lenta dezumanizare...

August 2006

Ne dezumanizam pe zi ce trece.... de ce oare? Disperarea sa fie cea care ne dezumanizeaza? Sau dezumanizarea ne face mai disperati? De unde atata disperare, de ce si pentru ce? E de ajuns sa te uiti dimineata in trafic, si ti se face frica. Viteza, disperare, viteza, claxoane, viteza, injuraturi, viteza, disperare din toate partile. De ce? Te duci la doctor. Dupa cateva zile de dureri, esti stors, si fizic si psihic, auzi de nu stiu ce mareatza clinica privata specializata, scoti milionul din buzunar ca sa te consulte domnul doctor. Chirurg. Si domnul chirurg, dupa ce te consulta si iti povesteste partial ce si cum, iti spune sa te operezi. Si tu nu prea intelegi anumite aspecte: acum? De ce acum, de ce nu peste 3 luni? Ce risc? Ce riscuri sunt daca da, daca nu? Intrebari d-astea, ca deh, esti un ignorant in fond. „Pai v-am mai explicat de doua ori!” Si se uita des la ceas si vorbeste cu gandul la urmatorul pacient. Care asteapta pe sala. Si ce daca ai dat milionul pentru consultatie, cui ii pasa? La plecare, inainte sa te ridici sa pleci, are amabilitatea sa-ti spuna ceva de genul: „Normal ar fi sa va dau o alifie, v-ar ajuta. Dar nu v-o pot da decat daca va decideti sa va operati la mine.” Si tu, parca anesteziat de vestea ca trebuie sa suporti o interventie chirurgicala care si costa cam 700 de dolari, treci peste acest mizilic. Si pleci. Te apuca plansul. Si ajungi acasa si adormi plangand de toate alea care ti se tot intampla in ultimul timp. Si peste doua zile iti aduci aminte de chestia cu alifia si cu „doar daca te tai eu, ti-o dau, altfel nu ai dreptul.” Nici denumirea alifiei nu ti-a dezvaluit-o!!! Ziceti si voi ca asta nu se cheama..... dezumanizare. Ziceti voi cum altfel o puteti defini. Ca pe mine una ma depaseste, parol! Intr-o natie in care anumiti precum Vadim si Becali ajung obiecte de cult..... nu pot decat sa ma declar o inadaptata si o inadaptabila pe termen lung. Vedea-m-as Doamne evaporata in inaltzimi, ca nu mai pot. Asa, deodata si pur si simplu. Si revin la intrebarea care devine obsedanta de vreo 3 zile: de unde disperarea asta? De ce cultivam tot ce implica cresterea nivelului de disperare? Majoritatea habar nu au ca exista viata de trait. Nu mai exista filtre de analiza, de gandire, de logica. De fapt, logica e in copac si copacul e la pamant. Egoismul a devenit pregnant si este din ce in ce mai shokant. Nici macar nu e vorba de egocentrism, nu, e pur egoism, ceea ce mi se pare mult mai alarmant. Nu are nimeni dintre voi impresia ca de cateva saptamani incoace exista niste influente astrale negative? In jurul meu aud numai „nu stiu ce am, da nu-mi merge bine”. Oak e bolnav, Adriana isi cauta de lucru, Rares e disparut si stresat cu jobul, comunicarea cu cativa s-a rupt total si absolut si brusc, Tinel se tine de farse urate, Adi e abatut si amarat, raspunde monosilabic dupa ce 3 trageri de maneca abia, Dani n-are chef, Radu n-are probleme, decat ca isi imagineaza ca poate pleca maine pe Mount Blanc si il poate escalada ieri, marea lui problema de moment e ca are bikla arschice si vineri se pleaca spre Siriu in gashka mare. La cine sa ma mai gandesc? Vlad nu mai zice nimic ca nu are interes momentan; Sabina e si ea virusata (ca si Oak), mama ei (si ne stim de 12 ani!!) imi povesteste de „singuratatea in doi”, adica in casnicie (de am ramas cu „gura cascata”, asa, deodata!!!)..... pai, dragilor, daca pana ce si mr. Kafelutza da semne de agitatie, ce naiba sa mai zic???????? Plecati dimineata de acasa mai devreme cu 10 minute si stati pe marginea trotuarului si urmariti traficul. Va asigur ca va veti umple de o spaima launtrica, de nu veti stii sa o definiti!

August 2006

Muncesti mult si castigi putin. Teoretic, e cum nu se poate mai rau, practic nu-i dracu' chiar atat de negru. N-ai restante la intretinere, reusesti sa-ti achiti rata la masina, de cativa ani nu mai locuiesti cu chirie, te-ai insurat, ai facut si un copil...

Cand erai inca in facultate, ti se parea ca, daca ajungi sa "bifezi" pana la treizeci de ani macar o parte din cele amintite mai sus, ar trebui sa te declari multumit. Aiurea...Sigur, "cu cat castigi mai mult, cu atat vrei mai mult" e deja un truism, dar din ce in ce mai necesara o completare: cu cat castigi mai mult, vrei mai mult si, de fapt, ai din ce in ce mai putin. In primul rand, n-ai timp.

Nu-i nici o noutate, stiu, dar adevarul e ca, in realitate, nici nu vrei sa ai timp. Cand esti obisnuit sa muncesti stahanovist 10-12 ore pe zi, ti se face frica la gandul ca s-ar puteasa ai la un moment dat cateva ore libere in afara celor deja planificate. Oamenii care au timp sunt dubiosi, ratati, someri. Lipsa de timp nu se confunda cu succesul, dar macar iti da iluzia ca lupti din rasputeri pentru a ajunge la el. E lucrul care te tine la birou cu ochii lipiti de computer si urechile sudate de receptor, chit ca ai fi putut umbla de cateva ore in papuci de casa. In al doilea rand, n-ai chef. E acoperirea "perfecta" pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face sa ai la un moment dat mustrari de constiinta. N-ai chef sa discuti, n-ai chef sa citesti decat reviste, n-ai chef de tipetele aluia micu' si, in general, n-ai chef de nimic.

Esti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare. Motive suficiente pentru ca, in timp, oamenii fara chef sa inventeze televizorul si divortul. In fine, n-ai prieteni. De fapt, nici nu-ti mai vine sa ai prieteni, prietenii sunt energofagi, consuma timp si resurse, cu prietenii trebuie sa te confesezi, iar intalnirile la o bere cu amicii pot sa nu duca la nici un rezultat concret. Ceea ce nu se poate spune despre un pranz de afaceri, bunaoara.

Lista e mult mai lunga, ramane deschisa. Ce castigi totusi? Mai intai, castigi o oboseala cronica. Omul de succes e mereu obosit, semnele unei oboseli cronice sunt precum tresele in general, cu cat mai multe cearcane, cu atat mai bine, paloarea cadaverica e deja semn de distinctie. Te poti alege apoi cu ulcer sau diabet. Alaturi de divort, intra in categoria bolilor profesionale si, oricum, e aproape de neconceput sa vrei mai mult si sa nu cresti proportional cu ambitiile exprimate numarul tigarilor si al canilor de cafea. Evident, mesele au din ce in ce mai putina importanta... In fine, succesul te face din ce in ce mai bogat in amici, cunostinte si relatii, oameni "buni" a caror valoare e dictata de functia pe care o ocupa.

Ce mai conteaza faptul ca stai de vorba ore intregi cu indivizi cretini sau anosti? Sau ca succesul te obliga sa participi la tot felul de evenimente mai mult sau mai putin mondene? Oamenii care muncesc mult nu se distreaza, socializeaza. Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa. Si totusi... Muncesti putin, castigi mult nu tine.

E la limita bunului-simt, avem in spate cateva mii de ani in care ni s-a inoculat filosofia devenirii prin munca. E o crima sa nu muncesti, dar nimeni nu-ti spune ce omori daca muncesti prea mult. Pentru ca, nu-i asa?, munca innobileaza, inalta, restul sunt doar pagube colaterale. Muncesti mult, castigi putin. E o concluzie poate paradoxala, dar la care nu pot ajunge decat cei care muncesc foarte mult. De obicei insa, tocmai din cauza muncii in exces, ei nu mai au timp sa se gandeasca la asta.

poze

Cismigiu, 18.12.2009

Sandwich .... cu zăpadă

Ideea titlului mi-a venit ieri. Ideea conținutului mi-a venit alaltăieri, în timp ce mă luptam cu troienele de zăpadă de prin centrul Bucureștiului. Iar acum, la o zi distanță după ce am scris titlul, nu mai știu conținutul și scânteia a dispărut.

Mergeam vineri dimineață pe jos, de la Charles de Gaulle către Ștefan cel Mare, via Dorobanți, pe lângă Televiziunea Română. Era frig, ninsese toată noaptea, pe trotuare exista o timidă potecă ca un fir de speranță….. La ora 9, când mă deplasam eu prin zonă, carosabilul nu era debarasat de zăpadă și intersecția de la Piața Dorobanți părea o calamitate din seria ”viața bate filmul”. Multe mașini se scremeau în efortul lor de deplasare și de evitare a derapării. Nici un utilaj de curățarea zăpezii pe nicăieri. Că eu mergeam pe jos probabil un kilometru, făcând jumate de oră în loc de 15 minute, nu era o problemă foarte mare, dar ar fi putut deveni dacă aș fi avut cu vreo 15 ani mai mult. Dar nu contează, nu eu sunt personajul principal.

La Charles de Gaulle fiind și dându-mi seama că unica șansă reală de a ajunge pe strada Brazilia nr. 2 era să o iau la picior, oricât de hilar părea – frig, vânt, nebunie pe carosabil, troiene de zăpadă pe trotuar – mi-era foame. Așa că mi-am scos din rucsac sandwich-ul pe care mi-l pregătisem să îl consum când ajungeam la birou, frumos, la căldură, cu o cană cu ceai. Vântul mă plesnea, mergeam încet, mai stăteam pentru a permite altor pietoni ce-mi veneau din față să treacă pe poteca foarte îngustă tăiată de pașii celor mai matinali prin zăpadă, și eram cu sandwich-ul meu în mână și mâncam de zor. Eu în general nu mănânc atunci când merg pe stradă, deci era déjà un gest atipic în ceea ce mă privește.

Simțeam o oarecare relaxare ironică în deplasarea mea. Nici măcar nu mă uitam năucă în jur, încercând să înțeleg. Pur și simplu știam că ceea ce percep eu ca existând realmente în jur este ceva de la sine înțeles. Nici măcar nu îmi mai pun întrebarea: ”Oare cum reușesc oamenii ăștia să mențină acest record în fiecare iarnă din București?” Este o întrebare lipsită de orice logică, de orice sens. În momentul în care va veni o iarnă în care lucrurile se vor desfășura altfel, ei bine, abia atunci va fi momentul să scoatem nu un articol de ziar, ci o carte întreagă pe acest subiect. Vă întrebați despre ce este vorba? Despre ce ”record” este vorba? Nimic mai simplu. Voi întregi întrebarea – căci ea există totuși! -, complicând-o puțin: ”Oare cum reușesc oamenii aceștia, ca în fiecare an, spre final de decembrie (deci nu octombrie sau noiembrie, așa cum era comanda de zăpadă pe vremea copilăriei mele!), să fie luați prin surprindere de iarnă? Oare cum reușesc să știe că ninge toată noaptea și totuși să nu preîntâmpine efectele ninsorii din București, lăsând în ignorare orice acțiune de pregătire și dezăpezire, astfel încât dimineața catastrofa din trafic să nu fie chiar atât de mare?  Cum e posibil să poți face așa ceva? Cum e posibil să ți se dea voie să dormi în noaptea aceea, când știi ce urmează a doua zi pe străzile din București, unde chiar și vara este nenorocire în traficul auto?”

Desigur că toate aceste gânduri jucăușe se potriveau perfect și cu scopul deplasării mele, ducându-mă să rezolv o anumită problemă a firmei, la Enel. Unde iar m-am lovit de un sistem și de o atitudine de ”punere la zid”, deși funcționarii aceia sunt plătiți practic și de mine, deci ei sunt acolo să facă un sistem cât mai facil și serviabil pentru mine, nu să mă pună la punct, nu să mă țină inutil la coadă, o oră jumate, doar pentru că refuză să îmi asculte o solicitare prin care vreau să aflu la ce ghișeu trebuie de fapt să mă adresez. În secolul XXI, în România, există încă insituții-mamut, cu drept de ”viață și de moarte asupra clienților”, care nu pot facilita o prelungire simplă de contract, utilizând e-mailul. Am pierdut două ore la Enel, stând la ușă, în picioare, pentru a avea onorarea să plec de acolo cu un exemplar al unui formular și atât. Nicăieri nu se precizează că ai nevoie de bon de ordine. Dacă ai noroc, te informează un alt ”condamnat la coada sistemului”, că ar fi bine să intri să ceri un bon de ordine totuși. Pe bonul de ordine nu stă un număr, ci o oră!! Deci eu aveam 10:45. Dacă clientul din fața mea a ieșit din birou la 10:50, eu nu care cumva să îndrăznesc măcar să mă gândesc că aș putea intra. Trebuie să aștept să fiu invitată înăuntru. Și ce dacă s-a făcut 11 și nu primesc nici o informație, nici o explicație, de ce stau, cât mai stau, să mai stau?!?! Doar stai la ușă și respecți sistemul și ești singurul din coadă care se exprimă cu voce tare cum că sistemul nu e bun și că d-aia îl avem, pentru că îl merităm, pentru că stăm umili și umiliți în fața unor funcționari care habar nu am de unde au mai învățat să lucreze ca acum 20 de ani, pentru că ei au cel mult 30 de ani, deci nu au fost îndoctrinați de comunismul și socialismul multilateral dezvoltat.

Nu voi insista asupra subiectului pentru că aici intervine și o culpă din partea persoanei din firmă (unde lucrez) care mi-a delegat această sarcină și care, din motive de incompetență profesională și emoțională, nu mi-a dat toate informațiile, ba mai mult, m-a informat eronat.

Dar totul e în ordine, în fond, la cei 42 de ani ai mei, mi-am promis că voi începe să învăț ”să gândesc românește”, deci și ce dacă am lipsit 3 ore de la birou, în fond e timpul angajatorului, eu sunt plătită, treaba merge, leafa merge, noi cu spor muncim! Unde? La ”Cooperativa Munca În Zadar”, desigur! Departamentul "Las' măi că merge și-așa!”, biroul ”băga-mi-aș picioru', ce nu se rezolvă azi, mâine nu mai e nevoie!!”.

Am spus-o în urmă cu 15 ani, când reveneam în România, o repet de atunci zilnic: ”Uite d-aia merg lucrurile în România așa cum merg, adică așa cum merg înapoi!”. Și nu se va schimba niciodată ceva în bine aici, garantez! Sandwich-ul cu zăpadă de ieri, la 20 de ani de la …. ”deșteaptă-te române”, îmi va rămâne în memorie într-un mod ironico-nostalgico-dulce-amar. Luni merg la KM ZERO din București, să mă cutremur din nou în Piața Universității și să respir din nou supraviețuirea fizică și spirituală din urmă cu exact 20 de ani, când cei din jurul meu și-au pierdut viața aproape inutil …… părinții lor o declară azi cu un puhoi de lacrimi ………..

P.S. La 11:30 eram din nou la intersecția de la Dorobanți, mergeam spre Televiziune. La ora aceea, 3 utilaje de dezăpezire mergeau în șir indian pe carosabil, făcându-și treaba pe care nu o făcuseră peste noapte sau măcar în zorii zilei. 

Anka, 20.12.2009, 00:01