Programare la moarte

Stați așa, să prindem și noi loc la programare!

Suntem bolnavi fără aprobare,

vrem să ne programăm la moarte.

Aaaa? Nu se poate? De ce? Faceți parcări peste cimitire? Sau mall-uri?

Bine domne, atunci să ne ardeți ..... Aaaa? Nu se poate? De ce? Că s-au defrișat pădurile? Păi atunci nu știu, dați-ne cadavrele hrană la pești, e bine? Cei mai arătoși dintre noi ne donăm Facultății de Medicină, că am auzit că studenții nu mai au pe ce să facă practică .... ah, dar stai, că dacă nu mai sunt spitale, la ce bun să mai pregătim medici?!?!

Spitale desființate.
Spitale anulate. 
Spitale transformate în azile. 
Spitale închise. 
Bolnavi externați forțat. 
Nou-născuți și leuze scoase din unități spitalicești.

”Managerii spitalelor sunt de vină pentru aceste situații, pentru că știau de două luni despre această reformă a statului.”

Hai să demolăm crucile din cimitire, să mai construim un mall!

Nu, nu se închid spitale. E vorba de ”o regrupare a unităților spitalicești. Care e problema?”

Cică e bine să nu mai fie spitale. Din cosmos se va vedea o țară în care toți oamenii sunt atât de sănătoși, încât nu au nevoie de spitale. Nu se întâmplă nici accidente, nu naște nimeni. Este un paradis.

În Sulina s-a desființat spitalul. În caz de urgență, șalupa face o oră la dus și două ore la întors. Foarte frumos. O stare de spirit excelentă pentru locuitorii de acolo. Adrenalină permanentă. Aventură, nu?

Dar de ce vorbim noi de Sulina? E doar o situație de excepție. Avem SMURD-ul, nu avem nevoie de spitale. Mă rog, poate că acest caz Sulina ar trebui reanalizat, nu zic nu, dar în rest nu văd nici o problemă.

Putem vorbi de un genocid oare?

Citeam pe internet că locuitori ai județului Caraș-Severin au de parcurs aprox. 100 de km până la cea mai apropiată unitate medicală. Ah, ce contează 100 de km? Păi contează chiar și dacă ai avea o șosea lină și liberă și o mașină de super-viteză, căci, după cum se comenta de curând tot prin presă, în România se dau amenzi de depășirea vitezei în trafic chiar și ambulanțelor aflate în misiune. Dar să nu dramatizăm, căci șosele line și libere și ambulanțe de super-viteză nu prea avem, deci nu ia nimeni amendă, sîc! Eh și, ce dacă o să mai moară oamenii cu zile? Mai puține guri de hrănit, mai puțină îmbulzeală la promoții.

Citez de pe http://soim.ro/story.php?title=despre-inchiderea-spitalelor-si-uciderea-copiilor:

”(...)

Despre închiderea spitalelor şi uciderea copiilor

Accesul la sistemul sanitar a devenit un lux în România, ceea ce nu se întâmplă în ţările civilizate. (....) suntem doar cu numele în Uniunea Europeană. Unde altundeva se închid spitale după criterii absolut arbitrare, fără o cercetare temeinică a impactului asupra populaţiei din zonele respective, la repezeală, după criterii aşa-zis contabiliceşti, care în realitate n-au însă nimic de-a face cu buna guvernare, ci doar cu incompetenţa? Incompetenţă care atentează la viaţa cetăţenilor. Unde altundeva în UE s-a ajuns să se transporte bebeluşii din incubatoare la zeci de kilometri, fiindcă de-a doua zi se închide spitalul, ca şi bolnavii cu perfuziile înfipte în braţe? Numai la noi.

Recent au fost închise 67 de spitale, iar unii pacienţi au fost transportaţi la unităţile spitaliceşti care rămân în stare de funcţionare cu maşini SMURD. (....) Am văzut imagini cu transportarea bebeluşilor din incubatoare şi m-am înfiorat. Parcă erau cadre dintr-un film de război, unde se evacua un spital la repezeală, fiindcă armatele duşmanilor se apropiau primejdios. Însă nu suntem în faţa unui film, suntem în realitatea anului 2011, (....)

Pe lângă închiderea spitalelor, în sistemul sanitar se petrec adevărate crime. Crime în masă. De neiertat. Unde numai oamenii cu inimă de câine pot să vină cu scuze şi cu argumente. Cu povestea de zăpăcit naivii a lipsei banilor, în condiţiile în care Guvernul îşi îmbogăţeşte clientela politică şi pe vreme de criză. Este vorba de cazul copiilor bolnavi de cancer.

Aproape 90% din copiii bolnavi de cancer din România sunt nevoiţi să meargă la investigaţii contra cost în afara spitalelor şi să-şi procure singuri o parte din tratament, în condiţiile în care circa 80% dintre ei provin din familii cu venituri sub 500 de lei, potrivit Asociaţiei P.A.V.E.L . “Un procent de 65 -70 la sută din copiii bolnavi de cancer sunt internaţi în Bucureşti la unităţile medicale de specialitate, Fundeni sau Marie Curie. Din păcate, aceşti copii sunt nevoiţi să îşi facă analize de tip RMN sau computer tomograf pe banii părinţilor la o clinică privată şi, mai mult decât atât, o parte din medicaţia prescrisă de medicul specialist trebuie procurată din străinătate”, a precizat recent pentru Newsin Olga-Rodica Cridland, preşedintele Asociaţiei P.A.V.E.L. Asociaţia P.A.V.E.L. (Primind Ajutor, Viaţa Este Luminoasă) este asociaţia părinţilor cu copii bolnavi de cancer, leucemii si anemii grave. Potrivit preşedintelui Asociaţiei P.A.V.E.L., în anumite situaţii costurile pentru investigaţii şi tratament pot depăşi 2.000 de lei, bani nedecontaţi de Casa de Asigurări de Sănătate, motiv pentru care o parte dintre copii sunt nevoiţi să renunţe la tratament sau să îl facă cu întârziere.
La ora actuală, în România sunt 5.000 de copii bolnavi de cancer, şi anual se mai înregistrează alte noi 500 de cazuri. Câţi dintre ei au banii necesari să-şi asigure tratamentul? Puţini, desigur. Iar neasigurarea medicamentelor şi procedurilor are un singur rezultat. Şi acesta este cert - moartea copiilor bolnavi. De aceea, acuzaţia pe care am formulat-o, de crime în masă, nu este nici cu un micron deplasată. Aceasta este România reală. Ca un coşmar.
Cornel Itu,

Deputat PSD”

    Nu știu cine este dl. Cornel Itu, nu mă interesează politica sau partidele politice, eu mă leg de cifre si de o descriere a unei situații extreme pe care unii dintre noi o miroseam de vreo 10 ani încoace.

Da, România este o țară condusă ”exclusiv contabilicește”, sentimentul ăsta îl are oricine. Nu tu grijă pentru om, nu tu respect, nu tu comunicare, presa ”latră, dar convoiul trece” ș.a.m.d. Probabil că cineva, o echipă de oameni foarte eficienți, se trezește dimineața cu creionul printre degete, se uită unul la altul: ”Ce mai tăiem azi? Da hai mai repede, că trece ziua și crește iarba pe terenul de golf!”

Zic și io așa, ce tot ”cetățeanul turmentat”. Ca omul a cărui mamă a murit de cancer și are multe de povestit și care dupa 6 ani de când s-a întâmplat nu se poate uita la pozele din spital, la ce catastrofă de spital .....

Mulți sunt sătuli de negativismul meu, majoritatea s-au retras cu ani în urmă, considerând că ”prea le văd pe toate în negru”. Din păcate, am avut dreptate. Din păcate.

Citat din http://www.observatorulbuzoian.ro/?p=3395:

”La Pătârlagele, Primăria dă Guvernul în judecată pentru desființarea spitalului în timp ce la Pârscov, 12 bolnavi ai nimănui așteaptă să fie mutați în altă parte

Nu vor sub nici o formă să accepte că spitalul în care mergeau să se trateze va fi transformat într-un azil de bătrâni. Oamenii din Pătârlagele dar și localnicii din 8 comune din zonă sunt revoltați de decizia Ministerului Sănătății de a transforma unitatea medicală în care ajungeau bolnavii cronic într-un cămin de bătrâni.

În speranța că vor putea schimba ceva, aleșii locali din Pătârlagele au decis să nu accepte proiectul privind închiderea spitalului și să dea Guvernul în judecată. În aceste zile, primarul orașului împreună cu un avocat deja angajat strâng acte la dosar cu care să meargă împreună în justiție pentru a convinge că nu este oportună închiderea spitalului și transformarea lui în azil de bătrâni.  

” E o hotărâre a Consiliului Local, de a acționa Guvernul în judecată, am discutat cu un avocat, strângem probe, după care analizăm dacă se merită sau nu să recurgem la un proces. Spitalul nu avea datorii, oameni mergeau aici și cereau sfaturi medicilor, chiar dacă erau pensionari. Înainte de a-l închide,t oate cele 30 de paturi erau ocupate, i-am dat afară pe oameni, i-am trimis acasă, pentru că nu aveam ce să facem. Sunt într-o situație critică iar de aici nimeni nu vrea desființarea spitalului care deservea 8 localități, circa 40 de mii de oameni”, ne-a declarat primarul din Pătârlagele, Ion Gherghiceanu.  

După închiderea spitalului din Pătârlagele, 38 de oameni, cadre medicale și personal auxiliar, au rămas fără loc de muncă, doar unii dintre ei așteptând în aceste zile să afle unde au fost redistribuiți.

”În ianuarie, am investit niște bani în acest spital, am făcut acoperișul la blocul alimentar, sperând că va rămâne al nostru”, a adăugat primarul Ion Gherghiceanu.

La Pârscov, aceeași situație disperată, după închiderea spitalului. 12 bolnavi fără familii sunt încă în unitatea spitalicească în care nu s-a mai făcut aprovizionarea de la finele lunii. Oamenii sunt disperați și așteaptă cu bagajele făcute să fie mutați într-un alt loc, între timp, bolnavii primind hrană de la localnici ori de la asistentele care se încăpățânează să rămână și să-i îngrijească pe cei aflați în stadiu terminal. În maxim două zile, nici centrala termică nu va mai funcționa, așa că pacienții vor trebui să fie mutați în altă parte cât mai curând posibil.

Între timp, astăzi, Direcția de Sănătate Publică a făcut redistribuirea pe posturi a cadrelor medicale care au optat după închiderea spitalelor în care au lucrat pentru alte unități medicale.

Este vorba despre circa 140 de oameni, personal auxiliar și personal medical, cei mai mulți medici și asistenți optând pentru Spitalul Județean, Spitalul de Neuropsihiatrie de la Săpoca și pentru unitatea de la Nehoiu. Aceasta în timp ce personalul TESA va intra în șomaj,

Problema este că managerii spitalelor mari din județul Buzău nu vor să-i angajeze pe cei care au rămas pe dinafară odată cu închiderea spitalelor în care au lucrat. Banii puțini de care dispun unitățile spitalicești nu le-ar permite managerilor plata salariilor tuturor angajaților. Doar o suplimentare a fondurilor de la bugetul de stat ar rezolva situația însă până acum nu e nimic cert în această privință.

“Am nevoie de personal, pentru că de când s-a dat ordonanța Boc, s-au produs goluri. Chiar aș avea nevoie de personal, dar proasta  finanțare nu-mi permit să angajez. Noi oricum depășim acest procent, orice persoană pe care o angajez risc să nu o pot plăti. Dacă îi angajez și nu-i plătesc pe mine mă trag la răspundere”, susține managerul Spitalului Județean, medicul Doru Nicolescu.

Nici la Spitalul de Neuropsihiatrie de la Săpoca, situația nu stă altfel. Managerul unității, Dumitru Popescu, susține că ar avea nevoie de câțiva medici și asistenți, dar și de infirmieri, însă numărul angajărilor va fi destul de limitat, tocmai din cauză că nu ar avea cu ce să-i plătească. ”Avem câteva posturi vacante, avem și nevoie de oameni pentru că din 2010 sunt multe tăiate, însă locuri vor fi destul de puține. Când DSP ne-a transmis să acceptăm personal distribuit din spitalele care vor fi tranformate în aziluri, le-am făcut scris și i-am întrebat dacă se respectă ordinul ministrului privind încadrarea în 70 la sută cu cheltuielile de personal. Dacă aș angaja, aș depăși acest procent, și atunci vor fi foarte puțini angajați.”, susține șeful Spitalului de Neuropsihiatrie de la Săpoca, Dumitru Popescu. Rămâne de văzut cum se va finaliza toată această reformă, după cum îi spun guveranții, haosului produs în sistemul medical românesc, odată cu decizia de a desființa a 67 de spitale din toată țara.

Cristina DINULESCU”

http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2011/04/04/autoritatile-din-comanesti-refuza-inchiderea-spitalului-local.html:

Ziarul de Bacău, 04.04.2011

Autorităţile din Comăneşti refuză închiderea spitalului local

Activitatea la Spitalul “Ioan Lascăr” din Comăneşti s-a desfăşurat, vineri, în condiţii normale, deşi Ministerul Sănătăţii şi Familiei inclusese această unitate medicală în lista celor care, începând din 1 aprilie, nu mai primesc finanţare de la casele de asigurări de sănătate, urmând a fi transformat în azil de bătrâni.
“Toate paturile sunt ocupate, s-au făcut şi internări de urgenţă, autorităţile dându-ne asigurări că vor susţine financiar spitalul”, a declarat, pentru Agerpres, medicul radiolog Mioara Cârlan, directorul spitalului din Comăneşti. Potrivit acesteia, unitatea medicală pe care o conduce “întruneşte toate condiţiile legale pentru a-şi continua funcţionarea, acoperind şi toate condiţiile cerute de minister”.

”Nu avem datorii, există două linii de gardă, iar interesul populaţie de pe Valea Trotuşului, o zonă în care activitatea minieră a creat probleme de sănătate multor locuitori, este deosebit de mare, solicitările pacienţilor ridicându-se la normele impuse’, spune Mioara Cârlan. Ea a mai spus că ,,autorităţile locale au făcut eforturi deosebite pentru dotarea şi modernizarea spitalului’, între acţiunile întreprinse enumerate de aceasta aflându-se ,,promovarea a două proiecte europene, care au devenit eligibile şi la care lucrările de execuţie au început, vizând-se eficientizarea producerii energiei termice şi implementarea de baterii solare pentru obţinerea de curent electric din resurse regenerabile, investiţii ce depăşesc suma de aproape trei milioane de euro, alocarea de la bugetul local, numai de la preluarea spitalului de către Primărie în iulie 2010, a 800.000 de lei, precum şi atragerea de sponsorizări din partea firmelor din oraş, sumă ce se ridică, în ultimele şase luni, la peste 200.000 de lei’.

Printre donatorii spitalului se află firma austriacă ‘Holtz Industrie’, care are o sucursală în oraş, dar şi primarul oraşului Viena, Michael Haupl care, după vizita efectuată în luna noiembrie 2010 în Comăneşti, a promis sponsorizări de peste 500.000 de euro pentru dotarea unităţii medicale din localitate cu aparatură modernă de investigare şi tratament şi perfecţionarea profesională a medicilor spitalului.

‘Spitalul nu va fi închis, sistăm orice investiţie şi plăţi şi dăm banii la spital, autorităţile din domeniul sănătăţii ne pot cere orice, dar asta nu înseamnă că acceptăm să transferăm pacienţii ori pleacă medicii şi asistenţii’, a declarat, vineri, pentru Agerpres, primarul din Comăneşti, Viorel Miron. El s-a arătat revoltat pentru că ‘fără a avea informaţii cu privire la ceea ce plănuiesc guvernanţii, dar în conformitate cu actul de preluare, în iulie 2010, de către Consiliul local a spitalului, s-a trecut la angajarea de medici şi asistenţi, dar, mai ales, la alocarea din resurse proprii ori atrase sume importante vizând modernizarea şi eficientizarea spitalului, banii publici fiind cheltuiţi, astfel, inutil’. Din aceste motive, spune primarul Miron, ‘luni vom depune, în numele Consiliului Local, plângere penală împotriva Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate pentru abuz contra intereselor publice’.

‘În cazul în care nu se va permite funcţionarea spitalului, voi declanşa, aşa cum am promis greva foamei. Am făcut tot posibilul pentru ca locuitorii din oraş să nu iasă în stradă pentru a susţine o doleanţă firească pentru o comunitate care a dorit ca autorităţile locale să aloce sume din buget pentru continuarea activităţii spitalului, dar se pare că orice argument normal nu contează atunci când cineva doreşte să distrugă. Aşa că sunt solidar cu oamenii care m-au ales, nu vreau să-i implic direct, dar nu mai răspund de ceea ce se va întâmpla’, a mai precizat primarul Miron. Spitalul din Comăneşti, care are angajaţi, la un număr de 130 de paturi, 26 de medici în opt specialităţi, precum şi circa 80 de asistenţi medicali şi infirmiere, ar urma să fie transformat în azil de bătrâni.

‘Este o decizie incredibilă, ţinând cont şi de faptul că în aceeaşi curte unde este amplasat spitalul ‘Ioan Lascăr’ mai funcţionează, în prezent, în clădiri foarte bune şi cu personalul aferent, încă două azile sociale, unul într-o clădire datând din 1976, iar cealaltă finalizată în 1997. De asemenea, în Comăneşti există şi o unitate medicală destinată bolnavilor suferind de afecţiuni neuropsihice’, a declarat, pentru Agerpres. medicul chirurg Andrei Kanabe.

‘Oare este mai bine, se doreşte chiar de forţe obscure, ca oraşul Comăneşti, pentru care există proiecte valoroase în domeniul turistic venite din partea unor oameni de afaceri austrieci şi italieni, să devină doar o localitate de asistaţi sociali în loc de a permite crearea de condiţii pentru o dezvoltarea explozivă chiar a turismului?’, se întreabă medicul Kanabe. Termenul dat de către Direcţia pentru Sănătate Publică Bacău angajaţilor spitalului din Comăneşti pentru a-şi alege un alt loc de muncă a expirat pe 31 martie, însă aceştia ‘se mai pot adresa adresa DPS pentru a-şi exprime opţiunea”, spune medicul Mihaela Popescu, directorul general al instituţiei.

‘În cazul în care pentru un post ar fi doi sau mai mulţi candidaţi, aceştia ar fi departajaţi după fişa de evaluare, numai că până acum managerul nu şi-a evaluat angajaţii Spitalului Comăneşti, aşa cum a indicat ministerul’, a mai spus medicul Popescu. Potrivit directoarei DSP Bacău, ”sunt pregătite ambulanţele necesare pentru a-i muta pe pacienţii din Comăneşti la Spitalul municipal de Urgenţă din Moineşti, care are capacitatea de a-i prelua, dar lista cu pacienţii pe care ar fi trebuit să o pună la dispoziţia DSP managerul din Comăneşti încă nu a ajuns’.

‘Sunt de admirat demersurile pentru păstrarea spitalului din Comăneşti însă este cert, de astăzi spitalul din Comăneşti este desfiinţat, iar angajaţii trebuie să ia decizii în cunoştinţă de cauză. În privinţa salariaţilor, am colaborat bine cu DSP, astfel încât, fiecare să aibă un nou loc de muncă’, a precizat, la rândul său, Aurel Creţu, liderul filialei băcăuane a Sanitas. AGERPRES”

http://www.1stiri.ro/vezi_link_stire.php?id=27869&idc=3:

 Evacuare la Caritas: pacienţii au fost scoşi din spital pe tărgi, ajutaţi de asistente şi de medici

Spitalul Caritas din Capitală este pe lista unităţilor medicale care vor fi transformate în azil de bătrâni.

Zeci de pacienţi au fost evacuaţi vineri (01.04.2011)

O parte dintre ei au fost externaţi, iar alţii au fost transportaţi la alte spitale.

"Nu trebuia să facă aşa ceva!", a declarat cu lacrimi în ochi unul dintre pacienţii ajutaţi de o asistentă să coboare treptele spitalului. 

Doi dintre copiii din secţia Neonatologie au avut nevoie de condiţii speciale de transport. Ei au fost scoşi din spital în incubatoare.  

Personalul medical va fi distribuit la alte unităţi.

http://www.1stiri.ro/vezi_link_stire.php?id=27869&idc=3:

 Singurul spital din Ţăndărei, desfiinţat

Ultimii pacienţi ai spitalului orăşenesc din Ţăndărei au părăsit, în weekend, unitatea sanitară. Personalul - 6 medici rezidenţi, un biolog şi 50 de asistenţi medicali - va fi redistribuit la alte spitale din judeţul Ialomiţa.

Autorităţile locale susţin că decizia este aberantă. Spitalul era singura unitate spitalicească din zona Ţăndăreiului, un oraş cu 14.000 de locuitori. Acesta va ajunge adăpost pentru bătrâni deşi în oraş funcţionează deja un complex de servicii sociale de îngrijire a vârstnicilor la cerere şi doar jumătate din locuri sunt ocupate.

http://www.1stiri.ro/vezi_link_stire.php?id=27869&idc=3:

 Ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, despre comasarea spitalelor. Măsuri speciale de urgenţă instituite după desfiinţare (după desființare?!?!? Oamenii aceștia conduc ministere?!?!? Pe banii noștri????!!!! Ca să gândească ”după”?!?!?)

 În 6 din cele 67 de localităţi unde s-au închis spitale şi unde pe o rază de 15 km nu se află niciun serviciu de urgenţă, în următoarele 3 luni vor fi dislocate unităţi de ambulanţă, astfel încât pacienţii să poată fi transportaţi rapid la o unitate sanitară.   

Procesul de reorganizare a spitalelor a început la 1 februarie şi s-a desfăşurat în mai multe etape, deci nu se poate spune că unităţile nu au cunoscut detaliile acestor proceduri, potrivit ministrului Sănătăţii, Cseke Attila.  

Din pacienţii trimişi la alte spitale, 90% sunt pacienţi care au fost lăsaţi să plece acasă (adică .... 90% stăteau degeaba prin spitale și acum au fost trimiși acasă pe jos, cu sacoșa în mână?!?!?). Doar 10% au avut nevoie de îngrijiri medicale în alte unităţi. Asta dovedeşte că în unităţile desfiinţate se desfăşurau mai mult activităţi care ţin de asistenţa socială. 

Analiza unităţilor care trebuiau închise a durat două luni. 

Unităţile închise nu dispuneau nici de medici care să poată asigura garda permanentă, a explicat la TVR ministrul Sănătăţii. 

Pe de altă parte, Ministerul Muncii transformă spitalele în centre pentru îngrijirea persoanelor vârstnice. Suma asigurată de  minister este de 200 milioane lei, iar programul se desfăşoară pe o perioadă de 33 de luni. Au fost deja încheiate contracte cu 7 unităţi în acest sens, a reconfirmat la Ora de ştiri secretarul de stat în Ministerul Muncii Nicolae Ivăşchescu. 

67 de spitale s-au închis săptămâna aceasta, iar pentru multe dintre ele nu există planuri clare de reprofilare.

O alternativă salvatoare pentru spitalele aflate pe lista neagră a Ministerului Sănătăţii ar putea să vină din partea primăriilor. Puţine au însă bani să suporte costurile de funcţionare.

Decizia de închidere a fost luată prin hotărâre de guvern, iar motivul invocat de autorităţi a fost lipsa de performanţă.

În urma acestei reorganizări, sute de medici şi de asistente trebuie să-şi găsească de lucru în alte unităţi. Mii de pacienţi au fost fie externaţi de urgenţă, fie mutaţi în alte spitale.

Imediat ce s-a dat vestea evacuării, au început şi protestele. Oamenii au ieşit în stradă în localităţile în care spitalul desfiinţat era şi singurul la care aveau acces.

Da, sigur, și Gadaffi a declarat că populația îl adoră și că de fapt oamenii au ieșit pe străzi dintr-un sentiment de adulație!!

 Ce urmează? Selecția naturală. Depresii, sinucideri, greva foamei, proteste, avorturi pe câmp sau pe unde se nimerește ..... totul e o nebuloasă și treptele progresului duc către adâncuri neștiute încă. Dar, deocamdată, România este o zonă în carantină ............. pe termen nedeterminat .... 

consumul nostru cel de toate zilele

V-ați gândit vreodată să vă țineți evidența cheltuielilor cent cu cent? Eu fac chestia asta de ….. practic de când sunt stăpână pe ceea ce câștig și cheltuiesc, deci cam de 21-22 de ani. A existat o pauză de vreo 3 ani, așa-numitul ”vârf financiar” care tocmai începuse să se contureze și în România pentru cei care păreau că își găsesc un loc în the middle class. Ei bine, timp de vreo 3 ani de zile, venitul meu lunar depășea media, desigur la categoria mea de vârstă, pregătire, așteptări, abilități etc. Cam puțin și cam foarte scurt intervalul, dar îndeajuns încât să pici pe o periculoasă pantă a ”desfrâului instinctual” de a cheltui fără să ții cont prea mult. Un exemplu banal, ca să nu divagăm prea mult: econom înseamnă, printre altele, să te duci o dată pe lună la cumpărături domestice (alimente, igienă personală, igiena gospodăriei, ceva cărți și cadouri) cu o listă bine întocmită dinainte și să o urmărești. 

A trece de comportamentul econom înseamnă a te duce pur și simplu în aria comercială, fără nici o listă, punând în coșul de cumpărături o mare parte din ceea ce te tentează și trecând cu ușurință pe lângă marca de bere Bergenbier (3 lei/2 litri), întinzând cu plăcere mâna spre un ”stejar strong” (3,50 lei/500 ml) sau Peroni (5 lei/330 ml). Prețurile sunt orientative, momentan am început să scot și berea din meniu, așa că nu prea mai știu care cum și cât mai costă. Desigur că procesul invers, acela de revenire (unii îl numesc ostentativ ”coborâre”, dar eu nu sunt sigură că e o coborâre), este mult mai dureros decât procesul de urcare, dar, dacă ai fost toată viața un individ moderat (moderația în orice faci e sfântă, e rețeta vieții!), toboganul va fi mai soft.

Ca urmare, de doi ani de zile am un fisier special cu toate cheltuielile. Cât încasez și cât cheltuiesc. La final de an rezultă un minus sau un plus. Cheltuielile sunt împărțite pe categorii foarte clare, evident, și în general acestea rămân cam aceleași: alimente, garderobă, igienă corporală, animal de casă, excursii, încălțăminte, articole sportive, activități sportive, cadouri, bani dați la oameni amărâți, întreținere, telefon, energie electrică, transport, cărți, pregătire profesională (facultate sau alte cursuri) și detalii de genul ăsta.

Comparativ, anul trecut am dat foarte mulți bani pe cărți.

Anul acesta nepermis de mulți bani au intrat în echipament sportiv și tot ce ține de activitățile bicicletei (concursuri, echipament, accesorii, întreținere). Aici am depășit cu mult plapuma, ba chiar am consumat 3 plăpumi la capitolul acesta, deci un mare semnal de alarmă pe viitor. Cu banii cheltuiți aici, mâncam doi ani (incredibil, nu? Dar așa este, pe bune!!)

Ei bine, anul acesta am mai adăugat o rubrică care acum mi se pare interesantă. Și foarte simplu de ținut evidența. Așa că acum știu, de exemplu, pe categorii de alimente care mă interesează pe mine, ce și cât anume consum pe an:

Cartofi               25  kg

Morcovi            38  kg

Dovlecei             5   kg

Ceapă               10   kg

Usturoi               3   kg

Castraveți           6   kg

Roșii                   7   kg

Varză                   8   kg

Căpșuni            12    kg

Mere                 50    kg

Greppfruit         11,5 kg

Portocale          31     kg

Lămâi                 3     kg

Lapte                38     l

Bere                 55      l

Vin roșu             5      l
Ulei măsline      2      l 
Ulei struguri      1,5   l
Unt                    2      kg

Cam asta e, în mare, o listă a alimentelor mele de bază. Băuturi acidulate și alte sucuri nu consum, vin alb nu consum, cafea mai beau, dar e greu de contabilizat și mi se pare irelevant să pui greutatea pulberii de cafea sau a boabelor, căci lichidul consumat are alte valori.

Întrebări?   Propuneri?   Orice altceva?

bucuria de a fi pacient in Romania, caz banal

16.08.2010, București, România

Oooo, ce deliciu, ce minunăție și ce revelație a devenit contactul cu sistemul medical din România! Este o experiență care merită trăită, pentru a aprecia și mai mult momentele în care nu ai nevoie de acest sistem. Din păcate însă, mai devreme sau mai târziu, din varii motive, fiecare dintre noi ajunge să aibă nevoie să apeleze la sistemul muribund ….. De fapt, muribund era acum 10 ani, acum e mort de tot!!! După 20 de ani de cotizat, din care vreo 15 ani nu ai cerut nimic de la el, nici o zi de medical, nici o operație, nici un medicament, ai ajuns să trăiești și clipa în care ai nevoie și ușa, deși întredeschisă, are plasă. Intri doar parțial. Ți se oferă libertatea de a semna statutul de delincvent, plătind chiar din buzunarul tău formularul de declarație (Și în China de astăzi condamnatul la moarte trebuie să își plătească singur glonțul!!). Sau ți se oferă ușa pe care încercai să intri și pe care o poți închide sau trânti în urma ta, pe dinafară. Dacă ești un sensibil sau un obosit sau un neadaptat sistemului în general, s-ar putea să ai ghinion de neșansă și să te pufnească un plâns. Dacă ești dat cu toate alifiile, s-ar putea să ieși din cabinet cu mult-râvnita hârtie și cu o oarecare îngrijire medicală. Dacă ești rodat și rezistent, s-ar putea să poți aduna hârtiile care îți sunt cerute și să revii la aceeași ușă, pășind prin plasa de la prima tentativă. La finalul povestirii veți știi din ce categorie fac parte.

Oare ce să fac mai întâi, având în vedere că e ora 4 p.m. și nu am mâncat astăzi? Să scriu frumoasa povestioară din țara unde totul devine posibil, sau să mă chinuiesc să îmi fac mămăliga cotidiană, pentru a mă hrăni? Partea proastă e că nu prea mă țin încheieturile de la mâini ca să curăț micul tuci în care îmi pot prepara mămăliga, mă apucă groaza că va trebui totuși să o fac, căci altceva nu pot să mănânc.

Deci, în data de 4 august 2010 mă deplasam, ca de obicei, cu bicicleta, spre locul meu de muncă. Mă grăbeam un pic, căci traficul fusese infernal și urma să întârzii cu 10 minute, chestie care îmi displace. Două bătrânele mergeau agale și discutau pe banda de bicicliști, pe dreapta. Se apropia curba de la țâțnitoare și mă gândeam că e mai bine să le ocolesc eu pe ele prin stânga, ca să pot lua o curbă mai amplă. În mod normal, iau curbă strânsă, cu viteza micșorată. Asfaltul tocmai fusese udat cu generozitate. Cum-necum, prima oară în 16 ani de pedalat prin București și împrejurimile acestuia, bicicleta a derapat în curbă, la o oarecare viteză, iar eu am căzut instantaneu, capul s-a pocnit zdravăn de caldarâm, a insistat cu bărbia și eram întinsă pe burtă precum o țestoasă la soare. Gemeam de o durere înfiorătoare a mandibulei, simțeam că dacă iau mâna jos, prin care o susțineam, mandibula se va desprinde și va cădea.  Cele două bătrânele s-au speriat, a mai apărut un bătrân la peste 70 de ani, două mâini s-au repezit să mă ridice, am gemut înfiorător și m-au lăsat pe asfalt. A durat mai mult de 5 minute până să încep să mă mișc și peste 10 minute eram ridicată, cu mâna dreaptă susținându-mi puternic mandibula. Bătrânelul a apelat Salvarea și m-a descris ca fiind ”un băiat la vreo 20 de ani” moment din care a început o parlamentare jenantă și umilitoare probabil. L-am auzit pe bătrân spunând: ”Eu mi-am făcut datoria să vă anunț. Dacă vreți veniți, dacă nu ….”

Am gândit rapid: în 5 minute ajung la birou, Salvarea nu va veni și oricum în traficul de-afară …. nu are rost să stau o oră pe bancă, sperând să vină. În momentul în care am făcut primii pași m-a lovit o cruntă durere din interior, la urechea stângă. A fost elementul determinant să vreau totuși să ajung la un medic, de urgență.

Cu chiu cu vai am ajuns la birou și am întrebat-o pe prima colegă cate mi-a ieșit în cale, dacă are timp să vină cu mine la urgență la Floreasca. Un alt coleg a sărit în mașina firmei și m-a dus la spital, cu mici peripeții. Acolo nu avea loc de parcare, așa că am coborât și ne-am dus pe jos, după care colegul a plecat, nu avea rost să stea și el. Patru ore am stat prin spital. M-a luat în primire un brancardier, apoi medicul de gardă, Lică Mircea, un tip empatic, cu siguranță utilizator de bicicletă. Am stat acolo vreo 10 minute, pe un pat. Erau și studenți în practică. Din bărbie tot picura un fluid uleios, piciorul drept era tot o rană, de la genunchi. Nimeni nu a schițat măcar un gest să îmi curețe rănile sau să se uite la bărbia aia de care mă apucasem ca o disperată. Inițial m-au repartizat eronat la neurochirurgie și am fost martora auditivă a măcănenilor doctorului în cauză. Am revenit la camera de gardă, am fost trimisă frumușel să găsesc camera de radiologie, pentru radiografie la torace, doar căzusem pe el din plin. Eu și Livia, colega care mă însoțea, am reușit într-un final să găsim radiologia respectivă, căci sunt mai multe și nu există indicatoare. Trebuie să fii foarte atent atunci când ți se dau indicațiile topografice, altfel ești ca în labirint. Noroc că mă duceau picioarele. În 10 minute aveam radiografia, nici o fractură.  Am primit apoi o altă trimitere, alt etaj, altă ușă, un doctor al cărui nume începe cu R trebuia să îmi studieze cavitatea bucală, mandibula, maxilarul. Urcă iar pe scări, caută, cotrobăie, întreabă, rătăcește, găsește, intră, așteaptă. S-a uitat, a diagnosticat ”90% sigur nu aveți fractură, dar șocul a fost foarte puternic, nu veți putea mesteca, nu forțați, nu deschideți gura prea mult, nu căscați, nu dați capul pe spate. Va trece în timp, este un traumatism grav, articulațiile de îmbinare dintre mandibulă și maxilar au fost suprasolicitate prin suprapunere, aveți grijă.”. Și mi-a recomandat să merg pe str. Aman 20 să fac o radiografie panoramică a danturii. Am făcut-o vineri și m-a costat 60 de lei – să nu uit să menționez.

Am trecut apoi pe la o ecografie rapidă  a stomacului, pentru a se vedea dacă am vreun organ rupt, spart, pleznit. Nu am văzut niciodată o ecografie mai rapidă și mai superficială, nu a durat un minut să mă mânjească cu gel și să îmi spună că a terminat. Așteptam să îmi dea un șervet să mă șterg. Nu avea nici hârtie igienică!! Absolut nimic. La intrarea în cabinet scria că pacienții trebuie să aibă asupra lor șervețele de hârtie ca să se curețe, mi-a arătat Livia când am ieșit. Nu te ajută nimeni să te ridici, să pășești, să te ștergi, să dispari. Este un real spectacol umilitor.

Am revenit la domnul doctor rezident Lică Mircea. Lipsea momentan, dar am putut aștepta pe pat. Erau 3 studenți. Mă uitam la rănile mele necurățate și la ei și nu pricepeam.  Am rugat să mi se facă ceva la bărbie, dacă se poate, că trecuseră două ore și tot picura fluid din ea. Eh, și cu chestia asta am bulversat mica echipă de practicanți, două fete și un băiat. Una din ele a început să caute pansamente și mai nu știu ce, a renunțat după câteva minute și a concluzionat că e mai bine să vină medicul. Și acesta a venit, tânăra i-a transmis rugămintea mea și desigur că era normal să fie așa, deci s-a ocupat rapid și de bărbie. Adică mi-a spus că mai întâi îmi va administra o injecție puternică, uleioasă, contra durerilor care urmează să apară odată cu ieșirea din șocul căzăturii. Și injecția a fost foarte lungă și anormal de dureroasă. Sora care mi-a făcut-o m-a întrebat: ”Mereu sunteți atât de sensibilă?” ”Da, e dreptul meu să fiu sensibilă, nu?” ”Am întâlnit doar două persoane până acum atât de sensibile la serul acesta, printre care a doua eram eu!”.

Doctorul Lică mi-a admirat indiscret bărbia și m-a informat că e cam nașpa. S-a uitat la mâini, a văzut că stânga se cam umflase și a spus că cel mai bine ar fi să mă trimită la ortoped. Dar până una alta m-a trimis la chirurgie, unde urma să mi se coasă bărbia. Mă rugam să fie cu anestezie!! Acolo, în camera mare de primiri, era nebunie. M-a tras cu el într-o cămăruța pe stânga, unde m-a dat în primire unui asistent. Și am tras o orizontală, așteptând cam 40 de minute până să se ocupe un medic și de mine. Față de cazurile existente, eu eram un fel de entitate neglijabilă, așa că am stat cuminte, doar că nu eram invizibilă.  Am asistat și la un alt caz, pe patul vecin, absolut terifiant, pe care însă nu îl voi povesti. Dl. Dr. Măciuceanu Bogdan a fost un alt empatic și simpatic. M-a terorizat înfiorător cu o dezinfectare profundă a bărbiei mele secționate, a introdus ser de trei ori și a tot curățat, la final m-a apucat plânsul de durere, dar știam că face bine. Apoi m-a întrebat dacă am cumva ticuri nervoase, sau dacă, de felul meu, sunt copil cuminte. Dacă să mă coasă sau să-mi pună niște copci doar? Condiția pentru tipul acela de copci autoadezive era să nu umblu deloc la rană, să nu mă scarpin, să nu o stânjenesc pentru 10 zile. Și-a dat seama că sunt copil cuminte, am promis că nu voi face gesturi necugetate, iar el a promis că voi avea o cicatrice frumoasă la finalul vindecării. La final am asistat la un monolog frustrant al medicului: ”Așa, și rănile de la picior tot chirurgia le curăță? Păi de ce tot noi? Că așa e în spitalul ăsta …” etc. Dar mi le-a curățat rapid, usturător și frumos, mulțumirile mele profunde. După mai mult de trei ore eram, în sfârșit, curățată și dezinfectată. Așa că, după o oră, cu bărbia împachetată, am ieșit din cabinet. Lavinia, draga de ea, încă mă aștepta.

Coboară iar la  camera de gardă și cu o privire galeșă a medicului empatic am fost convinsă să merg la ortoped.  Urcă iar etaje, caută iar, întreabă, rătăcește, găsește, intră. M-au trimis la radiologie din nou, pentru mâna stângă. Nu era fractură, dar era entorsă. Am ieșit de la ortoped după alte 20 de minute, cu un ghips frumușel și o recomandare pentru 7 zile de imobilizare.

Coboram, pentru ultima oară, la camera de gardă. Aici am primit o rețetă pentru antibiotic și antiinflamator și atât. Aici am fost neatentă și am plecat fără să cer vreo hârtie pentru medicul de familie. Dar mă simțeam bine, efectul injecției și-a spus cuvântul.

Am ajuns după-amiază la medicul de familie și am primit doar cele 7 zile de medical, inclusiv week-endul. Era miercuri, miercurea următoare trebuia să reintru în normal.

Prima noapte am dormit, eram terminată.  A doua zi am zăcut, era joi. Seara mi-am dat seama că măselele din spate, de sus, nu erau doar un pic ciobite, ci secționate. Și mă durea la cea mai mică atingere, dar nu puteam scoate jumătățile mișcătoare, care se adânceau în gingie. Vineri am ajuns la stomatolog. Cu o anestezie puternică și foarte dureroasă, a fost posibil  să îmi extragă partea ruptă din măsea. Din păcate, din cauză că nu pot deschide îndeajuns maxilarul, nu poate executa lucrarea, mai așteptăm. Voi continua cu mălai fiert, nu mor din asta.

Marți dimineață m-am trezit și nu m-am putut ridica din pat. Dureri crunte din stânga toracelui răbufneau incredibil, nu puteam ofta, mișca, nu mă puteam așeza sau ridica. Am zăcut marți. Și miercuri. Am anunțat la birou că vin luni. Miercuri și joi le acopeream cu un week-end lucrat. Vineri din concediul de odihnă. Dar luni dimineață mi-am dat seama că o săptămână la orizontală ar fi indicată. Pe lângă insuficiența alimentară, erau durerile mari din torace și încheieturile foarte slăbite ale mâinilor. Mă simt ca un olog care se ajută de genunchi și coate.

Am vorbit cu medicul de familie. Din cauză că aveam deja 30 e zile de medical pe ultimele 12 luni, el nu îmi mai putea da nici o zi. Și mi-am adus aminte cu nervi că atunci când am fost gripată și am avut nevoie de o săptămână, el mi-a dat de luni până duminică, mâncându-mi astfel 2 zile (cele de week-end) de pomană din porția de medical la care avem dreptul. Dar nu te iei la discuții cu medicul de familie. Singura soluție era să merg la el, să iau o trimitere la un ortoped. Greu pe caniculă, singur, cu dureri, dar m-am dus cu metroul de la Păcii la Drisdor și de acolo pe jos 15 minute. Cea mai apropiată clinică unde puteam intra la un ortoped era Vitan. Am intrat într-o farmacie să întreb cum ajung acolo, eu luând-o inițial spre Alba-Iulia. Farmacista, lovită de caniculă, sărăcie, frustrare sau alte supărări mi-a spus să merg spre Drisdor. Am avut imprudența să întreb: ”Păi Mall-ul nu e spre Alba-Iulia?” (Drisdor era în sens opus). ”Dacă tot ați intrat și ne întrebați și vă dăm o informație gratuită, de ce nu mă credeți?” Am rămas perplexă, am lăsat-o să spună și am plecat cu mulțumiri și plecăciuni pentru informația gratuită!! La gestul meu de zâmbet larg m-a zdrobit durerea din urechea stângă și am stat 5 minute în stradă să îmi revin.

Ca să nu mai dau bani pe transportul în comun am luat-o pe jos, cam 20 de minute. La etajul 2, stânga, camera 189 era cabinetul de ortopedie, din păcate nu am notat numele doctorului și nici nu am luat o copie după cartea lui de vizită, având destule xeroxate pe birou. Medicul vorbea la telefon. Am așteptat 10 minute afară, disciplinată, după care am cioconat din nou și am intrat. El și-a strigat asistenta, o blondă cu pretenții autoritare (după figură și ton), neapetisantă, plictisită, și a dispărut pentru a-și continua conversația telefonică privată.

Asistenta a întins mâna spre mine, cu niște minungrozitoare unghii verzi. Era prea cald și probabil că articula greu, dar eu am înțeles gestul ei și i-am înmânat trimiterea. Mi-a cerut hârtia de la spital. ”Am lăsat-o la medicul de familie.” ”Păi nu trebuia.” ”Dacă o să mă lăsați să spun șirul poveștii, poate ne și înțelegem. Medicul de familie mi-a dat 7 zile de medical în baza acelei hârtii de la spital.”

A venit doctorul și am început să povestesc ce și cum și de ce ajunsesem la el de fapt.  Pe o ușă din încăperea următoare a intrat un tip, un civil, cum că era gata și îl aștepta pe doctor să termine cu mine. Mi-a dat impresia unui aranjament ad-hoc, în spitale ne lovim cel mai adesea de astfel de situații. Deci doctorul era deja cu mintea dincolo, nu la mine.

I-am spus ca mă îngrijorează durerea toracică și, secund, încheieturile de la mâini. M-a tras spre el, stând pe scaun, eu în picioare, m-a prins cu mâinile de mijloc și m-a ascultat cu urechea dreapta în dreptul coastelor de pe stânga. După două minute a concluzionat că nu pare a fi o fractură sau fisură. I-am spus că la spital mi s-a făcut radiografie și nu aveam nici o fractură.  ”Și vreți concediu medical?” ”Aș avea nevoie de câteva zile, pentru că am probleme cu respirația, poziționarea, durerile ….” Nu m-a lăsat să îi explic că nu mă puteam baza pe mâini, mă ridicam și mă culcam cu mare greutate, nu puteam ofta, strănuta din cauza durerilor. Plus că mâncam mămăligă punctând urechile cu degetele de la mâini, să mai atenuez durerea la tentativa de masticație. S-a adresat asistentei: ”Are trimitere?” ”Da.” ”Și celelalte acte?” ”Nu.” ”Aduceți declarația, adeverința și veniți din nou.” După care a plecat.

Asistenta mi-a dat lista cu documentele pe care ar fi trebuit să le aduc, informații pe care ar fi trebuit să le aflu de la medicul de familie, înainte de a bate drumul până aici:

”- declaratii tip - 2 buc - se cumpără de la parter, 20 bani bucata (!!)
- trimitere de la medicul de familie, către ortopedie
- adeverinta de salariat care sa specifice si nr. zilelor calendaristice de concediu medical din ultimele 12 luni + copie
- carte de identitate + copie
- alte documente care sa ateste boala + copie
- copii certificate medicale anterioare, bilete de iesire din spital, recomandari de la medici specialisti, scrisori medicale.”

Am plecat, ce să fac?

Ar fi trebuit să mă mișc rapid, să mă întorc la medicul de familie, poate mai avea hârtia mea de la spital, să merg la servici, să primesc adeverința de salariat și să revin la ortoped până la ora 14. Era ora 13. Sau să iau drumurile la picior a doua zi.

Tocmai când mă întrebam dacă se merită efortul, am dat cu ochii de textul declarației și m-am revoltat. Instantaneu mi-am dat seama că, cel puțin pentru acest caz, nu voi accepta să semnez o aberație prin care mă oblig să stau la domiciliu între orele cutare și cutare. Practic, între orele 8 a.m. și 8 p.m. puteam lipsi doar două ore din casă. Parcă aș fi infractor!!! Nu mai am acum puterea să comentez abordarea medicului ortoped - aducându-mi aminte dureros de viu de abordările tuturor medicilor din Germania, cu care m-am intersectat în cei patru ani de existență pe acolo, din care un an aproape l-am petrecut prin spitale, cabinete și tratamente -, mi-am suprasolicitat mâinile și mi-e foame și dor de ducă.

Am plecat spre casă, pe aceeași caniculă, ținând brațele strâns încrucișate peste piept, ca să atenuez senzația de durere la nivelul de torace și cap al pieptului. În trenul de metrou simțeam cum se formau lacrimile în colțurile ochilor. Neputință, frustrare, revoltă, furie, singurătate. Sentimentul acela că, la o adică, suntem singuri, nimeni și nimic nu ne poate ajuta..... Anii petrecuți în Germania, unde de fapt m-am format, m-au făcut să cred că sistemul este gândit de oameni și exclusiv în folosul acestora. Compar medicul de familie de acolo, der Hausarzt, cu medicul de familie de aici. Cel de acolo era ca un fel de părinte, nu te lăsa să îți cureți singur rana sau să te deplasezi la el la cabinet dacă erai bolnav și acuzai dureri mari. Nici măcar nu exista conceptul că dacă ai fost la urgență și ți s-a aplicat un bandaj sau un ghips, pacientul se va ocupa apoi singur de schimbarea bandajului sau îndepărtarea ghipsului. Dacă puteai, te duceai tu la el la cabinet să îți schimbe bandajele, ocazie cu care mai arunca un ochi critic asupra evoluției rănilor. Dacă nu puteai, venea el la tine. Nici măcar nu se punea altfel problema, el era și se simțea realmente responsabil pentru buna ta funcționare. Este șocant. Dr. Luthard ... îi duc dorul. Iar în spitale domnea o disciplină fantastică. Curățenie și liniște. Singura chestie care știu că mă teroriza atunci când aterizam prin vreun spital era modul în care dimineața la 7 asistenta trezea pacienții din pavilion. Soldățește, grobian, fără pic de sensibilitate. Făcea parte din terapia omului bolnav, care cu cât zace și lâncezeșe mai mult, cu atât se va vindeca mai lent și se va complace în statutul de orizontală. Atunci înjuram, dar mai târziu am înțeles efectele sistemului respectiv.
În România, sistemul este făcut de niște bipezi, împotriva omului. Exista un cerc închis care beneficiază de toate beneficiile și portițele existente în sistemul declarat, restul poate muri în centrul atenției, căci va fi subiect bun de mass-media. Nu este o concluzie de acum, este o constatare pe care o port cu mine de 15 ani.

Am pepene acasă, dar nu îl pot apuca, să tai o felie și să mănânc. Mai încerc mâine.
Cu greu am reușit să fac mămăligă, în micul tuci cu mâner, clătit, dar nespălat.
Îmi țin în continuare încheieturile mâinilor bandajate, să le protejez, să își revină mai repede. Mi-a luat 20 de minute să reușesc să mi le bandajez.
Fac exerciții cu mandibula, să o ajut să își revină. Și să pot merge la stomatolog, să îmi repare ce am spart.
Și mai am două variante care îmi joacă prin cap: să mă sinucid sau să vând tot și să plec undeva în India, Pakistan sau la Draku!

mă întorc la lectura acestei cărțulii .... click here

P.S.1
O parte comică a situației este atunci când pisoiul meu de vreo 3 kg, se uită la mine în sus și eu nu îl pot ridica în brațe, din cauză că încheieturile mâinilor, care și-așa au doar vreo 12 cm pe circumferință, sunt încă prea fragile.
P.S.2
23 august: na, ca la un moment dat nu mai ai zile de concediu de odihnă, pentru a le putea folosi să te recuperezi, adică ca și concediu medical. Și m-am dus la job (”Be happy, you still have a job, ce te mai plângi?!?!? Uăăă!!!”). Mă duc cu hârtia de concediu medical de 5 zile. Având cod 2, adică accident în drumul spre locul de muncă, mi s-a spus că trebuie să merg la .... Casa de Pensii, să caut un medic specialist care să își pună parafa pe certificat. Alfel nu mi se ia în considerație!!! Dă și sună medicul de familie, care nu știa despre ce este vorba. Ne-am deșteptat amândoi citind pe verso, scria clar. Nu știa unde să mă trimită, cu cine să iau legătura. Rezolvarea cea mai simplă era să trec la el și să modifice, să facă cod 6 în loc de 2 și astfel să nu mai am nevoie de nu știu ce comisie și parafă și drumuri și căutat etc.
Am suportat foarte greu prima zi de lucru, durerea de sub coaste, la respirat și mișcat, statul pe scaun și celelalte neajunsuri ale locului de muncă mă ucid lent.

(va urma o analiză la rece)