posibil.

Între timp, astăzi, Direcția de Sănătate Publică a făcut redistribuirea pe posturi a cadrelor medicale care au optat după închiderea spitalelor în care au lucrat pentru alte unități medicale.

Este vorba despre circa 140 de oameni, personal auxiliar și personal medical, cei mai mulți medici și asistenți optând pentru Spitalul Județean, Spitalul de Neuropsihiatrie de la Săpoca și pentru unitatea de la Nehoiu. Aceasta în timp ce personalul TESA va intra în șomaj,

Problema este că managerii spitalelor mari din județul Buzău nu vor să-i angajeze pe cei care au rămas pe dinafară odată cu închiderea spitalelor în care au lucrat. Banii puțini de care dispun unitățile spitalicești nu le-ar permite managerilor plata salariilor tuturor angajaților. Doar o suplimentare a fondurilor de la bugetul de stat ar rezolva situația însă până acum nu e nimic cert în această privință.

“Am nevoie de personal, pentru că de când s-a dat ordonanța Boc, s-au produs goluri. Chiar aș avea nevoie de personal, dar proasta  finanțare nu-mi permit să angajez. Noi oricum depășim acest procent, orice persoană pe care o angajez risc să nu o pot plăti. Dacă îi angajez și nu-i plătesc pe mine mă trag la răspundere”, susține managerul Spitalului Județean, medicul Doru Nicolescu.

Nici la Spitalul de Neuropsihiatrie de la Săpoca, situația nu stă altfel. Managerul unității, Dumitru Popescu, susține că ar avea nevoie de câțiva medici și asistenți, dar și de infirmieri, însă numărul angajărilor va fi destul de limitat, tocmai din cauză că nu ar avea cu ce să-i plătească. ”Avem câteva posturi vacante, avem și nevoie de oameni pentru că din 2010 sunt multe tăiate, însă locuri vor fi destul de puține. Când DSP ne-a transmis să acceptăm personal distribuit din spitalele care vor fi tranformate în aziluri, le-am făcut scris și i-am întrebat dacă se respectă ordinul ministrului privind încadrarea în 70 la sută cu cheltuielile de personal. Dacă aș angaja, aș depăși acest procent, și atunci vor fi foarte puțini angajați.”, susține șeful Spitalului de Neuropsihiatrie de la Săpoca, Dumitru Popescu. Rămâne de văzut cum se va finaliza toată această reformă, după cum îi spun guveranții, haosului produs în sistemul medical românesc, odată cu decizia de a desființa a 67 de spitale din toată țara.

Cristina DINULESCU”

http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2011/04/04/autoritatile-din-comanesti-refuza-inchiderea-spitalului-local.html:

Ziarul de Bacău, 04.04.2011

Autorităţile din Comăneşti refuză închiderea spitalului local

Activitatea la Spitalul “Ioan Lascăr” din Comăneşti s-a desfăşurat, vineri, în condiţii normale, deşi Ministerul Sănătăţii şi Familiei inclusese această unitate medicală în lista celor care, începând din 1 aprilie, nu mai primesc finanţare de la casele de asigurări de sănătate, urmând a fi transformat în azil de bătrâni.
“Toate paturile sunt ocupate, s-au făcut şi internări de urgenţă, autorităţile dându-ne asigurări că vor susţine financiar spitalul”, a declarat, pentru Agerpres, medicul radiolog Mioara Cârlan, directorul spitalului din Comăneşti. Potrivit acesteia, unitatea medicală pe care o conduce “întruneşte toate condiţiile legale pentru a-şi continua funcţionarea, acoperind şi toate condiţiile cerute de minister”.

”Nu avem datorii, există două linii de gardă, iar interesul populaţie de pe Valea Trotuşului, o zonă în care activitatea minieră a creat probleme de sănătate multor locuitori, este deosebit de mare, solicitările pacienţilor ridicându-se la normele impuse’, spune Mioara Cârlan. Ea a mai spus că ,,autorităţile locale au făcut eforturi deosebite pentru dotarea şi modernizarea spitalului’, între acţiunile întreprinse enumerate de aceasta aflându-se ,,promovarea a două proiecte europene, care au devenit eligibile şi la care lucrările de execuţie au început, vizând-se eficientizarea producerii energiei termice şi implementarea de baterii solare pentru obţinerea de curent electric din resurse regenerabile, investiţii ce depăşesc suma de aproape trei milioane de euro, alocarea de la bugetul local, numai de la preluarea spitalului de către Primărie în iulie 2010, a 800.000 de lei, precum şi atragerea de sponsorizări din partea firmelor din oraş, sumă ce se ridică, în ultimele şase luni, la peste 200.000 de lei’.

Printre donatorii spitalului se află firma austriacă ‘Holtz Industrie’, care are o sucursală în oraş, dar şi primarul oraşului Viena, Michael Haupl care, după vizita efectuată în luna noiembrie 2010 în Comăneşti, a promis sponsorizări de peste 500.000 de euro pentru dotarea unităţii medicale din localitate cu aparatură modernă de investigare şi tratament şi perfecţionarea profesională a medicilor spitalului.

‘Spitalul nu va fi închis, sistăm orice investiţie şi plăţi şi dăm banii la spital, autorităţile din domeniul sănătăţii ne pot cere orice, dar asta nu înseamnă că acceptăm să transferăm pacienţii ori pleacă medicii şi asistenţii’, a declarat, vineri, pentru Agerpres, primarul din Comăneşti, Viorel Miron. El s-a arătat revoltat pentru că ‘fără a avea informaţii cu privire la ceea ce plănuiesc guvernanţii, dar în conformitate cu actul de preluare, în iulie 2010, de către Consiliul local a spitalului, s-a trecut la angajarea de medici şi asistenţi, dar, mai ales, la alocarea din resurse proprii ori atrase sume importante vizând modernizarea şi eficientizarea spitalului, banii publici fiind cheltuiţi, astfel, inutil’. Din aceste motive, spune primarul Miron, ‘luni vom depune, în numele Consiliului Local, plângere penală împotriva Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate pentru abuz contra intereselor publice’.

‘În cazul în care nu se va permite funcţionarea spitalului, voi declanşa, aşa cum am promis greva foamei. Am făcut tot posibilul pentru ca locuitorii din oraş să nu iasă în stradă pentru a susţine o doleanţă firească pentru o comunitate care a dorit ca autorităţile locale să aloce sume din buget pentru continuarea activităţii spitalului, dar se pare că orice argument normal nu contează atunci când cineva doreşte să distrugă. Aşa că sunt solidar cu oamenii care m-au ales, nu vreau să-i implic direct, dar nu mai răspund de ceea ce se va întâmpla’, a mai precizat primarul Miron. Spitalul din Comăneşti, care are angajaţi, la un număr de 130 de paturi, 26 de medici în opt specialităţi, precum şi circa 80 de asistenţi medicali şi infirmiere, ar urma să fie transformat în azil de bătrâni.

‘Este o decizie incredibilă, ţinând cont şi de faptul că în aceeaşi curte unde este amplasat spitalul ‘Ioan Lascăr’ mai funcţionează, în prezent, în clădiri foarte bune şi cu personalul aferent, încă două azile sociale, unul într-o clădire datând din 1976, iar cealaltă finalizată în 1997. De asemenea, în Comăneşti există şi o unitate medicală destinată bolnavilor suferind de afecţiuni neuropsihice’, a declarat, pentru Agerpres. medicul chirurg Andrei Kanabe.

‘Oare este mai bine, se doreşte chiar de forţe obscure, ca oraşul Comăneşti, pentru care există proiecte valoroase în domeniul turistic venite din partea unor oameni de afaceri austrieci şi italieni, să devină doar o localitate de asistaţi sociali în loc de a permite crearea de condiţii pentru o dezvoltarea explozivă chiar a turismului?’, se întreabă medicul Kanabe. Termenul dat de către Direcţia pentru Sănătate Publică Bacău angajaţilor spitalului din Comăneşti pentru a-şi alege un alt loc de muncă a expirat pe 31 martie, însă aceştia ‘se mai pot adresa adresa DPS pentru a-şi exprime opţiunea”, spune medicul Mihaela Popescu, directorul general al instituţiei.

‘În cazul în care pentru un post ar fi doi sau mai mulţi candidaţi, aceştia ar fi departajaţi după fişa de evaluare, numai că până acum managerul nu şi-a evaluat angajaţii Spitalului Comăneşti, aşa cum a indicat ministerul’, a mai spus medicul Popescu. Potrivit directoarei DSP Bacău, ”sunt pregătite ambulanţele necesare pentru a-i muta pe pacienţii din Comăneşti la Spitalul municipal de Urgenţă din Moineşti, care are capacitatea de a-i prelua, dar lista cu pacienţii pe care ar fi trebuit să o pună la dispoziţia DSP managerul din Comăneşti încă nu a ajuns’.

‘Sunt de admirat demersurile pentru păstrarea spitalului din Comăneşti însă este cert, de astăzi spitalul din Comăneşti este desfiinţat, iar angajaţii trebuie să ia decizii în cunoştinţă de cauză. În privinţa salariaţilor, am colaborat bine cu DSP, astfel încât, fiecare să aibă un nou loc de muncă’, a precizat, la rândul său, Aurel Creţu, liderul filialei băcăuane a Sanitas. AGERPRES”

http://www.1stiri.ro/vezi_link_stire.php?id=27869&idc=3:

 Evacuare la Caritas: pacienţii au fost scoşi din spital pe tărgi, ajutaţi de asistente şi de medici

Spitalul Caritas din Capitală este pe lista unităţilor medicale care vor fi transformate în azil de bătrâni.

Zeci de pacienţi au fost evacuaţi vineri (01.04.2011)

O parte dintre ei au fost externaţi, iar alţii au fost transportaţi la alte spitale.

"Nu trebuia să facă aşa ceva!", a declarat cu lacrimi în ochi unul dintre pacienţii ajutaţi de o asistentă să coboare treptele spitalului. 

Doi dintre copiii din secţia Neonatologie au avut nevoie de condiţii speciale de transport. Ei au fost scoşi din spital în incubatoare.  

Personalul medical va fi distribuit la alte unităţi.

http://www.1stiri.ro/vezi_link_stire.php?id=27869&idc=3:

 Singurul spital din Ţăndărei, desfiinţat

Ultimii pacienţi ai spitalului orăşenesc din Ţăndărei au părăsit, în weekend, unitatea sanitară. Personalul - 6 medici rezidenţi, un biolog şi 50 de asistenţi medicali - va fi redistribuit la alte spitale din judeţul Ialomiţa.

Autorităţile locale susţin că decizia este aberantă. Spitalul era singura unitate spitalicească din zona Ţăndăreiului, un oraş cu 14.000 de locuitori. Acesta va ajunge adăpost pentru bătrâni deşi în oraş funcţionează deja un complex de servicii sociale de îngrijire a vârstnicilor la cerere şi doar jumătate din locuri sunt ocupate.

http://www.1stiri.ro/vezi_link_stire.php?id=27869&idc=3:

 Ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, despre comasarea spitalelor. Măsuri speciale de urgenţă instituite după desfiinţare (după desființare?!?!? Oamenii aceștia conduc ministere?!?!? Pe banii noștri????!!!! Ca să gândească ”după”?!?!?)

 În 6 din cele 67 de localităţi unde s-au închis spitale şi unde pe o rază de 15 km nu se află niciun serviciu de urgenţă, în următoarele 3 luni vor fi dislocate unităţi de ambulanţă, astfel încât pacienţii să poată fi transportaţi rapid la o unitate sanitară.   

Procesul de reorganizare a spitalelor a început la 1 februarie şi s-a desfăşurat în mai multe etape, deci nu se poate spune că unităţile nu au cunoscut detaliile acestor proceduri, potrivit ministrului Sănătăţii, Cseke Attila.  

Din pacienţii trimişi la alte spitale, 90% sunt pacienţi care au fost lăsaţi să plece acasă (adică .... 90% stăteau degeaba prin spitale și acum au fost trimiși acasă pe jos, cu sacoșa în mână?!?!?). Doar 10% au avut nevoie de îngrijiri medicale în alte unităţi. Asta dovedeşte că în unităţile desfiinţate se desfăşurau mai mult activităţi care ţin de asistenţa socială. 

Analiza unităţilor care trebuiau închise a durat două luni. 

Unităţile închise nu dispuneau nici de medici care să poată asigura garda permanentă, a explicat la TVR ministrul Sănătăţii. 

Pe de altă parte, Ministerul Muncii transformă spitalele în centre pentru îngrijirea persoanelor vârstnice. Suma asigurată de  minister este de 200 milioane lei, iar programul se desfăşoară pe o perioadă de 33 de luni. Au fost deja încheiate contracte cu 7 unităţi în acest sens, a reconfirmat la Ora de ştiri secretarul de stat în Ministerul Muncii Nicolae Ivăşchescu. 

67 de spitale s-au închis săptămâna aceasta, iar pentru multe dintre ele nu există planuri clare de reprofilare.

O alternativă salvatoare pentru spitalele aflate pe lista neagră a Ministerului Sănătăţii ar putea să vină din partea primăriilor. Puţine au însă bani să suporte costurile de funcţionare.

Decizia de închidere a fost luată prin hotărâre de guvern, iar motivul invocat de autorităţi a fost lipsa de performanţă.

În urma acestei reorganizări, sute de medici şi de asistente trebuie să-şi găsească de lucru în alte unităţi. Mii de pacienţi au fost fie externaţi de urgenţă, fie mutaţi în alte spitale.

Imediat ce s-a dat vestea evacuării, au început şi protestele. Oamenii au ieşit în stradă în localităţile în care spitalul desfiinţat era şi singurul la care aveau acces.

Da, sigur, și Gadaffi a declarat că populația îl adoră și că de fapt oamenii au ieșit pe străzi dintr-un sentiment de adulație!!

 Ce urmează? Selecția naturală. Depresii, sinucideri, greva foamei, proteste, avorturi pe câmp sau pe unde se nimerește ..... totul e o nebuloasă și treptele progresului duc către adâncuri neștiute încă. Dar, deocamdată, România este o zonă în carantină ............. pe termen nedeterminat .... 

F O T O G R A F I A

Adevărul este că încă plutesc. Am exact trei săptămâni de când am revenit din Himalaya și nu pot ieși de sub cupola fascinației care a pus stăpânire pe mine. Și nu pentru că totul a fost perfect, și pentru că totul a fost așa cum a fost. Pentru că totul a fost perfect într-o splendidă imperfecțiune. Sub această carapace de duritate, am avut mereu ungherele mele de sensibilitate.  Nici măcar nu mă mai interesează ce zice unul și altul, ce crede madam cutare sau nea de colo. Poate așa, sub această ceață emoțională de sub care nu reușesc să ies, voi învăța să ignor - și deci să înving - mârlăniile gratuite, egocentrismele celor de la care mă așteptam mai puțin, superficialitatea din jur, prefăcătoria, parazitismul, lenea, demagogia și propria-mi neputință față de o situație care ține de un context și o realitate obiectivă, dar care mă lovește și pe mine și mă face să îmi pierd direcția.

 Mi-am adus aminte de lungile minute pe care le-am cheltuit de una singură, pe un bolovan, undeva într-un deșertic himalayan copleșitor. Cu sufletul zdrențe, cu emoția care mă doboară la orice despărțire pe care nu aș vrea să o experimentez, tocmai mă depărtam de o anumită zonă unde suferisem probabil cel mai mult pe parcursul aventurii. Să nu dramatizăm, nu a fost o nenorocire, a fost doar o suferință compusă din durere fizică și emoțională care au condus la un banal colaps psihic de scurtă durată. Era luni, 27 decembrie 2010 și coboram de la peste 5.000 m, din zona lacurilor Gokyo, regiunea Everestului. Acolo de unde te saluți cu unii dintre coloșii planetei, nu doar cu Everestul. Te saluți și cu Ngozumba Glacier, cel mai lung ghețar al Himalayei. Te afli într-o zonă a recordurilor naturale și tu ești atât de mic. Și singur. Și întorci spatele, împotriva voinței tale, îndreptându-te din nou către o lume în care nu te recunoști, nu te regăsești și pe care o urăști, dar și acesta este un detaliu cu care trebuie să trăiești, pentru că dacă îl rostești, te vei sufoca din cauza propriei incapacități de a înțelege reacțiile celorlalți.

 E ora patru dimineața, peste 6 ore intru în examen, peste alte două zile intru în alt examen și tot așa o duc în următoarele 3 zile. După care gata, pauză. Pauză de ce? Pauza pe care o aștept ca pe o gură de aer să mă apuc să citesc cuvintele și gândurile lui Edmund Hillary și ale lui Jamling Tenzing Norgay, așa cum au fost ele exprimate în urmă cu mulți ani, când eu nici măcar nu existam pe lista celor neconcepuți încă. Voi alterna pauza de citit cu cea de scris. Restul devine ceva secundar, deși rațiunea și locul în care trăiesc încă îmi vor arăta inevitabil că prioritățile sunt altele și că ordinea elementelor din viața mea actuală este diferită. Și așa și este, acea Piramidă a lui Maslow nu este o simplă născocire, ci o realitate care mă va aduce și pe mine cu tălpile pe Pământ, până la urmă.

Coboram din acel univers care, deși frumos, sublim, este totuși neprimitor și rece și fiecare pas era o tonă de regret. Am ieșit de pe drumul îngust și colbuit, am ieșit și din zona în care tumultul râului acoperea orice alte sunete, mergeam în jos pe cărările platoului din față, contrastant de generos și larg sub picioarele mele, și deodată m-am oprit. 
  În spatele meu, un drum pe care îl părăsisem și care ascundea o lume nevăzută în fotografie:

În fața mea, un alt drum. Care mă conducea spre o altă lume. Chiar dacă nu ajungeam la ea în aceeași zi, era clar că mă conducea spre o altă lume. Cea dinspre care venisem înainte să ajung la lumea de unde mă întorceam acum ....

Nu era nici o răscruce pe nicăieri. Doar în interiorul meu. Și de regulă, suntem obișnuiți ca la intersecții să ne oprim. Să ne asigurăm și să alegem, apoi să facem pasul. Pasul acela este decizia pentru următorul pas și tot așa. Totul se leagă, totul se îmbârligă, avem uneori cercuri în viață, alteori pătrate, piramide, linii, curbe, piramide inversate și trecem cam prin toate formele geometrice a căror denumire o știm datorită unor invenții lingvistice.
M-am oprit și am căutat un bolovan mai înalt să pot pune aparatul de foto și să-mi pot face o fotografie exact în starea pe care o simțeam. Bateriile erau pe ducă, așa că prea multe finețuri nu-mi puteam permite, trebuia să o nimeresc din prima, una și bună. Și deși de regulă fac astfel de fotografii atunci când simt că zburd și vreau să țopăi și să exprim exaltarea momentului, de data aceasta mă simțeam atât de pierdută. Atât de pierdută într-un sentiment de durere palpabilă a sufletului. Sufletul, organul acela pe care medicii îl tot caută pentru a-l vindeca și nu dau niciodată de el, doar au impresia că se apropie, dar oricât ar scormoni, nu-l vor atinge niciodată.

Ei bine, momentul acela, culisele acestei fotografii alcătuiesc chintesența unei călătorii făcută la mai multe niveluri.  A fost una dintre călătoriile conștiente, în sensul că mi-am propus să conștientizez semnificația fiecărui moment. Și totuși când mă aflu acolo, deși inspir cu toți porii mei fiecare particulă a momentului, totuși nu simt nimic profund. Este doar un banal amalgam de trăiri superficiale: frumos, cald, întuneric, frig, extaz, foame, sete, oboseală, mult, natură, drum, oameni, animale, greu, singurătate, curiozitate, fascinație, somn, insomnie, energie.  Cam asta e tot. Nu e nimic profund. Apoi, când totul e terminat, după ce ai schimbat ritmul, scenariul, peisajul, perspectiva zilei de mâine, hrana, programul, așteptările, fusul orar, activitățile – abia atunci începe prelucrarea reală a informațiilor de tot felul. Atunci e momentul să vezi ce faci cu ele, cum treci peste noile emoții și stări, cum le gestionezi. 

Cam asta este faza prin care trec eu acum și este exact ca atunci când ești îndrăgostit. 

Cei pățiți, cunosc paradoxul dragostei de început: 
dulcea și amara durere a fericirii explozive.

(.....)

P.S.0 - Aparent departe de toată această filosofie, mi-am adus aminte că mi-am mai cumpărat o carte din Kathmandu. În ultima clipă, cu ultimii bani, renunțând la cina ultimei seri: ”Law of success” - complete and unabridged, by Napoleon Hill. La câteva secunde după ce am decis să o cumpăr, aflându-mă la etajul singurei fascinante librării din Nepal, s-a întrerupt curentul electric și am rămas în beznă. Am aprins micul led care îl purtam tot timpul cu mine și am purces spre ieșirea din magazin, să achit și să plec. Iată și aici un fel de fatalitate a momentului care mi-a pus în mâini o carte care s-ar putea să aibă o semnificație încă nebănuită. Are aproape o mie de pagini, acum am desigilat-o și va fi a 5-a carte pe lista de lectură. Hm .... ce miros exotic ..... venit de pe rafturile acelei librării unde poți găsi, cu siguranță, o mare parte din profunzimea tibetană, hindusă, buddhistă, idei și valori ancestrale devalorizate de o societate bolnavă și meschină, a-tot-distrugătoare și autodistrugătoare. Miroase a aventură. La un alt nivel. Mitul Shangri La există. Acolo. Puțini ajung la el. Nu se vede, se simte. 
P.S. 1 - 11.02.2011 
Poate sunt eu prea egocentrică, nu știu .... Cineva, aparent un om de munte, un tip - nu-l cunosc personal -, a încercat să îmi țină în scris o lecție de viață și să taie din relevanța pe care eu o acord acelui ”singur”. Vai de mine, nu contest că toată lumea e singură pe lumea asta la o adică .... și totuși, printre atâția singurei în jurul meu, nu am întâlnit niciodată personal pe cineva care să fie chiar singur. De aici diferența de abordare. Continui să cred că a umbla prin Himalaya de una singură nu este un fleac care merită atât de minimalizat, mai ales de cineva care nici măcar nu a dat ochii cu tine, mâna nici atât.