ne înciudățim

Suntem comunitatea X. Nu contează domeniul și dimensiunea. OK, ”comunitate” e puțin prea pretențios spus. Ce suntem de fapt? De la câteva zeci, am ajuns câteva sute de indivizi care ne întâlnim cu ocazia anumitor evenimente organizate. Desigur că în cadrul ”comunității” există și surorile mai mici, ”bisericuțele”.  Poate că cei din ”bisericuțe” se mai întâlnesc și altfel, dar în general vorbind, comunitatea se întâlnește, cum spuneam, cu ocazia unor activități și evenimente organizate. Deci înseamnă că există acolo un element comun destul de puternic care ne reunește de fiecare dată. Ne știm după nume și renume, conexiunea dintre nume și figură o facem uneori doar în baza informațiilor de pe diverse forumuri unde apar postate fotografii, nume și semnături. Uneori, pauza dintre întâlniri poate fi de multe luni, alteori doar de zile sau săptămâni, depinde de sezonalitate. Ah, uite, ăla probabil e D., parcă seamnă cu D. din poza cutare. Și tipa aia .... n-o fi M.? Cu siguranță, chiar ne-am dialogat pe un forum.

Deci s-a înțeles contextul, nu? Care e ciudățenia?

Acu vreun an colaboram cu o publicație de business și eu personal mă axam pe articolele legate de outdoor. Am devenit un pic vizibilă pe internet, și pentru această comunitate. Și primesc un mesaj de la donșoara/donșorul Y, că dacă nu aș vrea să scriu un material și despre ei.

Y mă știa, dar niciodată nu avusese cel mai mic interes să vorbească cu mine direct. Acum apăruse un interes, deveneam deodată bun de abordat.

Eu m-am bucurat și am prezentat proiectul managerului publicației. Care inițial a spus desigur, dar apoi proiectul a căzut, pentru că materialul nu ar fi putut fi publicat în sensul celor dorite de Y. Ar fi fost  un material de promovare. Ori la publicația respectivă, nu se promovează. Se pot încheia contracte de promovare, pe bani, ceea ce este cu totul altă poveste.

Mie personal mi-a părut rău, dar asta e.

I-am comunicat lui Y ce și cum și cu asta s-a încheiat și ”the keep in touch-ul” nostru.

Au trecut luni de atunci. Am ținut și eu o prezentare publică între timp, desigur că am invitat și comunitatea, dar interesul a fost minim.

Acum, cu ocazia unor acțiuni organizate, mă intersectez cu Y. Desigur că mie mi se părea normal să ne vorbim. Dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. S-a uitat la mine ca prin geam. Eram din nou neinteresant.  Dacă stau bine să mă gândesc, ”ne știm” de vreo 2-3 ani. Și niciodată nu am schimbat vreun cuvânt atunci când ne-am aflat în imediata proximitate.

Vi se întâmplă și vouă chestii d-astea? Vă gândiți vreodată la ele? Cum vi se par? Mie mi se par ciudate.

P.S. Între timp am încheiat și colaborarea cu publicația respectivă, care nu s-a putut decide dacă evenimentele outdoor pot fi integrate de-sine-stătător în structura dorită. Colaborarea s-a încheiat în nici un termen, pur și simplu a dispărut motivația, interesul și comunicarea. Acestea sunt adevăratele procese de non-comunicare care, după părerea mea, ne ucid spiritul. Stilul ăsta de ”în coadă de pește” îmi dă mie foarte mare bătaie de creier (!)

Post-prima-evadare-2010

De la lume adunate și la lume-napoi date

Am citit atât de multe povești, pățanii, comentarii, opinii, am vizionat mii de fotografii și zeci de filmulețe și compilații despre evenimentul de duminică, Prima Evadare, ediția a II-a, încât aproape am rămas fără comentarii și aprecieri sau evaluări proprii. Din multe respiră dezamăgirea și supărarea, dar supărarea aia de copil deposedat de cea mai dragă jucărie. Tonusul general însă este cu siguranță optimist, entuziast, efectul nescontat al ploii de duminică m-a luat prin surprindere și pe mine și, cu siguranță, pe majoritatea celorlalți. Pun pariu că mulți dintre noi, mai ales cei care au abandonat, cei care au suferit accidentări sau cei care s-au ales cu bicicletele distruse, se așteptau la un val de critici, nemulțumiri, înjurături și cereri de bani retur. Din tot ce am apucat să citesc, am citit doar două astfel de comentarii, pe www.ciclism.ro, acolo acest threat fiind practic inundat de mesaje chiar începând de duminică seara. Băieții veniseră supărați și nervoși, dar după câteva schimburi de replici care probabil le-a căzut ca un duș rece neașteptat, și-au dat seama că este cazul să se scuture bine și să judece totul la rece. Ca urmare, deși cu frustrarea pe care un abandon ți-o poate aduce, toți o ducem foarte bine și așteptăm cu nerăbdare următoarea ediție, und cu siguranță vom fi 1.500 de oameni. Mulți și-au propus să se antreneze, să îți cumpere biciclete potrivite, să dea iama prin munți acum. Mă uit pe blogul meu și nu îmi vine să cred – ups, ce grindină și ce furtună dă acum afară, e joi seara, 22:38  - că în decurs de 4 zile s-a dublat numărul de vizitatori avuți în doi ani jumate! Concluzia este deci una cât se poate de interesantă și, dacă nu se limitează la o superficialitate care a pus stăpânire pe societatea actuală, denotă faptul că mai este încă posibilă o cointeresare a oamenilor legați de aceleași pasiuni, că oamenii încă mai găsesc timp și potențial să se implice, să trăiască un eveniment și să deblocheze canalele de comunicare oferite de tehnica modernă, lăsând la o parte falsa timiditate, găsind subiecte decente de abordare și coerență în mesaje. Pe toate blogurile pe care am intrat există comentarii și răspunsuri la comentarii, schimburi pe opinii, propuneri de socializare pe alte trasee, solicitări și schimburi de fotografii, anunțuri de obiecte pierdute și răspunsuri de obiecte găsite, donații de obiecte specifice activității în cauză, plâns pe ”umărul virtual”, felicitări peste felicitări echipei de organizatori și de voluntari, mii de felicitări la adresa participanților, dar mai ales la adresa celor care au ajuns la punctul terminus, schimburi de sfaturi tehnice și multe altele care acum nu îmi vin în minte. Cert este că mie personal – este un punct de vedere subiectiv pe care nu îl voi explica aici, dar care, cu ceva atenție și ochi format, reiese din albumele de fotografii de pe picasa – toată această mișcare mi se pare ca un curent dezlănțuit în mod neașteptat.
Pe mine mă alarmează faptul că, în loc să învăț pentru facultate și să mă strofoc să îmi termin temele până vineri, am stat și mi-am lăsat universul invadat de tot ce a însemnat post-event. Interacțiunea dintre oameni schimbă atât de multe în viața noastră ..... Carpathian Adventure a fost în sine un eveniment mult mai mare, mult mai complex, cu o cotă mult mai mare de risc și aventură în el .... totuși, după aceea, nu am mai avut parteneri de discuții pe acea temă, totul s-a estompat, echipa formată la plezneală s-a evaporat la fel cum se și formase, băieții nu erau nici unul genul de a menține legături. Și o mare parte din frumusețea și intensitatea evenimentului s-au blocat într-un text scris presărat cu fotografii. 
Îmi doresc ca ziua de duminică să nu fie doar un alt balon din săpun ..... altfel totul e pierdut.

.... în curs de editare ....