Cititi textul de mai jos si mai discutam la final……
MOTTO Iubire, vezi că azi ajung tîrziu acasă:
LA 1.00 AM TELECONFERINTĂ, LA 2.00 NASC, LA 3.00 AM MEETING
Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Iesise din cabină, îsi netezea fusta si bombănea: "Stii bancu-ăla cu Itic?". N-am stiut dacă vorbeste cu mine, asa că am mormăit incert, în asa fel încît, la o adică, să reiasă că eu de fapt cîntam. A continuat si m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: "Cică se ruga Itic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să cîstig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să cîstig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuti si pe mine să cîstig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atîta văicăreală, se repede la el: mă, Itic, pe cuvînt că te-am auzit si m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajută-mă si tu putin: joacă la loterie!"
Am hăhăit cu ea un pic, dar asteptam legătura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: "Asa si eu, dragă: tocmai am făcut acum un test de sarcină care, normal, mi-a iesit negativ. Am plîns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămîn gravidă si degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne întîlnim decît 8 minute pe zi, dimineata. Si, desi el n-are nevoie decît de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă si botul cu ruj."
Verifică-ti agenda, am putea să ne vedem azi la 1.45 să luăm lunch-ul si să facem un copil?
Mă uitam la ea cu ceva ce fusese pînă de curînd admiratie, dar deja nu mai eram sigură: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate si performantă. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promousăn, targhet, ăuernes, marchet, pablic-rileisăns, plening, risărci, fidbec. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fără-de cusur, carierista care se temea doar de bomba atomică si de bărbatii care cred că femeile sînt inferioare. Avea un sot manager, care-si făcea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului năpraznic si ambitiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau în multinationale, umblau numai cu narape sus, trosnea mîndria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect. Cînd au împlinit 30 de ani, au făcut consiliu de familie, cu părinti si cu socri, cu tot, si au decis să aibă un băiat si o fată, neapărat în ordinea asta. Cînd au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă si-un pechinez, numai că progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 si pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, îi lăsa si lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea si el, mînca uscătura. Apoi se strecura în pat lîngă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trisa, seara nu făcea dus, nu mai avea timp. Făcea doar dimineata.
Ea văzuse-n filme cum femeile de carieră îsi făceau test de sarcină la WC-ul firmei, deoarece acasă nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare dată era că numai din ovulul ei nu se putea isca nici un făt, mai trebuia si ceva de le el, parcă. Dar el avea de învătat ca s-ajungă docent, ea avea de ajuns cea mai sefă si de cîstigat bani. Copiii nu apăreau, iar cuscrii făceau deja consilii numai între ei, hotărau ceva, însă rezolutia rămînea nerostită, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu răspundeau, erau în miting.
Pe ea, ovulatia o prindea numai în brainstormingul pentru campaniade relansare a brandului. Iar el tot nu stia ce e aceea ovulatie, desi pe vremuri, cînd erau studenti si obisnuiau să mai si trăiască, ea îi desenase două ovare si niste puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadă.
Femeile s-au opintit cîteva secole să ajungă egale cu bărbatii, iar acum nu mai stiu cum să scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca niste tîmpite, îi multumim patronului că ne dă sansa extraordinară de a lucra si-n weekend, ca să ne afirmăm si să ne tinem de deadline. Sefii pleacă de vineri la prînz si-i mai vezi luni după-masă, cînd se desteaptă din mahmutreli de cinci stele.
Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, că de-aia ai dat atît din coate si-ai făcut ulcer de cînd mănînci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal.
Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e împicătit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte". În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrătici si te trezesti tipînd. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7.30 si la 8 trebuie să fii la firmă si-ai dormit strîmb si-ti stă bretonul ca o bidinea.
Scuză-mă, te las putin pe fir, că mă cere unul de nevastă...
Munca e bună numai cînd ti-aduce un franc cinstit în buzunar si, mai ales, îti dă si răgazul să-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ametesti muncind cinci zile pe săptămînă si să ametesti în bar două zile pe săptămînă. Ăsta e raportul minim rezonabil.
Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care îi hrăneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe săptămînă (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg, sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mîncare la copii, spală vase si-o asteaptă pe ea cu masina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cînd operează el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti să investească. Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gîndul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia că se poate orice. Că sotul, copilul, ciobănescul german si siameza asteaptă oricît, ei latră la unison de mîndrie că au o directoare în familie.
Cînd ambii soti muncesc deopotrivă, ajungi să le întelegi masochismul, pînă la urmă. Pericolul dospeste abia cînd femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4.00 de la uzină, apoi vrea mîncare cu sos, maiouri cît de cît curate si putin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divortul part-time si facilitează hîrjoana extraconjugală a bărbatului constrîns de hormoni.
Cînd constati că fetita ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină si uite că stia ea ce stia) si bîzîie că pe bonă o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tîrziu să-ti dai demisia. Copilul nu întelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucuresti cînd termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lectiile). Copilul vrea să stai lîngă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de plus. Dar tu, care-ai răspuns la celular si-n clipa cînd te cerea ăla de nevastă, si i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat să vorbesti cu seful de sectie la telefon, nu prea întelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la carieră de dragul familiei. Mircea, fă-te că trăiesti!
Apropo, cînd ti-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea cînd ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roată si fir cîrliontat. Vasăzică: ultimul film văzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citită a fost "Notiuni de introducere în cibernetică", ultima iesire în natură a fost pe ierbuta de la Romexpo, cînd ti-a venit delegatia din Danemarca, ultima dată cînd ai găsit alimentara deschisă în drum spre casă încă se găsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si odată i-ai făcut uneia o confesiune prin fax, încă îi cumperi copilului haine cu două măsuri mai mici, fiindcă atît purta cînd te-ai angajat, ultima dată cînd ai fi vrut să faci sex aveai ciclu, iar ultima dată cînd ai făcut sex te-ai inhibat, fiindcă uitasesi să-i spui ceva contabilei.
Nu i-ai mai spus bărbatului din viata ta "te iubesc" de-o vesnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu, ar trebui să i-o suieri în timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat după ce-l ameninti să nu cumva să uite să-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, că-ti vine sigur deseară sau mîine.
Am chiulit si-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna. Chiuleste si tu, salvează-ti viata, femeie! Atît cît se poate. Ia bunul simt, în doze homeopatice. Să stii numai tu.
Cele mai frumoase petice de viată le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, cînd o tăiasem de la sedinta de redactie, lăsînd vorbă că mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii să strîng apa. Mi-a rămas în cap (si mie, ca atîtor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cînd habar n-aveau că intraseră deja în direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". Si Mircea a ascultat. Si-a ajuns departe.
Pînă cînd vom pricepe omeneste tîlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.
Intai si-ntai sa clarificam ceva, sa nu mai aud pe nimeni ca sare-n sus 7 km si zice ca sunt subiectiva si limitata in perceptii si abordare:
eu personal nu fac parte din categoria tipelor de mai sus. Nu stiu daca nu fac parte din cauza contextului, sau mai degraba din cauza ca la mine valorile vietii au avut intotdeauna alte standarde si mi-am respectat intotdeauna, cu riscurile aferente, timpul liber si tot ce implica acesta (adica am insistat sa mi se acorde concediul atunci cand nu era potrivit, adica exista inca dimineti cand ma simt prea obosita sau prea lenesa si nu ma duc la birou, ci anunt fie ca mi s-a spart o teava, fie ca mi-e rau, fie ca a deraiat metroul si alte nebunii d-astea, ultima oara am facut-o chiar acum 2 saptamani J)
Priviti mesajul de mai sus ca pe o metafora, care, din pacate, este alarmant de reala. Nu luati fiecare fraza sa o analizati, ca veti descoperi ca exista si lipsuri, o sa observati ca de week-enduri tipa respectiva nu mentioneaza nimic si, desigur, oricat de obsedati de munca ar fi unii, ne este greu sa credem ca isi petrec ani intregi muncind fiecare week-end in parte. Textul de mai sus poate fi analizat din cel putin doua unghiuri de vedere: disperarea in care ne lasam prinsi in a ne afirma profesional, dar si ….. ce inseamna viata, ce inseamna partenerul de langa noi pentru noi? Ca poate locul de munca este de fapt refugiul cautat cu disperare, in absenta a ceva vital acasa. Ca multi dintre noi ne kemam ca”dam bine” avand o familie “exemplara” acasa, cand de fapt, in interior, se intampla exact ce descrie “victima” de mai sus….. Asta va doriti? Daca da, inseamna ca sunteti linistiti, impacati, impliniti si fericiti din interior. Daca nu, inseamna ca sunteti morti pe interior.
In ultimul timp, sa zicem ca de mai putin de un an, mesaje de tipul acestuia, pe care eu le clasific ca fiind “strigate de ajutor”, circula tot mai variat si tot mai des pe internet, minunea secolului. Nu vi se pare alarmant? Adica deja nu mai este vorba de o tipa frustrata, un tip neimplinit, o adolescenta pe care nu o intelege nimeni, un pusti teribilist caruia nu-I iese pasentza, o tipa aflata la ciclu care a avut o zi proasta la birou sau care s-a certat cu iubitul!!. Este vorba de oameni maturi, a caror varsta se invarte pe la 35 – 40-43 de ani, care, privind in urma (cei care o fac in mod concret, evident! Nu cei care doar privesc si nici macar nu latra!), privind in jur, la parintii care le mor in brate eventual, isi dau seama de fapt ca ….. viata este una singura, si ca in genere, o ai asa cum ti-o faci. Si ca, in afara unor reguli de supravietuire, convietuire, morala, nu exista absolut nici o reteta cum sa iti traiesti propria viata. Absolut nici una, nici macar un sfat. Ingurcitez chiar si ideea avansata ca “stilul meu de viata nu are nimic de-a face cu alegerea pe care as face-o pentru viata mea”, dar, sincer….. pe termen lung, asa ceva nu poate functiona. Sau cel putin eu asa vad lucrurile. Nu ma vad traind incatusata intr-o situatie care ma sugruma zilnic. Si am avut si eu situatii de genul asta. Maximum de toleranta a fost un an de zile. Dupa un an chinuitor intr-o anumita situatie am luat mereu cate o decizie radicala, exact ca o operatie chirurgicala. Pentru ca intervine oboseala. Pentru ca intervine experienta timpului trait. Pentru ca, pentru cazurile fericite zic eu, intervine constientizarea a ceea ce se numeste “a trai viata”. Ce mai am eu de invatat, printre multe altele, este sa nu astept si de la ceilalti sa poata gandi si actiona la fel. Cei care doar gandesc, dar nu fac nimic, nu pot fi ajutati.
In afara de acest aspect, acela al intensificarii numerice a acestor mesaje, ce mi se pare mie cel putin la fel de alarmant, este faptul ca foarte multi striga “help”, dar extrem de putini fac ceva sa se ajute. Pentru ca in situatii de genul acesta, individul este singurul care se poate ajuta. Vorbesc si eu ca sa ma aud, voi citi apoi cu voce tare si poate voi lua o decizie. De ce spun asta? Pentru ca momentan ma aflu in situatia de a face cu totul altceva decat imi spune interiorul meu vis-à-vis de valorile vietii mele interioare (care este primordiala celei exterioare), dar ….. m-am lasat atrasa intr-un cerc vicios si acum trebuie sa platesc. Nu fac altceva decat sa compar octombrie 2006 cu octombrie 2005 si cantaresc situatiile si tot aman luarea unei decizii: ma eliberez – cu riscurile de rigoare – sau mai trag inca cateva luni la jug? Cu conditia sa nu mai acumulez si alte inele in acel cerc vicios. Pe de alta parte insa, ratiunea si pragmatismul (specifice zodiei, de altfel), ma atentioneaza: “te asteapta o aventura, nu stii daca te mai intorci la viata pe care o duci acum. Mai ai rabdare 3 luni, si vezi ce se intampla. Dupa care deciziile vor veni de la sine.” Evident ca asa este si probabil asta voi si face.
Asa cum cu cateva saptamani inainte ma intrebam “incotro cu tenta asta de dezumanizare a omului?”, asa ma intreb si acum (pe mine si pe voi, cei care gasiti timpul necesar sa cititi si sa nu luati textul ca pe un simplu text), incotro cu sacrificiile facute la locul de munca in dezavantajul propriei vieti?
Mai exista un text legat de faptul ca marea majoritate nici macar nu vrem sa avem timp liber. Ca urmare, jobul devine proritar: fie ca acasa avem o familie care nu ne multumeste, fie ca nu avem pe nimeni sa ne astepte, fie ca avem un partener pe care il acceptam in virtutea obisnuintei de peste ani, dar pentru care nu prea mai simtim mare lucru cu adevarat si pe care l-am schimba, daca am avea curajul (suna aiurea, dar asa este!!), fie ca (si asta este deopotriva grav) chiar nu stim ce sa facem cu eventualul timp liber, pentru ca nu avem alte interese si hobby-uri! Ne amintim ca parca ne place sa citim, ca parca ne place sa pictam, ca parca ne place sa mesterim, ca parca ne place sa iesim in parc cu rolele….. dar kestiile astea sunt de domeniul trecutului, nu le-am mai facut de atata amar de vreme (cica din cauza jobului), ca acum ni se par niste ciudatenii, suntem niste instrainati fata de propriile noastre hobby-uri care alta data, in adolescenta si in prima tinerete, ne ocupau de fapt universul.
(Doamne, si in timp ce scriu toate astea, ma uit la “Vertical limit”!!!!!! cautati filmul, este un film absolut ucigator, tocmai legat de valorile umane, de viata, de principii, de umanizare si dezumanizare, realitate, pragmatism, frica, egoism, altruism……. Se poate discuta la infinit! Da, este o tematica in conditii extreme, undeva spre varful Everest, dar tocmai conditiile extreme ne arata de fapt valorile de care facem atata caz (!!!!!) De ce trebuie, foarte adesea, sa anuntam ca ne este rau sau suntem pe moarte, pentru a starni interesul celor din jurul nostru? De ce, in general, trebuie sa ajungem la actul sinuciderii pentru a face sa se priceapa ca signalul de “help” dinainte era chiar pe bune? De ce? De ce actionam precum politia: pana nu trec 48 de ore, nu putem porni cautarea, asta e regulamentul! Etc etc etc etc etc etc)
Din mesajul tipei rezulta clar o mare frustrare. Vis-à-vis de job si vis-à-vis de faptul ca ea, pana a ajunge la concluzia asta, nu s-a ajutat in nici un fel, astfel incat sa nu ajunga aici. Poate ca gandesc limitat, dar mi-e greu sa imi imaginez ca as da vina pe job, pentru faptul ca eu nu ajung sa am o viata amoroasa. Sa fim seriosi! Asa cum imi este greu de inteles cum doi oameni care traiesc impreuna pot merge seara la culcare, seara de seara, ignorand dorinta de a face dragoste. Pai, doamne iarta si pazeste, la ce mai stau impreuna? Ca nu simti in seara asta, ca nu simti nici in seara urmatoare, dar o saptamana, o luna???? Asta se cheama “familia model”, cei care “dau bine spre exterior”, dar in interior e totul mort? A nu se intelege ca limitez totul la actul sexual, ca doar nu despre asta vorbim. Dar intr-un cuplu armonios, actual sexual implica multe-multe alte aspecte. Actul sexual este implinirea care duce spre armonia de peste zi, asa cum armonia de peste zi intre cei doi duce la actul sexual.
Ideea de baza din text de fapt apare ca urmare a unui esec la locul de munca. Fie nu I-au acordat concediu cand sau cat a dorit, fie nu a obtinut avansarea dorita/promisa, fie trebuie iar sa stea pana la 8-9 seara sa termine nu stiu ce….. si-asa si-aduce aminte ca de fapt isi dedica viata unui job care, in definitiv, nu ii aduce implinire. Pentru ca tendinta de a te dedica jobului in iluzia ca vei fi recompensat la un moment dat este mare, o cunoastem cu totii. Tendinta de a te dedica unei persoane in iluzia ca ea va vedea aceast lucru, in iluzia ca si ea va simti la fel si va veti intalni la unison, iar este mare. Ca sa ajungi la un moment dat sa vezi ca totul a fost doar in imaginatia ta, ca nu esti pe nicaieri de neinlocuit si ca…. de fapt ai pierdut timp si energie aiurea. Nici avansarea dorita nu o ai, nici prestigiul visat, nici salariul ravnit, si, evident, nici acasa lucrurile nu merg bine…. Pai cum sa mearga?! Ca sa ai ceva satisfactie la locul de munca, e nevoie de timp. La fel este si in viata privata: ca sa ai o familie adevarata, o conexiune reala cu partenerul, este nevoie de tmp petrecut impreuna. Nu pe yahoo messenger, nu la telefon. Impreuna. Nu doar la cina si la micul dejun, ci si in week-end, si la dus eventual, si intr-o pauza de masa furata din cand in cand.
Saraca, ea are dreptate in felul ei.
MOTTO Iubire, vezi că azi ajung tîrziu acasă:
LA 1.00 AM TELECONFERINTĂ, LA 2.00 NASC, LA 3.00 AM MEETING
Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Iesise din cabină, îsi netezea fusta si bombănea: "Stii bancu-ăla cu Itic?". N-am stiut dacă vorbeste cu mine, asa că am mormăit incert, în asa fel încît, la o adică, să reiasă că eu de fapt cîntam. A continuat si m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: "Cică se ruga Itic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să cîstig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să cîstig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuti si pe mine să cîstig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atîta văicăreală, se repede la el: mă, Itic, pe cuvînt că te-am auzit si m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajută-mă si tu putin: joacă la loterie!"
Am hăhăit cu ea un pic, dar asteptam legătura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: "Asa si eu, dragă: tocmai am făcut acum un test de sarcină care, normal, mi-a iesit negativ. Am plîns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămîn gravidă si degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne întîlnim decît 8 minute pe zi, dimineata. Si, desi el n-are nevoie decît de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă si botul cu ruj."
Verifică-ti agenda, am putea să ne vedem azi la 1.45 să luăm lunch-ul si să facem un copil?
Mă uitam la ea cu ceva ce fusese pînă de curînd admiratie, dar deja nu mai eram sigură: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate si performantă. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promousăn, targhet, ăuernes, marchet, pablic-rileisăns, plening, risărci, fidbec. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fără-de cusur, carierista care se temea doar de bomba atomică si de bărbatii care cred că femeile sînt inferioare. Avea un sot manager, care-si făcea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului năpraznic si ambitiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau în multinationale, umblau numai cu narape sus, trosnea mîndria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect. Cînd au împlinit 30 de ani, au făcut consiliu de familie, cu părinti si cu socri, cu tot, si au decis să aibă un băiat si o fată, neapărat în ordinea asta. Cînd au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă si-un pechinez, numai că progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 si pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, îi lăsa si lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea si el, mînca uscătura. Apoi se strecura în pat lîngă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trisa, seara nu făcea dus, nu mai avea timp. Făcea doar dimineata.
Ea văzuse-n filme cum femeile de carieră îsi făceau test de sarcină la WC-ul firmei, deoarece acasă nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare dată era că numai din ovulul ei nu se putea isca nici un făt, mai trebuia si ceva de le el, parcă. Dar el avea de învătat ca s-ajungă docent, ea avea de ajuns cea mai sefă si de cîstigat bani. Copiii nu apăreau, iar cuscrii făceau deja consilii numai între ei, hotărau ceva, însă rezolutia rămînea nerostită, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu răspundeau, erau în miting.
Pe ea, ovulatia o prindea numai în brainstormingul pentru campaniade relansare a brandului. Iar el tot nu stia ce e aceea ovulatie, desi pe vremuri, cînd erau studenti si obisnuiau să mai si trăiască, ea îi desenase două ovare si niste puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadă.
Femeile s-au opintit cîteva secole să ajungă egale cu bărbatii, iar acum nu mai stiu cum să scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca niste tîmpite, îi multumim patronului că ne dă sansa extraordinară de a lucra si-n weekend, ca să ne afirmăm si să ne tinem de deadline. Sefii pleacă de vineri la prînz si-i mai vezi luni după-masă, cînd se desteaptă din mahmutreli de cinci stele.
Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, că de-aia ai dat atît din coate si-ai făcut ulcer de cînd mănînci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal.
Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e împicătit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte". În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrătici si te trezesti tipînd. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7.30 si la 8 trebuie să fii la firmă si-ai dormit strîmb si-ti stă bretonul ca o bidinea.
Scuză-mă, te las putin pe fir, că mă cere unul de nevastă...
Munca e bună numai cînd ti-aduce un franc cinstit în buzunar si, mai ales, îti dă si răgazul să-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ametesti muncind cinci zile pe săptămînă si să ametesti în bar două zile pe săptămînă. Ăsta e raportul minim rezonabil.
Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care îi hrăneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe săptămînă (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg, sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mîncare la copii, spală vase si-o asteaptă pe ea cu masina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cînd operează el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti să investească. Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gîndul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia că se poate orice. Că sotul, copilul, ciobănescul german si siameza asteaptă oricît, ei latră la unison de mîndrie că au o directoare în familie.
Cînd ambii soti muncesc deopotrivă, ajungi să le întelegi masochismul, pînă la urmă. Pericolul dospeste abia cînd femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4.00 de la uzină, apoi vrea mîncare cu sos, maiouri cît de cît curate si putin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divortul part-time si facilitează hîrjoana extraconjugală a bărbatului constrîns de hormoni.
Cînd constati că fetita ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină si uite că stia ea ce stia) si bîzîie că pe bonă o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tîrziu să-ti dai demisia. Copilul nu întelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucuresti cînd termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lectiile). Copilul vrea să stai lîngă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de plus. Dar tu, care-ai răspuns la celular si-n clipa cînd te cerea ăla de nevastă, si i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat să vorbesti cu seful de sectie la telefon, nu prea întelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la carieră de dragul familiei. Mircea, fă-te că trăiesti!
Apropo, cînd ti-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea cînd ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roată si fir cîrliontat. Vasăzică: ultimul film văzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citită a fost "Notiuni de introducere în cibernetică", ultima iesire în natură a fost pe ierbuta de la Romexpo, cînd ti-a venit delegatia din Danemarca, ultima dată cînd ai găsit alimentara deschisă în drum spre casă încă se găsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si odată i-ai făcut uneia o confesiune prin fax, încă îi cumperi copilului haine cu două măsuri mai mici, fiindcă atît purta cînd te-ai angajat, ultima dată cînd ai fi vrut să faci sex aveai ciclu, iar ultima dată cînd ai făcut sex te-ai inhibat, fiindcă uitasesi să-i spui ceva contabilei.
Nu i-ai mai spus bărbatului din viata ta "te iubesc" de-o vesnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu, ar trebui să i-o suieri în timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat după ce-l ameninti să nu cumva să uite să-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, că-ti vine sigur deseară sau mîine.
Am chiulit si-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna. Chiuleste si tu, salvează-ti viata, femeie! Atît cît se poate. Ia bunul simt, în doze homeopatice. Să stii numai tu.
Cele mai frumoase petice de viată le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, cînd o tăiasem de la sedinta de redactie, lăsînd vorbă că mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii să strîng apa. Mi-a rămas în cap (si mie, ca atîtor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cînd habar n-aveau că intraseră deja în direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". Si Mircea a ascultat. Si-a ajuns departe.
Pînă cînd vom pricepe omeneste tîlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.
Intai si-ntai sa clarificam ceva, sa nu mai aud pe nimeni ca sare-n sus 7 km si zice ca sunt subiectiva si limitata in perceptii si abordare:
eu personal nu fac parte din categoria tipelor de mai sus. Nu stiu daca nu fac parte din cauza contextului, sau mai degraba din cauza ca la mine valorile vietii au avut intotdeauna alte standarde si mi-am respectat intotdeauna, cu riscurile aferente, timpul liber si tot ce implica acesta (adica am insistat sa mi se acorde concediul atunci cand nu era potrivit, adica exista inca dimineti cand ma simt prea obosita sau prea lenesa si nu ma duc la birou, ci anunt fie ca mi s-a spart o teava, fie ca mi-e rau, fie ca a deraiat metroul si alte nebunii d-astea, ultima oara am facut-o chiar acum 2 saptamani J)
Priviti mesajul de mai sus ca pe o metafora, care, din pacate, este alarmant de reala. Nu luati fiecare fraza sa o analizati, ca veti descoperi ca exista si lipsuri, o sa observati ca de week-enduri tipa respectiva nu mentioneaza nimic si, desigur, oricat de obsedati de munca ar fi unii, ne este greu sa credem ca isi petrec ani intregi muncind fiecare week-end in parte. Textul de mai sus poate fi analizat din cel putin doua unghiuri de vedere: disperarea in care ne lasam prinsi in a ne afirma profesional, dar si ….. ce inseamna viata, ce inseamna partenerul de langa noi pentru noi? Ca poate locul de munca este de fapt refugiul cautat cu disperare, in absenta a ceva vital acasa. Ca multi dintre noi ne kemam ca”dam bine” avand o familie “exemplara” acasa, cand de fapt, in interior, se intampla exact ce descrie “victima” de mai sus….. Asta va doriti? Daca da, inseamna ca sunteti linistiti, impacati, impliniti si fericiti din interior. Daca nu, inseamna ca sunteti morti pe interior.
In ultimul timp, sa zicem ca de mai putin de un an, mesaje de tipul acestuia, pe care eu le clasific ca fiind “strigate de ajutor”, circula tot mai variat si tot mai des pe internet, minunea secolului. Nu vi se pare alarmant? Adica deja nu mai este vorba de o tipa frustrata, un tip neimplinit, o adolescenta pe care nu o intelege nimeni, un pusti teribilist caruia nu-I iese pasentza, o tipa aflata la ciclu care a avut o zi proasta la birou sau care s-a certat cu iubitul!!. Este vorba de oameni maturi, a caror varsta se invarte pe la 35 – 40-43 de ani, care, privind in urma (cei care o fac in mod concret, evident! Nu cei care doar privesc si nici macar nu latra!), privind in jur, la parintii care le mor in brate eventual, isi dau seama de fapt ca ….. viata este una singura, si ca in genere, o ai asa cum ti-o faci. Si ca, in afara unor reguli de supravietuire, convietuire, morala, nu exista absolut nici o reteta cum sa iti traiesti propria viata. Absolut nici una, nici macar un sfat. Ingurcitez chiar si ideea avansata ca “stilul meu de viata nu are nimic de-a face cu alegerea pe care as face-o pentru viata mea”, dar, sincer….. pe termen lung, asa ceva nu poate functiona. Sau cel putin eu asa vad lucrurile. Nu ma vad traind incatusata intr-o situatie care ma sugruma zilnic. Si am avut si eu situatii de genul asta. Maximum de toleranta a fost un an de zile. Dupa un an chinuitor intr-o anumita situatie am luat mereu cate o decizie radicala, exact ca o operatie chirurgicala. Pentru ca intervine oboseala. Pentru ca intervine experienta timpului trait. Pentru ca, pentru cazurile fericite zic eu, intervine constientizarea a ceea ce se numeste “a trai viata”. Ce mai am eu de invatat, printre multe altele, este sa nu astept si de la ceilalti sa poata gandi si actiona la fel. Cei care doar gandesc, dar nu fac nimic, nu pot fi ajutati.
In afara de acest aspect, acela al intensificarii numerice a acestor mesaje, ce mi se pare mie cel putin la fel de alarmant, este faptul ca foarte multi striga “help”, dar extrem de putini fac ceva sa se ajute. Pentru ca in situatii de genul acesta, individul este singurul care se poate ajuta. Vorbesc si eu ca sa ma aud, voi citi apoi cu voce tare si poate voi lua o decizie. De ce spun asta? Pentru ca momentan ma aflu in situatia de a face cu totul altceva decat imi spune interiorul meu vis-à-vis de valorile vietii mele interioare (care este primordiala celei exterioare), dar ….. m-am lasat atrasa intr-un cerc vicios si acum trebuie sa platesc. Nu fac altceva decat sa compar octombrie 2006 cu octombrie 2005 si cantaresc situatiile si tot aman luarea unei decizii: ma eliberez – cu riscurile de rigoare – sau mai trag inca cateva luni la jug? Cu conditia sa nu mai acumulez si alte inele in acel cerc vicios. Pe de alta parte insa, ratiunea si pragmatismul (specifice zodiei, de altfel), ma atentioneaza: “te asteapta o aventura, nu stii daca te mai intorci la viata pe care o duci acum. Mai ai rabdare 3 luni, si vezi ce se intampla. Dupa care deciziile vor veni de la sine.” Evident ca asa este si probabil asta voi si face.
Asa cum cu cateva saptamani inainte ma intrebam “incotro cu tenta asta de dezumanizare a omului?”, asa ma intreb si acum (pe mine si pe voi, cei care gasiti timpul necesar sa cititi si sa nu luati textul ca pe un simplu text), incotro cu sacrificiile facute la locul de munca in dezavantajul propriei vieti?
Mai exista un text legat de faptul ca marea majoritate nici macar nu vrem sa avem timp liber. Ca urmare, jobul devine proritar: fie ca acasa avem o familie care nu ne multumeste, fie ca nu avem pe nimeni sa ne astepte, fie ca avem un partener pe care il acceptam in virtutea obisnuintei de peste ani, dar pentru care nu prea mai simtim mare lucru cu adevarat si pe care l-am schimba, daca am avea curajul (suna aiurea, dar asa este!!), fie ca (si asta este deopotriva grav) chiar nu stim ce sa facem cu eventualul timp liber, pentru ca nu avem alte interese si hobby-uri! Ne amintim ca parca ne place sa citim, ca parca ne place sa pictam, ca parca ne place sa mesterim, ca parca ne place sa iesim in parc cu rolele….. dar kestiile astea sunt de domeniul trecutului, nu le-am mai facut de atata amar de vreme (cica din cauza jobului), ca acum ni se par niste ciudatenii, suntem niste instrainati fata de propriile noastre hobby-uri care alta data, in adolescenta si in prima tinerete, ne ocupau de fapt universul.
(Doamne, si in timp ce scriu toate astea, ma uit la “Vertical limit”!!!!!! cautati filmul, este un film absolut ucigator, tocmai legat de valorile umane, de viata, de principii, de umanizare si dezumanizare, realitate, pragmatism, frica, egoism, altruism……. Se poate discuta la infinit! Da, este o tematica in conditii extreme, undeva spre varful Everest, dar tocmai conditiile extreme ne arata de fapt valorile de care facem atata caz (!!!!!) De ce trebuie, foarte adesea, sa anuntam ca ne este rau sau suntem pe moarte, pentru a starni interesul celor din jurul nostru? De ce, in general, trebuie sa ajungem la actul sinuciderii pentru a face sa se priceapa ca signalul de “help” dinainte era chiar pe bune? De ce? De ce actionam precum politia: pana nu trec 48 de ore, nu putem porni cautarea, asta e regulamentul! Etc etc etc etc etc etc)
Din mesajul tipei rezulta clar o mare frustrare. Vis-à-vis de job si vis-à-vis de faptul ca ea, pana a ajunge la concluzia asta, nu s-a ajutat in nici un fel, astfel incat sa nu ajunga aici. Poate ca gandesc limitat, dar mi-e greu sa imi imaginez ca as da vina pe job, pentru faptul ca eu nu ajung sa am o viata amoroasa. Sa fim seriosi! Asa cum imi este greu de inteles cum doi oameni care traiesc impreuna pot merge seara la culcare, seara de seara, ignorand dorinta de a face dragoste. Pai, doamne iarta si pazeste, la ce mai stau impreuna? Ca nu simti in seara asta, ca nu simti nici in seara urmatoare, dar o saptamana, o luna???? Asta se cheama “familia model”, cei care “dau bine spre exterior”, dar in interior e totul mort? A nu se intelege ca limitez totul la actul sexual, ca doar nu despre asta vorbim. Dar intr-un cuplu armonios, actual sexual implica multe-multe alte aspecte. Actul sexual este implinirea care duce spre armonia de peste zi, asa cum armonia de peste zi intre cei doi duce la actul sexual.
Ideea de baza din text de fapt apare ca urmare a unui esec la locul de munca. Fie nu I-au acordat concediu cand sau cat a dorit, fie nu a obtinut avansarea dorita/promisa, fie trebuie iar sa stea pana la 8-9 seara sa termine nu stiu ce….. si-asa si-aduce aminte ca de fapt isi dedica viata unui job care, in definitiv, nu ii aduce implinire. Pentru ca tendinta de a te dedica jobului in iluzia ca vei fi recompensat la un moment dat este mare, o cunoastem cu totii. Tendinta de a te dedica unei persoane in iluzia ca ea va vedea aceast lucru, in iluzia ca si ea va simti la fel si va veti intalni la unison, iar este mare. Ca sa ajungi la un moment dat sa vezi ca totul a fost doar in imaginatia ta, ca nu esti pe nicaieri de neinlocuit si ca…. de fapt ai pierdut timp si energie aiurea. Nici avansarea dorita nu o ai, nici prestigiul visat, nici salariul ravnit, si, evident, nici acasa lucrurile nu merg bine…. Pai cum sa mearga?! Ca sa ai ceva satisfactie la locul de munca, e nevoie de timp. La fel este si in viata privata: ca sa ai o familie adevarata, o conexiune reala cu partenerul, este nevoie de tmp petrecut impreuna. Nu pe yahoo messenger, nu la telefon. Impreuna. Nu doar la cina si la micul dejun, ci si in week-end, si la dus eventual, si intr-o pauza de masa furata din cand in cand.
Saraca, ea are dreptate in felul ei.
