O dragă prietenă mi-a trimis, ca să nu cumva să uit de unde am plecat, acest minunat poem al domnului Cărtărescu:
”într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.”
”într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.”
Într-un procent de 100% lipsă de modestie, trebuie să ”recunosc” că în cei patru ani de liceu specializat pe filosofie-istorie - asta însemnând la greu nu doar studiul dogmelor filosofiei marxiste și a istoriei modelată de comuniști, dar și literatură universală comparată și limba latină -, am fost o eminentă elevă pe segmentul de literatură și limbă română. Din liceul cu specific filologic de pe vremea aceea (1982-1986), când chiar se învățau lucruri frumoase și utile prin școli.
Am fost o extremistă pro limba română, mi-aș fi dat viața pentru limba română! Am fost singura care a luat nota 10 la teza de limba română, din tot liceul, pe un subiect care ținea de Ion Neculce. Și mă rog, mă pot lăuda încă.
* - Așa, și? La ce ți-au folosit toate astea, bre?!
Da, iaca o întrebare pertinentă, căci nici măcar diacriticele nu mai sunt de folos în ziua de azi, într-o limbă care fără diacritice e ca și julită pe la coate și genunchi!!
Când am primit ”poema ghiuvetei” ..... acum vreo două zile, m-am gândit că ”tovarășa” își bate joc de mine.
Dar se pare că nu ... că cică ”poema” e chiar obiect de studiu prin manuale ....
Acuma io ..... de când cică am părăsit limba și mentalul mioritic *(e), parcă ar trebui să-mi țin gura, nu? Că ce puii mei mă mai interesează? Eminescu a murit - doamne, bini că-i mortu, că dac ar afla iel că fuse securist, pfuiiii -, Rebreanu și el pe-acolo, Sadoveanu se duse, Bacovia .... dar să nu lungim lista, că ”grei” ai literaturii românești chiar există și se pare că țeava cu genii e astupată de când ei nu mai sunt.
Primele comentarii, la bășcălie, legate de această ”poemă” - păi doar la bășcălie pot discuta despre așa ceva, iertată-mi fie ignoranța!! - sună cam așa:
Faptul că această perlă a poeziei românești contemporane,
net superioară tuturor culturilor universale, trecute, prezente și mai ales viitoare,
care:
1. îi pune în umbră și dizgrație și pe Goethe, și pe Eminescu, și pe Rilke, Novalis, Heine, Lord Byron și lista poate continua,
2. dovedește, încă o dată, geniul spiritului românesc, ce se înalță atât de sus deasupra tuturor celorlalte valori mondiale în materie de poezie, rimă, esență, melodie a cuvântului rostit, spriritualitate, exhaustivă membrană psihologică,
3. ne luminează pe noi toți, muritorii de rând și ignorații lumii capitaliste prezente și decăzute,
4. ne face să ne gândim că poate Coșbuc era un cretin, Shakespeare era un impotent, Eminescu era oricum un securist, Bacovia era un deprimat și lista poate continua,
și aș mai putea continua, dar nu aș vrea să-mi stric total ziua, că e vineri ......
a fost gândită, așternută pe hârtie/monitor, publicată și asumată de un geniu de necontestat al culturii românești contemporane, anume Domnul Cărtărescu, mă face să îmi dau seama că ce inspirată am fost să mă las de scris versuri la 20 de ani!!
Mă dau bătută - ca să zic așa! - și recunosc că înșiruirea de cuvinte de mai jos mă face să mă simt mică, proastă, pipernicită, impotentă intelectual, incapabilă să înțeleg mesaje simple și la îndemâna majorității (probabil) și că, până la urmă, am trăit degeaba, am citit degeaba, d-aia și toate nereușitele mele pe plan social și cultural și intelectual.
net superioară tuturor culturilor universale, trecute, prezente și mai ales viitoare,
care:
1. îi pune în umbră și dizgrație și pe Goethe, și pe Eminescu, și pe Rilke, Novalis, Heine, Lord Byron și lista poate continua,
2. dovedește, încă o dată, geniul spiritului românesc, ce se înalță atât de sus deasupra tuturor celorlalte valori mondiale în materie de poezie, rimă, esență, melodie a cuvântului rostit, spriritualitate, exhaustivă membrană psihologică,
3. ne luminează pe noi toți, muritorii de rând și ignorații lumii capitaliste prezente și decăzute,
4. ne face să ne gândim că poate Coșbuc era un cretin, Shakespeare era un impotent, Eminescu era oricum un securist, Bacovia era un deprimat și lista poate continua,
și aș mai putea continua, dar nu aș vrea să-mi stric total ziua, că e vineri ......
a fost gândită, așternută pe hârtie/monitor, publicată și asumată de un geniu de necontestat al culturii românești contemporane, anume Domnul Cărtărescu, mă face să îmi dau seama că ce inspirată am fost să mă las de scris versuri la 20 de ani!!
Mă dau bătută - ca să zic așa! - și recunosc că înșiruirea de cuvinte de mai jos mă face să mă simt mică, proastă, pipernicită, impotentă intelectual, incapabilă să înțeleg mesaje simple și la îndemâna majorității (probabil) și că, până la urmă, am trăit degeaba, am citit degeaba, d-aia și toate nereușitele mele pe plan social și cultural și intelectual.
Au trecut două zile.
Încerc să descopăr despre ce este vorba în această ”poemă” .... cât e ironie, cât e simbolistică, cât e flegmă, cât e experiment (”nah, ia să vedem dacă ajung cu poezia mea în manualele unei nații!! pun pariu că da, să vezi distracție!!”), cât e talent, resemnare, neputință, sarcasm, cât e non-talent ....
Nici nu știu dacă să fac un pas către postmodernism. Sunt cam ignorantă la acest capitol, recunosc, știu probabil mult mai puțin decât poate citi oricine pe ”goagăl”, dar mă seacă la melodie întrebarea: ”CUI folosește un astfel de ”produs literar”? și ”DE CE ar aproba un minister național includerea în manualele școlare a unor astfel de aberații?”
Postmodernismul (vechimea termenului se află pe la anii 1870 și este pomenit prin 1947 și de Arnold Toynbee) este un curent (”- bă, ia închide geamul ăla, că răcim! Și nu mai vorbi, că faci curent!”) raportat la aspecte economice, politice și artistice, făcând referire la o atitudine de împotrivire față de anumite instituții, termeni, metode și acceptări ale epocii moderne. Reprezentanții postmodernismului critică străduința inovativă a modernismului, ei definesc modernismul ca fiind o răspândire ilegitimă a unei forme de totalitarism, care la nivel de societate se conturează într-un despotism ce trebuie combătut cu orice preț.
Nu sună deloc rău, nu?!
Totuși, nu văd conexiunea cu ”poema ghiuvetei” ....
La nivel literar, postmodernismul făcu ochi prin anii 50 abia. Este totuși un curent rămas fără definiție clară.
Unul dintre reprezentanții postmodernismului este și Patrick Süßkind, a cărui carte, ”Parfumul”, am citit-o pe nerăsuflate și cu nopți nedormite în urmă cu vreo 22 de ani. Am văzut și filmul, nu mi-a plăcut. Este o carte absolut specială. Nu o pot recomanda altfel, decât ca fiind ”specială”, cu paragrafe extra-lungi, cu descrieri incredibile, o carte care te face să te întrebi: ”Ce minte poate scrie așa ceva?!”
Umberto Eco încă nu a ajuns la mine, dar îl pun pe listă, că acum chiar că-s curioasă!
Despre ”poema chiuvetei” .... numai de bine, domnilor! Mai mult îmi place ”Calul călare” a lui Adrian Păunescu:
NU, nu este o replică la chiuveta lui Cărtărescu.
Este o poezie care pe cât m-a intrigat în liceu, pe atât mi-a rămas în minte!!
Calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.
La ora când toţi, în secunda când toţi,
bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi,
ies noaptea din casele-n care
s-au dus să petreacă în destrăbălare
şi vor să încalece şi vor să se ducă
şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă,
o, şi-a găsit fiecare,
o, şi-a găsit fiecare
calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.
NU, nu este o replică la chiuveta lui Cărtărescu.
Este o poezie care pe cât m-a intrigat în liceu, pe atât mi-a rămas în minte!!
Calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.
La ora când toţi, în secunda când toţi,
bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi,
ies noaptea din casele-n care
s-au dus să petreacă în destrăbălare
şi vor să încalece şi vor să se ducă
şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă,
o, şi-a găsit fiecare,
o, şi-a găsit fiecare
calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare,
calul călare pe calul călare pe cal,
calul călare pe calul călare pe calul călare.
