Muncesti mult si castigi putin. Teoretic, e cum nu se poate mai rau, practic nu-i dracu' chiar atat de negru. N-ai restante la intretinere, reusesti sa-ti achiti rata la masina, de cativa ani nu mai locuiesti cu chirie, te-ai insurat, ai facut si un copil...

Cand erai inca in facultate, ti se parea ca, daca ajungi sa "bifezi" pana la treizeci de ani macar o parte din cele amintite mai sus, ar trebui sa te declari multumit. Aiurea...Sigur, "cu cat castigi mai mult, cu atat vrei mai mult" e deja un truism, dar din ce in ce mai necesara o completare: cu cat castigi mai mult, vrei mai mult si, de fapt, ai din ce in ce mai putin. In primul rand, n-ai timp.

Nu-i nici o noutate, stiu, dar adevarul e ca, in realitate, nici nu vrei sa ai timp. Cand esti obisnuit sa muncesti stahanovist 10-12 ore pe zi, ti se face frica la gandul ca s-ar puteasa ai la un moment dat cateva ore libere in afara celor deja planificate. Oamenii care au timp sunt dubiosi, ratati, someri. Lipsa de timp nu se confunda cu succesul, dar macar iti da iluzia ca lupti din rasputeri pentru a ajunge la el. E lucrul care te tine la birou cu ochii lipiti de computer si urechile sudate de receptor, chit ca ai fi putut umbla de cateva ore in papuci de casa. In al doilea rand, n-ai chef. E acoperirea "perfecta" pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face sa ai la un moment dat mustrari de constiinta. N-ai chef sa discuti, n-ai chef sa citesti decat reviste, n-ai chef de tipetele aluia micu' si, in general, n-ai chef de nimic.

Esti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare. Motive suficiente pentru ca, in timp, oamenii fara chef sa inventeze televizorul si divortul. In fine, n-ai prieteni. De fapt, nici nu-ti mai vine sa ai prieteni, prietenii sunt energofagi, consuma timp si resurse, cu prietenii trebuie sa te confesezi, iar intalnirile la o bere cu amicii pot sa nu duca la nici un rezultat concret. Ceea ce nu se poate spune despre un pranz de afaceri, bunaoara.

Lista e mult mai lunga, ramane deschisa. Ce castigi totusi? Mai intai, castigi o oboseala cronica. Omul de succes e mereu obosit, semnele unei oboseli cronice sunt precum tresele in general, cu cat mai multe cearcane, cu atat mai bine, paloarea cadaverica e deja semn de distinctie. Te poti alege apoi cu ulcer sau diabet. Alaturi de divort, intra in categoria bolilor profesionale si, oricum, e aproape de neconceput sa vrei mai mult si sa nu cresti proportional cu ambitiile exprimate numarul tigarilor si al canilor de cafea. Evident, mesele au din ce in ce mai putina importanta... In fine, succesul te face din ce in ce mai bogat in amici, cunostinte si relatii, oameni "buni" a caror valoare e dictata de functia pe care o ocupa.

Ce mai conteaza faptul ca stai de vorba ore intregi cu indivizi cretini sau anosti? Sau ca succesul te obliga sa participi la tot felul de evenimente mai mult sau mai putin mondene? Oamenii care muncesc mult nu se distreaza, socializeaza. Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa. Si totusi... Muncesti putin, castigi mult nu tine.

E la limita bunului-simt, avem in spate cateva mii de ani in care ni s-a inoculat filosofia devenirii prin munca. E o crima sa nu muncesti, dar nimeni nu-ti spune ce omori daca muncesti prea mult. Pentru ca, nu-i asa?, munca innobileaza, inalta, restul sunt doar pagube colaterale. Muncesti mult, castigi putin. E o concluzie poate paradoxala, dar la care nu pot ajunge decat cei care muncesc foarte mult. De obicei insa, tocmai din cauza muncii in exces, ei nu mai au timp sa se gandeasca la asta.

caruselul vietii.... il lasam sa ne ametzeaska?

Am tot lucrat in concerne. Brother, Wella/P&G, Kaufland, Porr, Haarmann. peste tot exista plusuri si minusuri. Nu cred ca vina este locul de munca. Totul se reduce la propria alegere in definitiv. Ce vrei de la viata. De valori ai. Ai valori de fapt? Ce asteptari ai de la viata. Te respecti? Ce te bucura? Ce te implineste? Ai ochi si ureki, stii sa le deschizi acolo si cand trebuie? Esti in stare sa nu devii dependent de caldurica postului bine platit si de masina aia cu motor de 2.0 l?? Esti in stare sa renunti la falsa libertate pe care cica ti-o ofera banul in cantitate mare? Esti in stare sa traiesti mergand la piata cu lista de cumparaturi si cu suma fixa, pe care stii clar ca nu o poti depasi nici macar cu 10 bani? Si eu sunt din ce in ce mai frustrata de toate care se intampla in jurul meu, nu mai lucrez intr-o corporatie de asemenea dimensiuni, tot visez sa vand tot si sa plec in lume sa traiesc pe plaja, sub un cocotier, sau intr-o grota in varf de munte. Ce gluma irealista..... as putea oare? Eu gandesc ca vreau, dar .... de ce sunt inca aici?!?! Tastand in fata acestui monitor si asteptand discutia de final sau de un nou inceput cu un GM ..... (acesta va fi subiectul unui alt articol, curand!). Suntem constransi sa traim in lanturi, pentru ca asa am vrut. Nu ma refer acum la noi personal, ci la noi, ca specie umana. Noi suntem doar niste victime, sau aproape niste victime, pentru ca nu avem curajul de a face altceva. Pentru ca nu stim ce altceva, unde altundeva. Descatusarea inseamna sacrificiul pe care nu suntem pregatiti sa il facem, deci acest sacrificiu ar putea insemna insasi eliberarea. De vreo 3-4 ani de zile exista acest trend de astfel de filosofii (devenit, intre timp, cam ieftine si puerile, menite poate sa impresioneze exklusiv o lume virtuala), care impanzesc toate adresele de e-mail posibile. Intrebarea simpla este: face cineva ceva? Sau doar ne lamentam? Cine vrea sa faca ceva si ce anume? Ce valoare are viata noastra de astazi, asa cum o traieste fiecare dintre noi? Important este, printre altele, sa incercam sa facem in asa fel, incat, uitandu-ne in spate, in anii ce trec, sa nu regretam deciziile luate. Eu pot spune ca am reusit. Pana acum. Conducandu-ma dupa propriul meu feeling. Inca macin si pisez ganduri si incerc sa impulsionez momentul cand voi vinde tot ce am si voi pleca undeva departe, in lume, ca rosámunde piltchner sau cum o cheama, sa am un confort minim si sa citesc, sa scriu, sa drumetzesc, sa dorm pe plaja si totul sa fie inconjurat de muzica. interioara sau .... raspunsul la intrebarea din subject ..... e simplu. Totodata complicat. DA, SE poate. NU STIU daca puteM..... Astazi, 17 iulie 2008 - cred ca este o luna de zile de cand am "emis" randurile de mai jos, pur si simplu spontan, la birou, intr-o pauza scurta, ca reactie la un e-mail dintr-acela despre "valorile vietii, vai de mine, nu am timp!". De atunci am trecut prin multe stari si am luat cel putin doua decizii importante, pe cat de furtunoase, pe atat de nedorite. Am venit acasa luni seara si am avut neastamparul sa imi mai verific mesajele de la job, vroiam sa vad daca cumva mi-a mai intrat vreo solicitare de anulare pentru Kassandra, fiind o situatie oarecum de criza. Si am dat peste cu totul altceva, un mesaj care, prin lipsa lui caracter, prin paralelismul de gandire si abordare exprimat, prin violenta utilizata, mi-a creat nu numai un disconfort radical, dar si o stare interioara devastatoare. Era oarecum cireasa de pe tortul pe care tot incerc sa il diger de vreo patru luni incoace. Am scris anuntul de demisie, ca feed-back spontan la acel mesaj. Am salvat in draft si am zis: "Stai un pic, sa vedem, sa analizam. Ce valoreaza viata mea? Ce valorez eu fata de mine? Se merita tot acest stress permanent, tot acest joc de sah, in care eu nu stiu regulile, toata aceasta batalie indelungata impotriva unei mentalitati shockant de defectuoasa si impotriva unei abordari grosolane, izvorata dintr-un exces de supra-auto-apreciere si orgoliu prost disimulat?" Dupa doua ore, timp in care nu am avut cu cine sa discut, am remarcat ca nu m-am linistit. Asa ca am scos mesajul din draft, i-am dat send si a doua zi am depus demisia, anuland si calatoria care trebuia sa o incep poimaine si care ar fi implinit un mai vechi vis de-al meu, acela de a fi la un bal chiar in capitala valsului vienez. Deci am considerat, din respect pentru mine si viata mea, ca pot renunta la un bal, ca pot fi corecta si da, pot face alegerea acum, si nu mai tarziu! Ah, desigur ca nu ma va iubi nimeni mai mult doar pentru faptul ca ma respect, doar pentru faptul ca am fost corecta in ciuda situatiei, doar pentru faptul ca imi mai conduc viata dupa anumite principii. Dar stau si ma gandesc ca daca macar 50% dintre cei pe care ii cunosc ar privi lucrurile din acest punct de vedere, lumea ar lua o alta directie. Si nu ma refer la prieteni sau colegi apropiati, cei care ii cunosc inseamna absolut toti oamenii care s-au intersectat la un moment dat cu firul vietii mele private sau personale. Tanjesc sa cunosc pe cineva ca mine ...... si imi doresc sa vina ziua in care voi avea curajul sa fac si acel pas mare despre care vorbeam in prima parte a mesajului. Dar pana sa ajungem la un pas mare, e nevoie de acesti pasi mici ..... sau doar ma mint, pentru a gasi scuza de a nu-l face? (va urma)