Răspunsuri de la un președinte

Imaginează-ți că vrei să te înscrii pe un web site (profil alergare, maratoane și alte competiții). La finalul formularului de înscriere ai o fereastră unde trebuie să menționezi ce lungime are un maraton de alergare. Tu știi că un maraton are 42 de km. Formatul cerut este xx,yyy. Tu știi sigur că un maraton are 42 de km. Ce poți să scrii acolo? 42,000? 42?

Chestia e că nu te poți înscrie pentru că nu se potrivește ceva.

OK, no problem, întrebăm. Comunicăm, că d-aia suntem oameni :-)

 Și întrebi frumos care este eroare, care este secretul, ce trebuie trecut în fereastra respectivă?

 Răspunsul sosește fără semnătură (”hey, ți-a răspuns, ce vrei mai mult?! - o să sară unii): 

”42,195 ...o chestiune pe care o stie orice alergator de maraton  (si nu numai)”

Cum comentezi răspunsul primit?

Cum te simți?

Cum reacționezi?

Ei bine, eu am reacționat, altfel n-aș fi eu (!) Răspunsul căpătat: am aflat numele și funcția persoanei respective. Care mi-a spus că nu am simțul umorului. Că sunt prea sensibilă. Adică citez: 

”Draga Anca,

Sunt (cutare-cutare, nu contează numele acum), administratorul siteului si presedintele Ro Club Maraton.

 Era o gluma, dar se pare ca esti mult prea sensibila pentru forumul nostru.

 Ramai cu bine!”

Concluzia este evidentă: 

Ne tutuim toți, indiferent de ce și cum, valoarea politeții a dispărut de foarte mult timp, e deja penibil să mai amintesc că limba română are și un pronume personal de politețe. 

Domnul președinte este deasupra tuturor muritorilor, cu atât mai mult cu cât aceștia sunt ”mult prea sensibili” pentru site-ul respectiv. 

Ah, și domnul președinte gestionează un site, probabil că da, este tarlaua domniei sale, ceea ce totuși nu ar trebui să îi permită să arunce răspunsuri de genul acesta precum aruncă agricultorul sămânța pe ogor, anonim și într-o dungă. 

Dar acestea sunt doar pretenții pentru un anumit nivel de conduită într-o societate grav bolnavă, nu?

Desigur că am încercat să îi explic domniei sale care e nuanța cu simțul umorului aruncat în maniera respectivă, dar ..... a fost un demers absolut inutil.  Desigur că am încercat și să-l fac să accepte ideea că nu, nu toată lumea și nu oricine știe de cei  ,192 m, majoritatea ignoranților știu că un maraton are pe undeva pe la 40 de km. 

Dar ..... omul trăiește doar în lumea celor 42,195 km și mai mult nu vrea să accepte! 

Îi doresc numai bine și cât mai multe maratoane. Dacă el crede că prin această atitudine atrage și câștigă oameni - cel puțin e una dintre declarațiile postate pe site -, atunci nu pot decât să deplâng lucrurile din jur și pe viitorul îndepărtat al acestei societăți care dă cu piciorul la detalii. Detaliile formează întregul însă, așa cum oceanele sunt formate din picături.

Facebook - platforma comunicării supreme

Începem să o luăm razna, pe bune.

Sunt fan facebook, mă exteriorizez pe facebook. Nu îmi scriu jurnalul pe facebook și nici nu dau ”yes” la orice solicitare de ”prietenie”, dar sunt prezentă, comentez și postez, mai rar și urmăresc postările celorlalți. E imposibil să urmărești tot, filtrezi în funcție de interese și de moment, evident. Așa cum îmi filtrez și lista de ”prieteni”. Cei cu care nu rezonez, nu vor staționa mult în lista mea și de multe ori am nevoie de timp pentru a-mi da seama.

Apare postat pe acest minunat site de socializare care se pare că devine fenomenul secolului (chiar discutam despre asta în cadrul unui webseminar la care particip de două săptămâni, organizat de ”imbecilii ăia de nemți”, pe tema ”care este viitorul jurnalismului clasic în fața celui online? Print vs. online” și la ultima sesiune era vorba despre noua categorie de pseudo-jurnaliști, adică ”cetățeanul jurnalist”. E o tematică care dă bătăi de cap jurnaliștilor de profesie.), lista cu notele la examenul de licență, publicată de Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București.

Prima mea reacție, așa la nivel de șotie, a fost: ”ha, ce cool!!” și continuam cu observația că publicarea notelor pe un site de socializare cum este FB contravine cu unele principii și afirmații ale unor profesori, care ne-au ținut prelegeri asupra dreptului la intimitate (!) al fiecărui student. Mi-aduc aminte că în anul I îi ascultam pe profesorii respectivi cu multă stimă și mă chinuiam să le înțeleg punctul de vedere. Adică cum să NU postezi notele studenților pe site-ul facultății? Care intimitate? Și dacă nu le postezi acolo, atunci noi, studenții, cum ne aflăm notele din sesiune? Frate, chiar am nimerit la o facultate de comunicare? Și acum, deodată, iaca notele înșirate pe Facebook. Evident că m-a pufnit râsul, dar în sensul pozitiv, ceva de genul: ”Uite na, că și-au revenit și ăștia!”. Și întrebam cu o anumită ironie: ”Le dați acum și pe postul televiziunii naționale? La ce oră?” Deci de la a refuza să  le comunici studenților notele pe propriul site al facultății până a le face publice pe un site de socializare ..... nu e poteca cam lungă?? Așa, principial vorbind, nu altfel.

Ei bine, de la remarca mea s-a sesizat un cadru universitar, nu contează funcția și numele. Care, în maniera obișnuită, m-a trimis la colț. Urât din partea lui. Dar asta e maniera lui, se pare că i-au mai spus și alții că nu are întotdeauna dreptate, dar nu contează. Și dă-i cu argumente jurnalistice, care țin de etică, de drept, de proasta mea calitate cum că nu mă informez, nu mă documentez, vai ce gravitate, eu, viitor jurnalist să fac așa ceva, voi ucide corectitudinea lumii jurnalistice în România etc. etc...... aoleu, că nu-mi vine să cred. 

Faptul că un cadru universitar din tânăra generație nu a putut sesiza nuanța remarcii mele pe Facebook și imediat a reacționat ca într-un cadru oficial al unui tribunal, mi se pare atât de deplasat, încât stau și mă gândesc unde va duce lipsa asta de filtrare, ignorarea contextelor și refuzul de a te comporta pe un site de socializare altfel decât pe un site cu specific, de exemplu. În afară că o astfel de reacție, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui cadru ce se dorește didactic, poate avea ca efect ceea ce am învățat că se numește auto-cenzură. Este un fenomen foarte prezent în societate. Dacă știu că oricum voi fi pus la colț, de ce să mai particip, de ce să mai deschid gura, de ce să mai întreb, de ce să mă mai implic, la o adică?! De ce simte facultatea nevoia de a publica pe Facebook aceleași informații care le publică pe site-ul facultății? Pentru a arăta deschidere, pentru a arăta că e transparentă, pentru a atrage candidați la postura de studenți, deci pentru a atrage fonduri, adică bani proveniți din taxele anuale? Să fim serioși, cei care au ajuns la nivel de licență, știu demult să își urmărească informațiile pe site-ul facultății, nu au nevoie să fie anunțați pe Facebook – asta așa, că probabil o studentă zicea ceva de genul: ”Dacă nu vă anunța notele, făceați scandal!” -. Dacă nu ne anunța notele pe Facebook făcea cineva scandal?! Senzațională abordare.

Și uite așa, cu piciorul dintr-o inepție în următoarea, societatea românească se dezvoltă în continuare ca în ultimii 20 de ani.

Am ieșit din discuție, i-am și spus cadrului universitar respectiv că regret această polemică inutilă și chiar regret, pentru că abia așteptam să ies din sesiune, cum-necum, și să îl abordez pentru un proiect legat de o prezentare a Himalayei, poate era interesat să participe. Dar e bine, e foarte bine. Nu poți derula un proiect, fie el chiar și foarte mic, cu cineva cu care nu rezonezi. Nu l-am putut convinge sub nici o formă că eu nu am nimic împotriva publicării notelor, poate să le dea și pe postul BBC și CNN dacă vrea, dar constatam pur și simplu că publicarea lor pe o rețea de socializare nu se potrivește cu afirmațiile unor profesori care reprezinta instituția respectivei facultăți. Atât și nimic mai mult, situația în sine mi se pare un pic comică. În rest, trăiască buna comunicare și informarea, că doar de asta ne tot plângem, nu? Viitorul aparține lumii online.
DAR:

 În ce măsură acest nou trend exploziv încurajează sau ucide spiritul rațional al unei dezbateri, până la urmă? Pentru că în asta a ajuns să se transforme șotia mea, într-o dezbatere. Din păcate, una neconstructivă, pentru că însăși respectivul, după ce m-a aruncat la colț, a trecut peste niște principii jurnalistice care țin de discutarea diverselor puncte de vedere. Așa arăți că tu ai dreptate, ești dăștept și cultivat și etic? Pălmuind imediat studentul? Unde? Pe Facebook??? Vaioleu-oleu-leu....

P.S. NU SUNT JURNALIST și acesta este blogul meu privat (!!!!!!!), asta înseamnă că sunt persoană fizică, nu reprezint nici o instituție. Aviz amatorilor.
P.S. Puține reacții pe subiectul respectiv, dintre care, hodoronc-tronc, o tipă care probabil nu a trecut examenul de licență, și care s-a gândit și ea că aici ar fi locul și acum ar fi momentul să tragă o înjurătură publică către Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Era supărată că materia pentru examenul de licență se constituie din materia celor trei ani de studiu. Doamne, doar nu se aștepta să fie exclusiv din materia ultimului semestru al anului III (?!?!? aoleu, zici că ”ba da”!!!) Odios, nu mai avem deloc valori în societatea aceasta! Ce facem, importăm altă populație? Uf, ce lapsus am .... era un cântec după revoluția din 1989, ceva care spunea .... ”Doamne, dă-ne Doamne....” Ce să ne dea, că oricum totul e ucis în fașă. Există în Europa o societate care a murit și așteaptă să i se dea. De sus. Ce draku și cine naiba să mai dea unei nații care distruge tot? Nu ziceți că nu e așa, ”priviți înapoi cu mânie” și veți vedea ce aveam acum 21 de ani și ce-a mai rămas. Nu vă fie teamă să vă raportați la detalii, la valori, la ordine, disciplină, infrastructură, comportamente, relaționări, umanitate, cultură (ce-i aia?!?!?) și nu deviați de la analiză. Nu vorbim de ce ne lipsea, ci de ceea ce aveam și nu ar fi trebuit distrus cu atâta insistență. 
P.S.
În altă ordine de idei, dar direct legat de profilul FJSC pe Facebook, mă întreb cât de etic și deontologic este ca administratorul profilului instituției publice de învățământ superior să își promoveze acolo propriul lui site/blog sau ce o fi acela. Eu zic că nu e corect, dar cui îi mai pasă de acest neologism aruncat la coș de prea mulți ani? Cred că termenul va și scos și din DEX. Ar trebui revizuit serios acel DEX, pe bune. Să ștergem termenii nefolositori.

si aici un alt material, mai vechi

F O T O G R A F I A

Adevărul este că încă plutesc. Am exact trei săptămâni de când am revenit din Himalaya și nu pot ieși de sub cupola fascinației care a pus stăpânire pe mine. Și nu pentru că totul a fost perfect, și pentru că totul a fost așa cum a fost. Pentru că totul a fost perfect într-o splendidă imperfecțiune. Sub această carapace de duritate, am avut mereu ungherele mele de sensibilitate.  Nici măcar nu mă mai interesează ce zice unul și altul, ce crede madam cutare sau nea de colo. Poate așa, sub această ceață emoțională de sub care nu reușesc să ies, voi învăța să ignor - și deci să înving - mârlăniile gratuite, egocentrismele celor de la care mă așteptam mai puțin, superficialitatea din jur, prefăcătoria, parazitismul, lenea, demagogia și propria-mi neputință față de o situație care ține de un context și o realitate obiectivă, dar care mă lovește și pe mine și mă face să îmi pierd direcția.

 Mi-am adus aminte de lungile minute pe care le-am cheltuit de una singură, pe un bolovan, undeva într-un deșertic himalayan copleșitor. Cu sufletul zdrențe, cu emoția care mă doboară la orice despărțire pe care nu aș vrea să o experimentez, tocmai mă depărtam de o anumită zonă unde suferisem probabil cel mai mult pe parcursul aventurii. Să nu dramatizăm, nu a fost o nenorocire, a fost doar o suferință compusă din durere fizică și emoțională care au condus la un banal colaps psihic de scurtă durată. Era luni, 27 decembrie 2010 și coboram de la peste 5.000 m, din zona lacurilor Gokyo, regiunea Everestului. Acolo de unde te saluți cu unii dintre coloșii planetei, nu doar cu Everestul. Te saluți și cu Ngozumba Glacier, cel mai lung ghețar al Himalayei. Te afli într-o zonă a recordurilor naturale și tu ești atât de mic. Și singur. Și întorci spatele, împotriva voinței tale, îndreptându-te din nou către o lume în care nu te recunoști, nu te regăsești și pe care o urăști, dar și acesta este un detaliu cu care trebuie să trăiești, pentru că dacă îl rostești, te vei sufoca din cauza propriei incapacități de a înțelege reacțiile celorlalți.

 E ora patru dimineața, peste 6 ore intru în examen, peste alte două zile intru în alt examen și tot așa o duc în următoarele 3 zile. După care gata, pauză. Pauză de ce? Pauza pe care o aștept ca pe o gură de aer să mă apuc să citesc cuvintele și gândurile lui Edmund Hillary și ale lui Jamling Tenzing Norgay, așa cum au fost ele exprimate în urmă cu mulți ani, când eu nici măcar nu existam pe lista celor neconcepuți încă. Voi alterna pauza de citit cu cea de scris. Restul devine ceva secundar, deși rațiunea și locul în care trăiesc încă îmi vor arăta inevitabil că prioritățile sunt altele și că ordinea elementelor din viața mea actuală este diferită. Și așa și este, acea Piramidă a lui Maslow nu este o simplă născocire, ci o realitate care mă va aduce și pe mine cu tălpile pe Pământ, până la urmă.

Coboram din acel univers care, deși frumos, sublim, este totuși neprimitor și rece și fiecare pas era o tonă de regret. Am ieșit de pe drumul îngust și colbuit, am ieșit și din zona în care tumultul râului acoperea orice alte sunete, mergeam în jos pe cărările platoului din față, contrastant de generos și larg sub picioarele mele, și deodată m-am oprit. 
  În spatele meu, un drum pe care îl părăsisem și care ascundea o lume nevăzută în fotografie:

În fața mea, un alt drum. Care mă conducea spre o altă lume. Chiar dacă nu ajungeam la ea în aceeași zi, era clar că mă conducea spre o altă lume. Cea dinspre care venisem înainte să ajung la lumea de unde mă întorceam acum ....

Nu era nici o răscruce pe nicăieri. Doar în interiorul meu. Și de regulă, suntem obișnuiți ca la intersecții să ne oprim. Să ne asigurăm și să alegem, apoi să facem pasul. Pasul acela este decizia pentru următorul pas și tot așa. Totul se leagă, totul se îmbârligă, avem uneori cercuri în viață, alteori pătrate, piramide, linii, curbe, piramide inversate și trecem cam prin toate formele geometrice a căror denumire o știm datorită unor invenții lingvistice.
M-am oprit și am căutat un bolovan mai înalt să pot pune aparatul de foto și să-mi pot face o fotografie exact în starea pe care o simțeam. Bateriile erau pe ducă, așa că prea multe finețuri nu-mi puteam permite, trebuia să o nimeresc din prima, una și bună. Și deși de regulă fac astfel de fotografii atunci când simt că zburd și vreau să țopăi și să exprim exaltarea momentului, de data aceasta mă simțeam atât de pierdută. Atât de pierdută într-un sentiment de durere palpabilă a sufletului. Sufletul, organul acela pe care medicii îl tot caută pentru a-l vindeca și nu dau niciodată de el, doar au impresia că se apropie, dar oricât ar scormoni, nu-l vor atinge niciodată.

Ei bine, momentul acela, culisele acestei fotografii alcătuiesc chintesența unei călătorii făcută la mai multe niveluri.  A fost una dintre călătoriile conștiente, în sensul că mi-am propus să conștientizez semnificația fiecărui moment. Și totuși când mă aflu acolo, deși inspir cu toți porii mei fiecare particulă a momentului, totuși nu simt nimic profund. Este doar un banal amalgam de trăiri superficiale: frumos, cald, întuneric, frig, extaz, foame, sete, oboseală, mult, natură, drum, oameni, animale, greu, singurătate, curiozitate, fascinație, somn, insomnie, energie.  Cam asta e tot. Nu e nimic profund. Apoi, când totul e terminat, după ce ai schimbat ritmul, scenariul, peisajul, perspectiva zilei de mâine, hrana, programul, așteptările, fusul orar, activitățile – abia atunci începe prelucrarea reală a informațiilor de tot felul. Atunci e momentul să vezi ce faci cu ele, cum treci peste noile emoții și stări, cum le gestionezi. 

Cam asta este faza prin care trec eu acum și este exact ca atunci când ești îndrăgostit. 

Cei pățiți, cunosc paradoxul dragostei de început: 
dulcea și amara durere a fericirii explozive.

(.....)

P.S.0 - Aparent departe de toată această filosofie, mi-am adus aminte că mi-am mai cumpărat o carte din Kathmandu. În ultima clipă, cu ultimii bani, renunțând la cina ultimei seri: ”Law of success” - complete and unabridged, by Napoleon Hill. La câteva secunde după ce am decis să o cumpăr, aflându-mă la etajul singurei fascinante librării din Nepal, s-a întrerupt curentul electric și am rămas în beznă. Am aprins micul led care îl purtam tot timpul cu mine și am purces spre ieșirea din magazin, să achit și să plec. Iată și aici un fel de fatalitate a momentului care mi-a pus în mâini o carte care s-ar putea să aibă o semnificație încă nebănuită. Are aproape o mie de pagini, acum am desigilat-o și va fi a 5-a carte pe lista de lectură. Hm .... ce miros exotic ..... venit de pe rafturile acelei librării unde poți găsi, cu siguranță, o mare parte din profunzimea tibetană, hindusă, buddhistă, idei și valori ancestrale devalorizate de o societate bolnavă și meschină, a-tot-distrugătoare și autodistrugătoare. Miroase a aventură. La un alt nivel. Mitul Shangri La există. Acolo. Puțini ajung la el. Nu se vede, se simte. 
P.S. 1 - 11.02.2011 
Poate sunt eu prea egocentrică, nu știu .... Cineva, aparent un om de munte, un tip - nu-l cunosc personal -, a încercat să îmi țină în scris o lecție de viață și să taie din relevanța pe care eu o acord acelui ”singur”. Vai de mine, nu contest că toată lumea e singură pe lumea asta la o adică .... și totuși, printre atâția singurei în jurul meu, nu am întâlnit niciodată personal pe cineva care să fie chiar singur. De aici diferența de abordare. Continui să cred că a umbla prin Himalaya de una singură nu este un fleac care merită atât de minimalizat, mai ales de cineva care nici măcar nu a dat ochii cu tine, mâna nici atât.

Muncesti mult si castigi putin. Teoretic, e cum nu se poate mai rau, practic nu-i dracu' chiar atat de negru. N-ai restante la intretinere, reusesti sa-ti achiti rata la masina, de cativa ani nu mai locuiesti cu chirie, te-ai insurat, ai facut si un copil...

Cand erai inca in facultate, ti se parea ca, daca ajungi sa "bifezi" pana la treizeci de ani macar o parte din cele amintite mai sus, ar trebui sa te declari multumit. Aiurea...Sigur, "cu cat castigi mai mult, cu atat vrei mai mult" e deja un truism, dar din ce in ce mai necesara o completare: cu cat castigi mai mult, vrei mai mult si, de fapt, ai din ce in ce mai putin. In primul rand, n-ai timp.

Nu-i nici o noutate, stiu, dar adevarul e ca, in realitate, nici nu vrei sa ai timp. Cand esti obisnuit sa muncesti stahanovist 10-12 ore pe zi, ti se face frica la gandul ca s-ar puteasa ai la un moment dat cateva ore libere in afara celor deja planificate. Oamenii care au timp sunt dubiosi, ratati, someri. Lipsa de timp nu se confunda cu succesul, dar macar iti da iluzia ca lupti din rasputeri pentru a ajunge la el. E lucrul care te tine la birou cu ochii lipiti de computer si urechile sudate de receptor, chit ca ai fi putut umbla de cateva ore in papuci de casa. In al doilea rand, n-ai chef. E acoperirea "perfecta" pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face sa ai la un moment dat mustrari de constiinta. N-ai chef sa discuti, n-ai chef sa citesti decat reviste, n-ai chef de tipetele aluia micu' si, in general, n-ai chef de nimic.

Esti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare. Motive suficiente pentru ca, in timp, oamenii fara chef sa inventeze televizorul si divortul. In fine, n-ai prieteni. De fapt, nici nu-ti mai vine sa ai prieteni, prietenii sunt energofagi, consuma timp si resurse, cu prietenii trebuie sa te confesezi, iar intalnirile la o bere cu amicii pot sa nu duca la nici un rezultat concret. Ceea ce nu se poate spune despre un pranz de afaceri, bunaoara.

Lista e mult mai lunga, ramane deschisa. Ce castigi totusi? Mai intai, castigi o oboseala cronica. Omul de succes e mereu obosit, semnele unei oboseli cronice sunt precum tresele in general, cu cat mai multe cearcane, cu atat mai bine, paloarea cadaverica e deja semn de distinctie. Te poti alege apoi cu ulcer sau diabet. Alaturi de divort, intra in categoria bolilor profesionale si, oricum, e aproape de neconceput sa vrei mai mult si sa nu cresti proportional cu ambitiile exprimate numarul tigarilor si al canilor de cafea. Evident, mesele au din ce in ce mai putina importanta... In fine, succesul te face din ce in ce mai bogat in amici, cunostinte si relatii, oameni "buni" a caror valoare e dictata de functia pe care o ocupa.

Ce mai conteaza faptul ca stai de vorba ore intregi cu indivizi cretini sau anosti? Sau ca succesul te obliga sa participi la tot felul de evenimente mai mult sau mai putin mondene? Oamenii care muncesc mult nu se distreaza, socializeaza. Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa. Si totusi... Muncesti putin, castigi mult nu tine.

E la limita bunului-simt, avem in spate cateva mii de ani in care ni s-a inoculat filosofia devenirii prin munca. E o crima sa nu muncesti, dar nimeni nu-ti spune ce omori daca muncesti prea mult. Pentru ca, nu-i asa?, munca innobileaza, inalta, restul sunt doar pagube colaterale. Muncesti mult, castigi putin. E o concluzie poate paradoxala, dar la care nu pot ajunge decat cei care muncesc foarte mult. De obicei insa, tocmai din cauza muncii in exces, ei nu mai au timp sa se gandeasca la asta.