Recunosc că sufăr. De foame generalizată. Da, este un subiect de discuție. Banal, meschin poate, dar real. Crud. Și la ordinea zilei pentru destul de mulți, poate prea mulți decât ar fi admisibil într-o Uniune Europeană. Și da, mă cobor la a discuta subiectul foamei biologice, nu a celei spirituale. Piramida lui Maslow, remember? He-he....
Am crescut în foame și frig, o stare permanentă a existenței copilăriei. Noroc că, copil fiind, nu conștientizam, orice mi se întâmpla era o normalitate. Dar acum nu mai sunt copil, ci un matur umblat prin lume. Și mi-aduc aminte de pedepsele copilăriei când mai furam de printr-un borcan de dulceață. Sau mi-aduc aminte că mama, gospodină austriacă desăvârșită, făcea o dulceață de greppfruit absolut unică. Parcă și văd cojile groase de greppfruit cum stăteau în apă, în procesul lor de pregătire pentru viitoarea delicatesă. Făcea borcane mari, de 800 ml, de dulceață, pentru a-și onora unele obligații și uneori mai vindea. Niciodată nu a fost dulceață pentru consum în casă, era un produs de lux, făcut de mama, în casă, dar prea scump pentru a ni-l putea permite ...... Cum vă sună?
Părinții mamei mele făceau parte prin anii ‘30 din marea burghezie a orașului Galați. Mama mamei mele, venită din Imperiul Austro-Ungar, la rândul ei cu o mamă austriacă care nu a învățat niciodată românește, deși s-a mutat în România, s-a căsătorit cu un român bogat și derulau afaceri pe picior mare: magazin de delicatese, fabrică de cașcaval, relații directe cu Moara lui Asan și multe altele care nu mi-au fost povestite niciodată. Apoi a venit august 1944, s-au refugiat în Brașov, toată averea lor a fost mistuită de flăcările lăsate de soldații germani care, deși fuseseră găzduiți în marea gospodărie, la retragere nu au ținut cont de nimeni și de nimic. După care a început prigonirea comunistă și tragedia celor întâmplate cu greu poate fi descrisă în cuvinte.
Nu are rost să descriu lipsa oricăror alimente la care ne supusese dictatura ceaușescu începând cu 1980. Dar din cauză că ”sufăr de foame generalizată” mi-am adus aminte de porțiile stricte ale copilăriei și adolescenței. Când aveai oricum un stomac atât de mic, că două mese pe zi erau deja un lux. În ultimii ani ai deceniului opt ajunsesem la o singură masă pe zi. Plecam la 7 de-acasă, la servici, cu un ceai băut și 2 felii de pâine cu unt. Lucram într-un frig cumplit 8 ore și reveneam acasă. Atunci era evenimentul zilei: masa zilei. Ouă nu erau, lapte în cantități modeste, pâinea era porționată, făina era porționată, brânza la fel, carne nu exista. Legumele din piață ne mai salvau, așa că mama inventa mai tot timpul ceva din cartofi, dovlecei, spanac, varză și dulciuri de casă, când ajungeau să se și întâlnească toate ingredientele necesare. Mai primeam, de 2-3 ori pe an, pachete consistente cu alimente de bază, de la rude și prieteni de-ai mamei din Germania, chiar din Germania comunistă (!). Tot de acolo și hainele de pe noi.
Încerc să mă încadrez în 600 de lei pe lună. Și nu reușesc. Atâta e ajutorul meu de șomaj, pe care îl primești doar 12 luni. După aceea, poți muri. Și asta, după ce ai contribuit la fondurile statului cel puțin 20 de ani de muncă. E primul meu șomaj.
E complicat. Dar cel mai rău este că e trist și dezarmant și de nepriceput. Desigur că cineva care a trăit cu stomacul mic toată copilăria și adolescența, supraviețuiește mai mult în condițiile celor 600 de lei, pentru că ceea ce înveți și ceea ce te marchează în primii ani ai existenței tale nu se uită niciodată. Sunt experiențe care, istoric vorbind, uite că se repetă pentru unele generații. Și exercițiul de atunci prinde bine acum.
Înainte cheltuiam 450 – 600 de lei doar pe mâncare, lunar. Acum ..... mai bine nu dau cifre. Nu are rost. Cifrele sunt relative, precum valorile. Dar ne ucid spiritul, pentru că ne limitează.
Viața socială aproape că a dispărut, se reduce la interacțiune pe internet, dacă tot am plătit abonamentul până în august. Nu cinema, nu alte spectacole, nu terasă, mai degrabă bicicleta decât metroul, chiar dacă sunt minus 10 grade afară .... păi doar să mă deplasez până la centrul unde trebuie să mă prezint lunar pentru viza lunară în carnetul de șomaj (ceea ce mi se pare absolut aberant și nimeni nu mi-a explicat sensul acestei proceduri) m-ar costa momentan 2,60 lei. Așa că merg cu bicicleta. Și la examene, în sesiune, m-am dus cu bicicleta. Nu fumez. Îmi plăcea să beau o bere bună, un vin bun. Le-a tăiat de pe listă total. Pâinea o fac în casă. Carne nu consum. Fructele și legumele erau baza. Fructele le-am tăiat de pe listă total. Legumele se reduc acum la cartofi, usturoi, ceapă și 3 ardei/lună.
Nu mai fac duș zilnic. O dată pe săptămână. Nu mai folosesc mașina de spălat, o dată la două luni. Nu mai folosesc aspiratorul, iau peria și fărașul. Televizorul stă închis, oricum nu pierd nimic prin asta. Adio renovat camera, bucătăria și balconul. Începusem ceva, dar a rămas blocat de doi ani, când a apărut prima diminuare de venit.
Nu mă plâng, constat. Și sunt multe alte gânduri în culise. Care nu sunt suportate nici măcar de această ”hârtie”. Am găsit un pisoi și nu reușesc să îi găsesc familie adoptivă. Îmi pun problema consumului pe care îl implică, nu-l mai pot ține mult nici pe el.
Nu, nu am nevoie de haine, nici de încălțăminte. Material, ca și obiecte, nu am nevoie de nimic, am acumulat prea mult deja. Am nevoie de un job decent și mai ales plătit decent. Nu în produse, că produsele nu-mi achită nici una dintre facturi. E nașpa. După 4-5 ani în care nu mai aveam o grijă a banilor, acum e nașpa. Pentru că totul trebuie adaptat, nu doar porția sau calitatea hranei. Eu fac sport. Particip la concursuri. Mă rog, participam. Chiar dacă aș putea să particip, la felul cum mă hrănesc de ceva timp încoace, nu mai am nici un randament. Pofta de mișcare și de viață dispare. Dacă nu te hrănești cum trebuie, devii fizic vulnerabil și știm ce înseamnă sistemul de sănătate din România. Mai bine mori.
Când eram mică, mai avea mama niște prietene care se plângeau: ”Vai dragă, ce rău o duc, uite nu mai avem bani de benzină și nici la coafor nu am mai fost de o lună!! Și luna asta am ieșit doar de două ori la restaurant. Ce ne facem?” - iar la noi în casă totul era porționat, când nu mai erau bani de pâine, apelam la mălai, dacă îl aveam. Și căutam sticle goale să le vindem, scoteam 2 lei pe o sticlă parcă, ce lux erau 20 de sticle vândute!! De la geamul bucătăriei se vedea un chioșc unde se mai vindea vara înghețată. Mamei îi plăcea înghețata și de multe ori se uita pe geam ....
Și, în urma unei analize în ”Democrație și totalitarism” a lui Raymond Aron, convingerea mea este că omul nu a reușit și nici nu va reuși vreodată sa realizeze o societate pe principiile unui stat social. Totul se reduce la putere și imagine pentru un grup de indivizi și nimic mai mult. Statul, atunci când luptă să se formeze, își asumă niște responsabilități. De ce sunt eu stat? De ce tu, ca și individ, vrei ca eu, statul, să exist? Evident că discuția este doar așa, de dragul discuției, doar nu mă zbat acum eu singură împotriva unei istorii a umanității!! Deci, statul este guvernul acela care are rol principal de a proteja cetățeanul. Că d-aia sunt cetățean, pentru că aparțin statului respectiv. Alfel aș rămâne un simplu individ. Termenii sunt interpretabili și relativi oricum. Statul își asumă obligația de a promova bunăstarea economică și socială a cetățenilor săi. Nuuuuu, nu am fost niciodată de acord cu ”păi de ce nu ne dă statul?”, urăsc mentalitatea asta. Dar dacă eu am dat statului ceva din munca mea, două sau trei sau cinci decenii, doar nu i-am dat de amorul artei. Banii aceia, în loc să intre în buzunarul meu, a intrat în buzunarul lui. Cică statul avea un rol de ”pușculiță” pentru zile negre și pentru bătrâneți. Este o inepție demagogică. De ce stabilește acum statul că zilele mele negre se rezumă doar la 12 luni pe an sau de ce îmi dă statul mie acum, după ce 20 de ani nu am cerut nimic de la el, o sumă de bani care în condițiile prețurilor actuale nici la o supraviețuire nu mai ajută. Ba ajută, dacă stai cu mama, cu tata, sau cu altcineva care îți aduce venituri în casă. Discuția e inutilă, știu.
Statul social cică se bazează pe principii care țin de egalitatea în oportunități, o egală distribuție a bunăstării și responsabilității publice pentru cei care nu au resursele minime necesare pentru o viață decentă. D-aia a inventat statul tot felul de fonduri unde ăla de muncește e obligat să cotizeze. Nu am înțeles niciodată de ce a fost necesar să se ajungă aici și nu, nu agreez principiul. Discuția poate deveni chiar filosofică, nu doar pragmatică.
Mai spuneam recent într-o epistolă care mi-a fost preluată de o revistă: ”Am fost crescută și educată în cultul muncii.” – deci dacă ar avea cineva intenția să spună că ”doar cine nu vrea, nu găsește de lucru”, l-aș trimite ..... undeva la plimbare. Cât mai departe. Cunosc fraza, a fost valabilă și în România destul de mulți ani și am folosit-o și eu vis-a-vis de unii.
Citeam aseară în cartea lui Sir Edmund Hillary - cel care a pășit primul pe Vârful Everest, în 1953, și care deodată și-a dat peste cap întreaga lui existență de simplu crescător de albine și alpinist nouzeelandez: ”After Everest people kept telling me that I would never have to work again, dozens of companies would want me as a public relations director and money would just keep flowing in. I would be a rich man in no time at all. It did not turn out quite that way. Certainly I was invited to be a director and patron of many worthy causes, but none of them paid any money.” (”View from the summit” – page 190).
