Tibetul secret

- din seria cărților pe care le recomand -

READ HERE: Tibetul-secret-moristile.html
and HERE: Tibetul-secret-unt-oase-tacere.html

the P H O T O and the story behind

for the Romanian version click here

The truth is that I am still floating. Three weeks are gone since I returned from Himalaya and I cannot find – or I don’t want to find it - the exit from this dome of fascination which seized me. And not just because everything was perfect and because everything was as it was. But just because everything was perfect in an amazing imperfection! Under that thing some people name it “a hard shell”, I always had my sensitivity corners. At this moment, I don’t care about what a he or a she are saying, what are they thinking or judging about me. And maybe in this way, lost in this emotional fog I failed into, I will learn to ignore – and to overcome – the rough issues and behaviours, the deep egocentrism coming from those I more less expected, to ignore and overcome the surrounding superficiality, the parasitism, the sloth, demagogy and my own powerlessness in front of a situation that depends of a context and an objective reality, but which strikes me and makes me lose my direction.

I’ve just remembered about those long minutes from my life, about that short time I spent alone on a rock, somewhere in an overwhelming Himalayan desert, coming out from one Ends of this big World. Fighting with a ragged soul, with that kind of emotion I struggle every time when I have to survive a separation that I hate to experience, I was in a point when I had to leave behind me a world corner where probably I suffered the most during this adventure. No drama, it was no disaster, the suffering was composed only of physical and emotional pain that together led to a trivial short-term psychological collapse. It was on Monday, Decembr 27^th, 2010 and I was going down from a high altitude, about 5.000 meters over the sea level, from Gokyo Lakes Area, Everest Land. The place where you greet some giants of this planet, but not only the Everest itself. You may greet the Ngozumba Glacier too, the longest glacier in the Himalayas. You are surrounded by the area of the natural records and you are so small and insignifiant. And lonely. And you turn your back against your will for returning to a world where you do not recognize yourself, where you don’t refind yourself. A world you hate it. But this is also a detail that you must live with, because if you talk about it, you will suffocate because your own inability to understand the others’ reactions.

It’s four o’clock in the morning. My exam starts in 6 hours, after two more days I have another one and this is my life for the next three days. Then I finish all the exams this session and I have a break. For what? That break I am waiting for like a breath for starting to read the words and thoughts of Sir Edmund Hillary and of Tenzing Norgay Jamling’s as they were expressed many years ago when myself I did not even exist on the list of still unthinkable babies. Reading and write, this is what I want to do. The rest issues seem to be a secondary matter, although the life and the place where I am living will inevitable point me out that my priorities should be different and that the order of the elements in my actual life should change. This is true, I know. The Maslow’s pyramid is not a mere fiction, but the reality that will bring me with my feet on this Earth. Eventually.

I was descending from that universe, though beautiful, sublime, still hostile and cold. And every step of mine was a ton of regret.

I left behind me the narrow and dusty path, getting out from the noisy river area, where the water's strong and wild voice covered all others sounds. I went down on the front shelf paths, contrasting generous and widely under my feet and I suddenly stopped.

Behind me, I left the path to a hidden world that you cannot see in the picture.

In front of me another path which brings me to another world. I came from that world before reaching the world I now was coming back ....

There was no turning anywhere. Just inside of me. And when we meet an intersection we usually are accustomed to stop. For assuring and choosing, deciding and making the next step. That step is the step for the next one and so one til the moment we die. Everything is connected, everything is hooked up, we sometimes get circles in our life, sometimes squares, pyramids, lines, curves, inverted pyramids and we go through all kind of geometrical shapes whose name we know ongly because of some linguistic inventions.

I stopped and looked for a higher rock, in order to fix my camera and take a picture trying to keep the illusion of an image of the state I felt there and then. The pictures cannot forward thoughts, but the still communicate some things. The batteries of the camera were very low, so I couldn’t afford too much options, I had to manage one shot and only one and to get a right picture. And though I take such photographs usually in other circumstances – when I feel that I want to dance and to frolic and to express the excitement of a moment -, this time I felt so lost. I wanted to take a picture of me getting lost inside me. I felt so lost in a palpable sense of pain of the soul. The soul, that “thing” which all doctors are seeking to heal and never find it, they just believe that they are getting closer, but whatever they poke, they never reach it.

Well, that moment, the moment behind of this picture is actually the essence of a travel I did on several levels. It was one of the conscious trips in the sense that I wanted in a particular way to understand the significance of every moment I experience. But somehow, when I’m there, although I breath with every pore the every single particle of the every single moment, I do not feel anything particularly deep inside. It is just a simple mixture of superficial and common feelings which I can translate in even more common words: beautiful, warm, dark, ecstasy, cold, hunger, well, fatique, thirst, nature, road, people, tired, animals, hard, loneliness, curiosity, fascination, sleep, insomnia, energy. That’s all. There’s nothing profound. Then, when everything is finished, ended, after you changed the rhythm, the screenplay, the landscape, the tomorrow’s day perspective, the food, the program, expectations, time, area, activities – only then it starts the real processing of information you collected. Then appear a different moment, when you should see what are you doing with all these, how do you manage, how do you pass over the new emotions and states.

The Myth of Shangri La exists. You cannot see it. Don't look after it. It is a matter of feelings and senses.

F O T O G R A F I A

Adevărul este că încă plutesc. Am exact trei săptămâni de când am revenit din Himalaya și nu pot ieși de sub cupola fascinației care a pus stăpânire pe mine. Și nu pentru că totul a fost perfect, și pentru că totul a fost așa cum a fost. Pentru că totul a fost perfect într-o splendidă imperfecțiune. Sub această carapace de duritate, am avut mereu ungherele mele de sensibilitate.  Nici măcar nu mă mai interesează ce zice unul și altul, ce crede madam cutare sau nea de colo. Poate așa, sub această ceață emoțională de sub care nu reușesc să ies, voi învăța să ignor - și deci să înving - mârlăniile gratuite, egocentrismele celor de la care mă așteptam mai puțin, superficialitatea din jur, prefăcătoria, parazitismul, lenea, demagogia și propria-mi neputință față de o situație care ține de un context și o realitate obiectivă, dar care mă lovește și pe mine și mă face să îmi pierd direcția.

 Mi-am adus aminte de lungile minute pe care le-am cheltuit de una singură, pe un bolovan, undeva într-un deșertic himalayan copleșitor. Cu sufletul zdrențe, cu emoția care mă doboară la orice despărțire pe care nu aș vrea să o experimentez, tocmai mă depărtam de o anumită zonă unde suferisem probabil cel mai mult pe parcursul aventurii. Să nu dramatizăm, nu a fost o nenorocire, a fost doar o suferință compusă din durere fizică și emoțională care au condus la un banal colaps psihic de scurtă durată. Era luni, 27 decembrie 2010 și coboram de la peste 5.000 m, din zona lacurilor Gokyo, regiunea Everestului. Acolo de unde te saluți cu unii dintre coloșii planetei, nu doar cu Everestul. Te saluți și cu Ngozumba Glacier, cel mai lung ghețar al Himalayei. Te afli într-o zonă a recordurilor naturale și tu ești atât de mic. Și singur. Și întorci spatele, împotriva voinței tale, îndreptându-te din nou către o lume în care nu te recunoști, nu te regăsești și pe care o urăști, dar și acesta este un detaliu cu care trebuie să trăiești, pentru că dacă îl rostești, te vei sufoca din cauza propriei incapacități de a înțelege reacțiile celorlalți.

 E ora patru dimineața, peste 6 ore intru în examen, peste alte două zile intru în alt examen și tot așa o duc în următoarele 3 zile. După care gata, pauză. Pauză de ce? Pauza pe care o aștept ca pe o gură de aer să mă apuc să citesc cuvintele și gândurile lui Edmund Hillary și ale lui Jamling Tenzing Norgay, așa cum au fost ele exprimate în urmă cu mulți ani, când eu nici măcar nu existam pe lista celor neconcepuți încă. Voi alterna pauza de citit cu cea de scris. Restul devine ceva secundar, deși rațiunea și locul în care trăiesc încă îmi vor arăta inevitabil că prioritățile sunt altele și că ordinea elementelor din viața mea actuală este diferită. Și așa și este, acea Piramidă a lui Maslow nu este o simplă născocire, ci o realitate care mă va aduce și pe mine cu tălpile pe Pământ, până la urmă.

Coboram din acel univers care, deși frumos, sublim, este totuși neprimitor și rece și fiecare pas era o tonă de regret. Am ieșit de pe drumul îngust și colbuit, am ieșit și din zona în care tumultul râului acoperea orice alte sunete, mergeam în jos pe cărările platoului din față, contrastant de generos și larg sub picioarele mele, și deodată m-am oprit. 
  În spatele meu, un drum pe care îl părăsisem și care ascundea o lume nevăzută în fotografie:

În fața mea, un alt drum. Care mă conducea spre o altă lume. Chiar dacă nu ajungeam la ea în aceeași zi, era clar că mă conducea spre o altă lume. Cea dinspre care venisem înainte să ajung la lumea de unde mă întorceam acum ....

Nu era nici o răscruce pe nicăieri. Doar în interiorul meu. Și de regulă, suntem obișnuiți ca la intersecții să ne oprim. Să ne asigurăm și să alegem, apoi să facem pasul. Pasul acela este decizia pentru următorul pas și tot așa. Totul se leagă, totul se îmbârligă, avem uneori cercuri în viață, alteori pătrate, piramide, linii, curbe, piramide inversate și trecem cam prin toate formele geometrice a căror denumire o știm datorită unor invenții lingvistice.
M-am oprit și am căutat un bolovan mai înalt să pot pune aparatul de foto și să-mi pot face o fotografie exact în starea pe care o simțeam. Bateriile erau pe ducă, așa că prea multe finețuri nu-mi puteam permite, trebuia să o nimeresc din prima, una și bună. Și deși de regulă fac astfel de fotografii atunci când simt că zburd și vreau să țopăi și să exprim exaltarea momentului, de data aceasta mă simțeam atât de pierdută. Atât de pierdută într-un sentiment de durere palpabilă a sufletului. Sufletul, organul acela pe care medicii îl tot caută pentru a-l vindeca și nu dau niciodată de el, doar au impresia că se apropie, dar oricât ar scormoni, nu-l vor atinge niciodată.

Ei bine, momentul acela, culisele acestei fotografii alcătuiesc chintesența unei călătorii făcută la mai multe niveluri.  A fost una dintre călătoriile conștiente, în sensul că mi-am propus să conștientizez semnificația fiecărui moment. Și totuși când mă aflu acolo, deși inspir cu toți porii mei fiecare particulă a momentului, totuși nu simt nimic profund. Este doar un banal amalgam de trăiri superficiale: frumos, cald, întuneric, frig, extaz, foame, sete, oboseală, mult, natură, drum, oameni, animale, greu, singurătate, curiozitate, fascinație, somn, insomnie, energie.  Cam asta e tot. Nu e nimic profund. Apoi, când totul e terminat, după ce ai schimbat ritmul, scenariul, peisajul, perspectiva zilei de mâine, hrana, programul, așteptările, fusul orar, activitățile – abia atunci începe prelucrarea reală a informațiilor de tot felul. Atunci e momentul să vezi ce faci cu ele, cum treci peste noile emoții și stări, cum le gestionezi. 

Cam asta este faza prin care trec eu acum și este exact ca atunci când ești îndrăgostit. 

Cei pățiți, cunosc paradoxul dragostei de început: 
dulcea și amara durere a fericirii explozive.

(.....)

P.S.0 - Aparent departe de toată această filosofie, mi-am adus aminte că mi-am mai cumpărat o carte din Kathmandu. În ultima clipă, cu ultimii bani, renunțând la cina ultimei seri: ”Law of success” - complete and unabridged, by Napoleon Hill. La câteva secunde după ce am decis să o cumpăr, aflându-mă la etajul singurei fascinante librării din Nepal, s-a întrerupt curentul electric și am rămas în beznă. Am aprins micul led care îl purtam tot timpul cu mine și am purces spre ieșirea din magazin, să achit și să plec. Iată și aici un fel de fatalitate a momentului care mi-a pus în mâini o carte care s-ar putea să aibă o semnificație încă nebănuită. Are aproape o mie de pagini, acum am desigilat-o și va fi a 5-a carte pe lista de lectură. Hm .... ce miros exotic ..... venit de pe rafturile acelei librării unde poți găsi, cu siguranță, o mare parte din profunzimea tibetană, hindusă, buddhistă, idei și valori ancestrale devalorizate de o societate bolnavă și meschină, a-tot-distrugătoare și autodistrugătoare. Miroase a aventură. La un alt nivel. Mitul Shangri La există. Acolo. Puțini ajung la el. Nu se vede, se simte. 
P.S. 1 - 11.02.2011 
Poate sunt eu prea egocentrică, nu știu .... Cineva, aparent un om de munte, un tip - nu-l cunosc personal -, a încercat să îmi țină în scris o lecție de viață și să taie din relevanța pe care eu o acord acelui ”singur”. Vai de mine, nu contest că toată lumea e singură pe lumea asta la o adică .... și totuși, printre atâția singurei în jurul meu, nu am întâlnit niciodată personal pe cineva care să fie chiar singur. De aici diferența de abordare. Continui să cred că a umbla prin Himalaya de una singură nu este un fleac care merită atât de minimalizat, mai ales de cineva care nici măcar nu a dat ochii cu tine, mâna nici atât.

Practicant la NG - primul articol

-->

Mă aflu în practică la revista National Geographic, România. După o săptămână de încercări, în care am început inițial să descriu o experiență montană pe Insula Tenerife, lovindu-mă de lipsa oricărei îndrumări concrete și fiind practic primul meu contact cu o redacție, m-am pomenit undeva la un punct zero. Nu știam ce să întreb, pe cine să întreb, nu aveam conexiune la internet, oamenii își vedeau de-ale lor printre brioșe, hărți, plante, monitoare, reviste, biciclete, fițuici și o sumedenie de alte chestii. Și totuși vroiam să duc ceva la bun sfârșit, vroiam să fac ceva, să pricep ceva, să exersez ceva, să învăț ceva. Dar cum facultatea nu te pregătește în mod concret și la finalul primului an de studiu al jurnalismului studentul nu știe exact cum se redactează o știre, cel mai scurt produs din branșă, care  este de fapt prima literă a alfabetului, e foarte greu să începi să editezi deja articole în baza unui format standardizat. În meseria asta ți se lasă mult discutata ”libertate” de a avea inițiativă, de a avea idei, de a explora. Un practicant contra-cronometru, cu o motivație limitată de faptul că trebuie să accepte faptul că e doar practicant și nu va avea nici o șansă aproape să intre și să rămână în lumea care îl atrage, se va simți blocat la segmentul inițiativă. Cel puțin acest lucru se aplică în cazul meu, nu pot scrie la comandă și nu pot scrie orice. Ai nevoie de timp să te adaptezi mediului, să simți cu adevărat spiritul, felul de mesaje pe care trebuie să îl transmită materialele tale, să intuiești publicul țintă ..... totul înseamnă timp, ceea ce un practicant nu prea are. Veneam acasă chitită să refac materialul. Și pur și simplu nu reușeam, făceam orice altceva, doar să nu mă apuc de scris, ceea ce este o anomalie. De vineri până miercuri nu am reușit să scot ceea ce se aștepta de la mine. Era a treia încercare de a încadra un material despre Himalaya la rubrica ”Poți încerca și tu”. Avea aproape patru pagini, conținea cel puțin trei variante aruncate, independente una de cealaltă, nu exista o conexiune între ele pentru că nu știam ce să aleg pentru a ajunge la o singură pagină. Dilemă totală, când am scris, nu am acordat niciodată atenție publicului și mă pierdeam în milioane de detalii. Poate de aceea nici nu mi-am câștigat cititori fideli de-a lungul anilor, nu cunosc nici măcar un amic sau un prieten care să fie abonat la scrierile mele de pe blog și să fie interesat să le citească, ceea ce spune totul, nu? Dar nici nu mă cramponam de asta, eu scriu în continuare în ideea unei autobiografii, nicidecum a unor articole sau documentare în mass-media.  Studiind jurnalismul, trebuie însă să discern între informația relevantă și cea absolut inutilă, plictisitoare. Este lupta pe care o duc și pe care, pentru întâia oară, am ocazia să o pun în practică la NG. Domnica mi-a dedicat două discuții serioase, a criticat și m-a trimis din nou la reformulat. Azi, în sfârșit, a ieșit materialul de mai jos. O pagină despre Himalaya, nimic mai mult.

Himalaya – un mit accesibil, aproape de simțurile tale

Străbătând cei 350 de km ai circuitului Annapurna, Nepal

Se spune că doar acolo unde ai pășit cu piciorul ai fost cu adevărat.

Mai toată lumea a auzit la un moment dat în viață de Himalaya. Întreaga literatură din jurul celui mai spectaculos lanț muntos al Terrei a creat, de-a lungul anilor, un adevărat mit al Himalayei. Ceva inaccesibil, ceva departe și îndepărtat, ceva sălbatec și izolat, periculos și, mai presus de toate, ceva măreț și incomparabil prin peisagistica și dimensiunile oferite. Ceva ca o altă planetă. Visul de a ajunge măcar în preajma acestei zone era pentru mine doar o modestă picătură de îndrăzneală, căreia nu aveam curajul să îi dau frâu liber, tot timpul exista un ”ce să fac eu acolo? E un ținut doar pentru ”greii lumii alpiniștilor”!”  sau un ”nu am timp”, ”nu am bani” etc. 

Pe 15 decembrie 2008 mă urcam în avion cu destinația Kathmandu, capitala Nepalului, pornind singură pe cărarea unei aventuri de 30 de zile.

Circuitul complet al Masivului Annapurna începe de la altitudinea de 840 m, ajungând la un maximum de 5.416 m în aproximativ 10 zile, după care urmează alte aprox. 10 zile de razantă coborâre. Se poate face exclusiv mergând pe jos sau combinat cu o cursă aeriană internă, iar la ora actuală dispune de ceea ce se numeste “infrastructură dedicată turiștilor” și este, fără îndoială, demn de renumele unuia dintre cele mai peisagistice locații himalayene! Circuitul este cu siguranță și cel mai accesibil, în sensul că localnicii oferă toate condițiile pentru a-ți putea urma traseul în cel mai relaxant mod posibil. Nu trebuie să cari cortul și izoprenul după tine, nici primus și rezerve de alimente. Dacă azi vrei să mergi doar 3 ore și mâine ai chef de 7 sau 10 ore de mers, acest lucru este perfect posibil, distanțele dintre așezările umane sunt apropiate și oamenii sunt perfect pregătiți să te primească.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult pe traseu a fost, făcând abstracție de peisajul în sine, faptul că Himalaya pulsează la propriu de viață. Localnicii s-au adaptat condițiilor și distanțele dintre așezări nu depășesc de regulă două ore de mers, iar caravanele de asini, care asigură comerțul cu alimente, păsări vii și obiecte gospodărești sunt o componentă foarte colorată și vie a ținutului. Pe măsură ce înaintam, lăsând fermecătoarele terase de orez în spate, pe măsură ce urcam și coboram miile de trepte în rocă ce făceau drumul mai accesibil animalelor împovărate, mă gândeam că nu voi mai întâlni în spațiul din ce în ce mai puțin oxigenat, și așezări umane. Pe măsură ce traversam în mod repetat turcoazul intens al râului Marsyangdi Khola încumetându-mă pe cele mai înalte, lungi și stabile poduri suspendate din oțel pe care pășisem vreodată în viața mea și mă apropiam de coloșii înzăpeziți ce străpungeau albastrul delirant al cerului, mă gândeam că voi rămâne într-un pustiu unde omul nu are ce căuta. Am traversat două zile un fel de deșert pe albia râului, între Kagbeni și Jomson, ținând ochii mai mult închiși și nedeschizând gura, căci conflictul vânturilor și curenților veniți din toate direcțiile posibile era precum un vârtej menit să nu te lase să înaintezi. De jur împrejur, pe distanțe de km întregi, era ca și cum străbăteai cu capul în jos o perdea de particule de praf provenit din eroziunea permanentă a rocilor expuse forței modelatoare a naturii dezlănțuite. Colbul din Himalaya a fost un alt element neașteptat pentru mine, pe unele porțiuni acoperindu-mi bocancii până spre glezne. Combinațile de culori pe care le oferă ținutul Himalayei nu doar că te surprind, dar îți înfioară toate simțurile și uneori trebuie să te ciupești ca să nu uiți să respiri de atâta farmec. Imaginează-ți că mergi de două zile prin cenușiul rocilor, câlcând pe brunul întunecat al pământului înghețat pe unde înainte trecuse o caravană de asini și în urmele adâncite lăsate de copitele acestora acum era albul pojghițelor de gheață, ici și colo un verde al copacilor, iar în față albul veșnic de pe Vârful Annapurna I stăpânea, prin cei 8.091 m ai siluetei sale, întregul peisaj al zilei.  Aproape dezolant, aceleași culori două zile la rând. Apoi deodată ajungi în Tatopani, locul bazinelor termale, și urci vreo zece metri pe o înșiruire abruptă de trepte din rocă, la finalul căreia te întâmpină un paradis deschis al crăciunițelor roșii, cu petale enorme, așa cum nici nu ai fi bănuit vreodată că pot exista. Roșul acela te face instantaneu să uiți de oboseală și farmecul, precum și apariția neașteptată a grădinii, te învăluie într-o căldură greu de descris.

Mirajul mistic al peisajului este îmbogățit cu cele mai lungi ziduri de moriști de rugăciune budistă, cu sate izolate și părăsite construite exclusiv din piatră, cu remarcabile cascade de gheață ce se pierd la bază într-un gri foarte intens al nisipului care, la rândul lui, parcă se topește intrând în cel mai frumos albastru acvatic pe care l-am văzut vreodată în viața mea, cu stupe frumos pictate, cu turme de iaci, ce-și duc traiul la peste 4.000 de m alt., făcând posibil și traiul localnicilor la astfel de altitudini și descrierile pot continua aproape la nesfârșit.

Am încercat, am simțit, am savurat acest mit al Himalayei și surpriza cea mai mare a fost probabil faptul că este la îndemâna oricui să pășească la propriu în aceste ținuturi aproape uitate de timp, unde apar însă, inevitabil și semnele civilizației moderne. În Nepal nu există cale ferată, dar se lucrează intens la amenajarea unui drum care sparge roca și care probabil, într-un viitor nu foarte îndepărtat, va facilita pătrunderea autocarelor cu turiști veniți să mai bifeze o destinație sau să facă fotografii. Atunci totul se va schimba.

A.M. - 14 iulie 2010