O altă revenire în România

Revenirea în București, după o săptămână de Norvegia (detalii pe acest link):

La ușa toaletei din aeroport, chiar inainte sa prezinti pasaportul la controlul de intrare in Romania, troneaza o femeie burtoasa. Sta in picioare, lângă ușă. Intru. Patru cabine. Și două persoane așteptând. Două din cele două cabine erau blocate. Și noi stăteam la coadă. Este un obicei în România, am observat și la noi la facultate: personalul de curățenie își alocă dreptul, din proprie inițiativă, de a bloca cabinele de toaletă, lăsând doar una sau două deschise. Pentru a avea mai puțin de muncă. Când am ieșit, am vrut chiar să o întreb pe femeia respectivă de ce sunt blocate două din patru cabine. Dar dispăruse precum un duh. Sfânt sau nesfânt, nu știu.

Alte impresii el fugitivo culese din călătoria mea spre casă cu mijloacele de transport în comun:

Controlori de bilete aroganți și obraznici (controlorul se adresează unei tinere care avusese probleme să-și valideze cartela, pentru că minunatele aparate nu prea funcționează și 90% din cei care urcau în autobuzul RATB 783 aveau aceeași problemă, unii riscând să valideze de două ori, deci să piardă bani: ”Dar dv. pe ce lume trăiți? Că mie mi se pare că trăiți pe altă lume!” Mesteca ciunga și i se adresa tinerei de parcă era cel puțin doctor docent de renume internațional în aeronautica spațială).

Șoferul autobuzului din spate mănâncă semințe. Nu scuipă cojile pe jos în propria cabină, ci și le scoate din gură tacticos cu degetele și le pune pe bordul biroului său de muncă.

Spațiile de intrare și ieșire la/de la metrou, acolo unde introduci cartela de acces, sunt prea strâmte pentru un om cu bagaje. Te chinuiești și la intrare, și la ieșire, dacă nu este nimeni să te ajute.

Oamenii flegmează peste tot. Fețe agresive, încrâncenate, supărate, cenușii.

Soare afară, prea cald pentru un început de ianuarie, nici un strop de zăpadă.

Ceva de bine: în aeroport, la sosiri, se anunța la megafon, la intervale regulate, faptul că există conexiuni RATB către Gara de Nord și către centrul orașului. Este o informație foarte necesară și asta mi-a plăcut, e prima oară când aud acest lucru și în condițiile în care te afli în holul de la sosiri nu există indicatoare care să te conducă automat către stația de autobuz, deci trebuie neapărat să întrebi pe cineva, anunțul mi se pare benefic. În română și engleză.

O altă remarcă pozitivă: la controlul pașaportului mi s-a spus: ”Bine-ați venit!”. Este pentru prima oară când mi se întâmplă acest lucru la intrarea în România.

Concluziile într-o enumerare:
soare, lene, murdărie, grosolănie, mizerie, cenușiu, sărăcie, schimbări, lipsă de maniere, afișe, afișe, afișe, afișe peste tot, snobism, uluitoare lipsă de orice urmă de noblețe și bune maniere, pasivitate, licăriri stinse, tunel fără lumină la capăt, imagine fără conținut, contururi fără forme și esențe. Dezolant, deprimant. Speranța a murit.

cititi si despre revenirea din urma cu exact un an de zile 

Merită și un P.S. - 12.01.2012 

a) Universitate, Facultate, ultimul an, licență, informații întârziate, neclare, profesori care nu au timp, trebuie să alergi după ei, să te umilești, să îi rogi, să îi vânezi, din 3 cărora le-am scris, a răspuns unul singur și care nu domne, nu vrea să se întâlnească cu studenții care au apelat la el pentru coordonarea lucrării decât taman duminică, cu o zi înainte de expirarea termenului de înscriere. Nu contează că poate la discuție nu te înțelegi cu el, dar nu mai ai timp să cauți alt profesor. Nu-i pasă. Ce mare bătaie de joc. Trebuie să joci cum vrea ”sistemul”, dacă vrei patalamaua. Și cică de ce-ți moare motivația de a studia în România. Pentru că ești tratat ca un căcat, d-aia!

b) Experiență cu furnizorul Emag, de care mie în principiu chiar îmi place. Comunicare iok, desincronizare, băieți frustrați la service, rugăminți, deplasare la sediu, unul zice hăis, altul zice cea, managerul de show room ... două birouri acolo, două fotolii, un singur director. Care lipsește, este așteptat de 3 clienți. Vine după 10 minute însoțit de un angajat, discutând, clienții contează mai puțin. Finally, un băiat extrem de amabil și flexibil și binevoitor. Dacă ar fi lucrat pe comision, pleca azi cu bani în buzunar. Felicitări pentru Costin Lefter, Emag Crângași!

c) bănuiesc ceva surprize la job, dar hai să nu ne legăm de toate prostiile, nu?

Concluzia ziua de azi: TRĂIM ÎN ROMÂNIA ȘI D-AIA MERITĂM SĂ MURIM, D-AIA MERITĂM SĂ NE TÂRÂM. TRĂIM ÎN ROMÂNIA ȘI ASTA NE MĂNÂNCĂ TOT, DAR ABSOLUT TOT TIMPUL!

sunt om și mi-e frică de ”oameni”

De ce te temi cel mai tare? De întuneric? De apă? De foc? De urs? De cutremur? De frig? De foame? De sărăcie? De gândaci? De șerpi? De un accident de mașină? 

Am umblat, de una singură, pe multe coclauri pustii și pustiite ale planetei. Nu foarte multe, dar mai multe decât toți oamenii pe care îi cunosc mai îndeaproape. Am traversat Insulele Malta și Gozo pe jos, am traversat creasta Făgărașului, am parcurs jumătate de Transfăgărășan când nimeni nu vroia să mă ia ca autostopist, am traversat din Austria până în Italia, din Norvegia până în Germania, regiuni întinse din Himalaya nepaleză, văgăuni prin Munții Vrancei, am traversat Amazonul pe sârmă suspendată, am dormit printre regii și prinții regnului african din Africa ..... am stat sub și printre gloanțe 3 nopți în decembrie 1989, în București, m-am confruntat cu securistul ce dorea să mă convingă pe rând că mi-e prieten, tată, frate sau că mă poate ucide fără urmă (vara 1989).

De ce mi-e mie cel mai tare frică?

De violența umană. Mai ales de violența nejustificată sub nici o formă. 

Chiar și de o violență a unui vecin pe care nu-l cunosc, de la scara alăturată, care mi-a bătut animalic în ușa de metal a apartamentului, a înjurat, a flegmat, apoi a coborât la mașina mea, i-a dat roată, a lovit-o cu picioare, a flegmat-o. Mașina mea stătea acolo de 2 zile. În dreapta era loc liber, încăpea un tanc. Parcarea nu e parcelată, nu plătește nimeni nici o taxă, nici un drept special de parcare, e parcare publică. M-a speriat diabolismul lui pentru un motiv inexistent. M-a speriat că a stat în spate, ferit, atunci când, în tăcere, mi-am mutat mașina 10 m mai la dreapta. M-a speriat handicapul lui psihic atunci când, ducându-mă să văd numărul mașinii pe care a parcat-o el în locul unde fusese mașina mea, m-a pândit de la geamul apartamentului lui de la etajul 1 și din întuneric m-a înjurat și porcăit din nou. 

Asta este partea care ar trebui să ne dea cel mai tare de gândit, pentru că împotriva unui cutremur nu poți lupta, unui urs nu-i poți cere să nu te agreseze, întunericul nu-l poți stopa ș.a.m.d. Dar cu oamenii ...... cu oamenii ar  trebui să te poți înțelege.

Da, evident că am soluția acestei probleme apărută din cer:

În loc să mă agreseze, pe mine și pe mașina mea, lăsa acolo un număr de telefon, un bilet cu un mesaj civilizat ..... 

Mi-e rușine că trebuie să recunosc că sunt om, că arăt a om, că nu îmi pot lua altă înfățișare înaintea animalelor. Mi-e rușine că îi fac pe alții imbecili, handicapați, idioți, tâmpiți, cretini, nesimțiți. Mi-e rușine că exist. Exact așa cum mi-e rușine să spun că ”vin din România”!

Și dacă ce au venit doi polițiști, care erau întâmplător prin zonă? Îi pot ei opri pe individul respectiv de a nu vandaliza mâine, de a nu înjura poimâine ..... Furia și energia pe care le emana în toate gesturile lui sunt mari semne de alertă. Cum te poți enerva în halul acesta, cum poți acționa în felul acesta pentru o chestie care nu are nici o esență, pentru ceva care nu îți aparține, pentru ceva care nici nu există? Lângă mașina mea era loc liber și peste alte 3 mașini erau alte locuri libere. Nu pot să înțeleg, nu există așa ceva, cred că realitatea asta îmi joacă feste.
 *********************
Hai să dăm vina pe cineva pentru faptul că ne manifestăm mai rău decât niște animale sălbatice. Dă-i omului orice, dar nu-i da șansa de a apela la instinctul lui de animal sălbatic, nu? Ce să facem? Să dăm vina pe autoritățile române, care își bat joc, încep și derulează proiecte fără finalizare?
Pe aceste locuri de parcare au fost niște garaje. Toți bucureștenii știu că în urmă cu X ani s-a dat liber la construirea de garaje prin zonele blocurilor. Apoi, anul trecut parcă, proprietarii garajelor - după ce au cheltuit și s-au zbătut, probabil au dat și șpăgi pentru a obține un loc pentru garajul propriu, nici nu vreau să mă gândesc - au fost nevoiți să demoleze garajele. Tot pe banii lor. Iarna trecută mașinile lor au zăcut printre ruinele fostelor garaje, în aer liber. Anul acesta, prin martie, autoritățile au început lucrări de asfaltare, bordurare, semnalizare, așa că pe maidanul din spatele blocului a apărut o stradă. Semi-luminată. Cu un singur sens și cu parcelă paralelă pentru viitoarele locuri de parcare. Două luni au durat lucrările. La finalul lunii mai am depus și eu o cerere, poate voi avea loc pentru o parcare sigură, plătită. Ei bine, au trecut patru luni. Fiecare parchează pe unde apucă, nimeni nu are un loc asigurat. Legea junglei, nu știu. Am scris la autorități, am întrebat care e mersul, nu răspunde nimeni. Nici la telefon nu răspunde absolut nimeni, oricând suni. Deci, și cu ajutorul statului care trăiește pe banii noștri, oamenii au privilegiul și șansa de a fi animale. Este și asta o scuză. În situații de criză, oamenii scot ce-i mai rău din ei. Hai să zicem că individul nu găsea loc de parcare sub geamul apartamenului lui, că acu m-am prins că de aici pornește brutalitatea lui. El nu vroia locul de parcare liber din dreapta, ci locul ăla, unde pusesem eu mașina. Este negăsirea unui loc de parcare un motiv (întemeiat) de a sări la gâtu celorlați? Este o situație limită, de viață și de moarte? În halul ăsta se ajunge? Pentru un loc de parcare începi să demolezi, să iei la bătaie, să înjuri la maximum de scabroșenie? Nici măcar nu mă cunoaște, nu ne cunoaștem, cu siguranță nu ne-am intersectat niciodată în viețile noastre .....

Plange ploaia de foame

 Plouă de ore bune. Mocănește. Este a doua zi când umbra toamnei se uită furiș prin gaura cheii anotimpului ce stă la rând. Vara a trecut ca un fulger. Cu o încărcătură deosebită anul acesta. Dar încă nu este timpul bilanțului.

De vreo 3 zile nu mai aveam nimic de mâncare. Mă hrăneam cu pâine și brânză topită, roșii și pepene, chestii rămase din traista de deplasare pe la concursuri.  Am revenit duminică seara de la triatlonul din Reci și mi-am propus ca luni să merg la un shopping de amploare. Nu am ajuns, de oboseală. Marți iar nu am ajuns, că a intervenit o întrevedere pentru o eventuală nouă prezentare cu ”Himalaya accesibilă” și când am ajuns acasă m-am ocupat grăbită să revăd materialul. Și am avut surpriza că nu l-am putut deschide, ceea ce nu prea era tocmai roz-bonbon, căci deja stabilisem și publicasem convocarea. Deci m-a apucat miezul nopții trebăluind pe la computer.

Azi, în cele din urmă, deși am plecat cu o oră jumate mai târziu de la servici, am venit acasă, m-am schimbat și m-am dus rapid la cumpărături. Sunt prea obosită pentru a comenta chestia asta .....  cât de handicapați am devenit noi cu viața asta, cum ne mutăm dintr-o cutie în alta pentru a ne ocupa timpul, cum am ajuns să cumpărăm legume fără miros, doar pline de culori vii, aproape stridente, cum totul este ambalat din ce în ce mai frumos, dar conținutul este din ce în ce mai lipsit de orice valoare etc.

Raionul de legume din Auchan este de o tristețe agravantă. Nu am găsit ceapă. Oh da, era ceapă albă, din Olanda, de aproape 9 lei/kg. Cartofii sunt din Austria. Ardeii din Grecia și Spania și nu au absolut nici un miros. Usturoiul plesnește de mare și tare ce este, adus din China și costă doar 15 lei/kg. Nu continui, că m-apucă plânsul. Săturată de tristețea mea și obosită și frustrată de incapacitatea de a mă decide ce să iau totuși din toate legumele acelea mutante, mă uitam la fețele celorlalți vizitatori ai raionului de fructe și legume. Tristețe la greu. Dezamăgire dureroasă. Silă. Am cumpărat doi pepeni enormi, căci din piață mi-e tare greu să-i car. Am găsit niște praz, mărar și varză autohtonă. În rest, doar semnul exclamării. Nu mai avem posibilitatea să ne hrănim și asta este o mare problemă. Construim imense locații din beton, sticlă, oțel, unde să punem alimente de consum, dar alimentele sunt din ce în ce mai de neconsumat. Toate parcă ar fi din ceară. Alimentația mea se bazează pe fructe și legume. Ce mă fac?

Fiind seara târziu, fiindu-mi foame și având o poftă subită de carne – deși eu nu mănânc carne -, mi-am cumpărat și două pulpe de pui gata preparate. Arătau apetisant. Îmi ploua în gură.

Am ieșit pe la zece și afară tot ploua. Doar câteva mașini mai erau în parcare, dar efortul se merită, căci în week-end nu suport aceste magazine supraaglomerate. Imaginea coșurilor pline și a lăcomiei a 10 burtoși pe cm² mă dezechilibrează. Deci evit orice fel de cumpărătură vinerea, sâmbăta și duminica, chit că flămânzesc.

Mașina mea era parcată lânga stația de autobuz. Și acolo se zgribuleau doi oameni. Dintre care unul părea a nu sta acolo cu scopul de a se urca în autobuz. Un om sărac care mie una îmi respira mult bun simț și o tristețe absolut palpabilă și crâncen de dureroasă. A fost o percepție puternică sau poate că am devenit eu prea emoțională, nu știu. Am luat un pachet de spaghete dintre cumpărăturile mele și cele două pulpe de pui, rumenite, apetisante. Asta mi-a inspirat omul acela sărman. Un om realmente flămând. M-am dus la el și l-am întrebat dacă ar accepta ceva de mâncare. A zis că da. Și deși de obicei nu fac chestia asta, mi-a venit să-l întreb dacă are unde să fiarbă spaghetele. Pur și simplu parcă simțeam că nu are ...... Și mi-a spus că nu, nu are.  M-am simțit atât de prost ..... Bașca că și-a cerut scuze pentru faptul că el nu are unde să fiarbă niște spaghete ca să le poată mânca ............... M-am dus din nou la mașină și am luat două din cele 4 chifle și i le-am dat. L-am rugat să nu arunce mâncarea. Sper din tot sufletul să fie ceva deosebit pentru el, chiar dacă mai mult nu-l pot ajuta. Sinceră să fiu, nici nu știu dacă aceste gesturi contează. Eu știu că da, contează. Dar mă doare să văd că urlă foamea pe lângă noi, în jurul nostru. Mă doare să văd că unii oamenii au stomacul paralizat de foame, iar la mine la firmă aud mofturi cum că tipul X sau Y de capuccino nu mai este pe raft, vai de neglijență, cum e posibil??? Sau de ce nu mai avem apă plată îmbuteliată la 500 ml? Cum, avem doar sticle de 2 l?! Păi nu pot să beau din sticlă de 2 litri ..............

Doamne, oameni buni, dați-vă un șut în dorsal și treziți-vă frate la crunta realitate, pe cuvânt ..... Este o discrepanță fantastică cu care mă confrunt zilnic și simt că o iau razna, oricât încerc să o ignor și să-mi văd de viața mea ...........

 Noapte bună, ploaie.

de citit și aici

ne înciudățim

Suntem comunitatea X. Nu contează domeniul și dimensiunea. OK, ”comunitate” e puțin prea pretențios spus. Ce suntem de fapt? De la câteva zeci, am ajuns câteva sute de indivizi care ne întâlnim cu ocazia anumitor evenimente organizate. Desigur că în cadrul ”comunității” există și surorile mai mici, ”bisericuțele”.  Poate că cei din ”bisericuțe” se mai întâlnesc și altfel, dar în general vorbind, comunitatea se întâlnește, cum spuneam, cu ocazia unor activități și evenimente organizate. Deci înseamnă că există acolo un element comun destul de puternic care ne reunește de fiecare dată. Ne știm după nume și renume, conexiunea dintre nume și figură o facem uneori doar în baza informațiilor de pe diverse forumuri unde apar postate fotografii, nume și semnături. Uneori, pauza dintre întâlniri poate fi de multe luni, alteori doar de zile sau săptămâni, depinde de sezonalitate. Ah, uite, ăla probabil e D., parcă seamnă cu D. din poza cutare. Și tipa aia .... n-o fi M.? Cu siguranță, chiar ne-am dialogat pe un forum.

Deci s-a înțeles contextul, nu? Care e ciudățenia?

Acu vreun an colaboram cu o publicație de business și eu personal mă axam pe articolele legate de outdoor. Am devenit un pic vizibilă pe internet, și pentru această comunitate. Și primesc un mesaj de la donșoara/donșorul Y, că dacă nu aș vrea să scriu un material și despre ei.

Y mă știa, dar niciodată nu avusese cel mai mic interes să vorbească cu mine direct. Acum apăruse un interes, deveneam deodată bun de abordat.

Eu m-am bucurat și am prezentat proiectul managerului publicației. Care inițial a spus desigur, dar apoi proiectul a căzut, pentru că materialul nu ar fi putut fi publicat în sensul celor dorite de Y. Ar fi fost  un material de promovare. Ori la publicația respectivă, nu se promovează. Se pot încheia contracte de promovare, pe bani, ceea ce este cu totul altă poveste.

Mie personal mi-a părut rău, dar asta e.

I-am comunicat lui Y ce și cum și cu asta s-a încheiat și ”the keep in touch-ul” nostru.

Au trecut luni de atunci. Am ținut și eu o prezentare publică între timp, desigur că am invitat și comunitatea, dar interesul a fost minim.

Acum, cu ocazia unor acțiuni organizate, mă intersectez cu Y. Desigur că mie mi se părea normal să ne vorbim. Dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. S-a uitat la mine ca prin geam. Eram din nou neinteresant.  Dacă stau bine să mă gândesc, ”ne știm” de vreo 2-3 ani. Și niciodată nu am schimbat vreun cuvânt atunci când ne-am aflat în imediata proximitate.

Vi se întâmplă și vouă chestii d-astea? Vă gândiți vreodată la ele? Cum vi se par? Mie mi se par ciudate.

P.S. Între timp am încheiat și colaborarea cu publicația respectivă, care nu s-a putut decide dacă evenimentele outdoor pot fi integrate de-sine-stătător în structura dorită. Colaborarea s-a încheiat în nici un termen, pur și simplu a dispărut motivația, interesul și comunicarea. Acestea sunt adevăratele procese de non-comunicare care, după părerea mea, ne ucid spiritul. Stilul ăsta de ”în coadă de pește” îmi dă mie foarte mare bătaie de creier (!)

România - țara care se urăște pe sine

Pritocesc de mult timp la acest material (nefinalizat) Pentru a nu încurca sau confunda termeni și sintagme,  pentru a nu determina discuții pe lângă subiect, am apelat la  o serie de definiții acceptate și recunoscute:

ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva.

PÁTRIE, patrii, s. f. 1. Mediu politic, social și cultural în care își desfășoară viața și lupta fiecare popor; teritoriu locuit de un popor; țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. ♦ Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. 2. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.

Sursa: DEX '98

PÁTRIE ~i f. 1) Teritoriu care istoricește aparține unui popor și unde acesta trăiește. 2) Țară în care s-a născut, în care trăiește și al cărei cetățean este cineva. 3) Loc unde s-a născut și trăiește cineva; pământ natal; țară; baștină. 4) Regiune de unde își trage originea un anumit soi de plante sau de animale; baștină.

STAT² ~e n. 1) Instituție politico-administrativă a societății în frunte cu un guvern și cu organele acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcționarea vieții sociale pe un anumit teritoriu; țară. ◊ De ~ a) care reprezintă interesele statului; b) care este condus de stat; c) care aparține statului. 2) (în unele țări) Unitate administrativ-teritorială autonomă.

NAȚIÚNE s.f. Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, produs al dezvoltării societății pe o treaptă superioară, având ca trăsături definitorii comunitatea de teritoriu, a intereselor economice, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică.

NAȚIÚNE ~i f. Comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii.

CONȘTIÍNȚĂ, (rar) conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc.

Sursa: DEX '98

CONȘTIÍNȚĂ ~e f. 1) Formă de reflectare psihică a realității, proprie oamenilor, produs al activității creierului uman. 2) Capacitate de înțelegere; simț de răspundere; cuget. ◊ ~ morală capacitate de autocontrol și de autoapreciere din punct de vedere moral a acțiunilor săvârșite. Mustrare de ~ părere de rău; remușcare. A fi fără ~ a nu avea scrupule. 3): Libertate de ~ dreptul de a se bucura de o deplină libertate în ceea ce privește convingerile religioase, filozofice etc.
Sursa: NODEX

CONȘTIÍNȚĂ s. f. 1. forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. ◊ gândire, spirit. 2. faptul de a-și da seama; înțelegere. ♦ ~ socială = ansamblul concepțiilor etc. unei societăți ca reflectare a vieții ei materiale; ~ de clasă = faptul de a fi conștient de apartenența la o anumită clasă, de a înțelege interesele acestei clase, rolul ei istoric. 3. sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale. ♦ proces de ~ = luptă sufletească generată de momente și de situații de viață deosebite, cruciale; mustrare de ~ = remușcare. 4. libertate de ~ = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc.
Sursa: MDN

CONȘTIÍNȚĂ s.f. 1. Forma cea mai înaltă, proprie omului, de reflectare a realității obiective, produs al materiei superior organizate -creierul uman- și al vieții sociale. ♦ Ansamblu de procese psihice variate, complexe, cuprinzând senzații, percepții, reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = viața spirituală a societății ca reflectare a vieții ei materiale; conștiință de clasă = faptul de a fi conștient de apartenența la o anumită clasă, de a înțelege interesele acestei clase, rolul ei istoric. 3. Sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale. ◊ Proces de conștiință = luptă sufletească generată de momente și de situații de viață deosebite, cruciale.; mustrare de conștiință = remușcare. 4. Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc.

Țara = națiunea

România = românii

România este o țară care nu se place pe sine. România este un loc unde există surplus de admirație de sine (!!), dar o alarmantă lipsa de respect și corectă auto-evaluare. Este o țară acoperită de sus până jos de cojile de semințe de floarea-soarelui și de bostan scuipate de cei care au semințele în buzunar. Este țara în care puținele chestii bune și pozitive, puținele valori care se chinuiesc să mai supraviețuiască, sunt acoperite de prea mult rău, prea multă mizerie, prea multă non-valoare, prea mult ambalaj poleit în aur, dar fără conținut. Pe site-urile de resurse umane se dau sfaturi cum să ”păcălești” angajatorul printr-un CV cât mai bine poleit. Anunțurile de angajare sună bombastic și atrăgător, când te duci la fața locului realitatea este cu totul alta. Se pune foarte multă valoare pe denumiri, funcții. Se pune prea puțină valoare pe calitatea muncii. Ambele tabere sunt, general vorbind, într-un război tacit. Același război tacit există și între sistemul de educație și studenți, între facultate și student, profesori / studenți. Totul se amestecă, totul se trântește în același ceaun. Ți se caută ”prietenia” în mediul virtual pentru a ți se accesa eventual adresa de e-mail și pentru a fi apoi bombardat cu reclame nesolicitate sau cu e-mailuri în care mai citești adresele altor 10 sau 100 de nefericiți. Nu se mai respectă absolut nimic. Gravidele stau în picioare prin metrourile aglomerate. Bătrânii sunt îmbrânciți. Copiii nu mai au repere. Prieteniile sunt tot mai rare, relațiile interumane tot mai superficiale și bazate exclusiv pe interes imediat. Divorțurile unora, cu toate mizeriile incluse, au devenit subiecte de interes național, aduc rating televiziunilor, reporterii se bat pe detalii picante. Scârbos, grețos, umilitor. Motiv în plus pentru care nu voi dori niciodată să fac jurnalism în această țară.

România a devenit o țară în care nici măcar să mori nu mai vrei. Nici măcar să mori nu mai poți. Peste tot, la orice colț de stradă, dacă umbli și asculți ce vorbesc oamenii prin stația de autobuz sau de metrou sau la semafor, inevitabil vei auzi dialoguri legate de ”și dacă ai primi o ofertă, ai pleca?” Trebuie să fii prost să nu o faci. Sau să trăiești doar între mașina de lux cu șofer, biroul propriei firme și aeroporturile pe unde mai schimbi avioanele în deplasările în interes de afaceri sau de relaxare. România este o țară care demotivează, umilește, omoară orice inițiativă, refuză a-și recunoaște propriile talente, murdărește, devalorizează și scuipă semințe pe jos. Este țara în care funcționarul de la Registrul Comerțului, din biroul de consultanță, te dă afară pe ușă înainte de a asculta ce întrebare ai, iar după ce, timorat, pui întrebarea, îți trântește un ”NOI NU DĂM CONSULTANȚĂ LEGALĂ AICI!!” și imediat își continuă linsul hârtiilor, ignorându-te ca pe un chiștoc de țigară aterizat întâmplător pe biroul lui, deranjându-i siesta mascată de foarte multe hârtii. În sediul de Ajutor Social de pe Dr. Sării nr. 2 funcționarii transpiră lângă niște calorifere fierbinți și stau cu toate ușile de acces deschise, inclusiv ușa care dă în stradă. Niciunuia nu îi pasă că eu, amărâtul care nu a primit subvenția pentru costurile de căldură din cauză că depășesc cu 2 RON limita stabilită prin lege, suport nesimțirea lor, a tuturor din acel sediu! Păi dacă ministrul dezvoltării face la fel în locuința domniei sale, de ce nu ar face și funcționarii în sediile bugetare?!?! Așa, ca să ne bătem joc de noi înșine!! Legile nu sunt respectate, există parcă un cult în această direcție. Străinii, puținii străini care mai au afaceri pe aici sau conduc reprezentanțe ale unor concerne, sunt cei care s-au românizat. Discutam zilele trecute cu cineva din Hamburg care se ocupă de resurse umane, un neamț. Îi descriam trei cazuri distincte care țin de angajatorii germani prezenți în România. Mi-a spus: ”Ceea ce-mi descrieți dv., se mai întâmplă prin Bulgaria, tot din partea unor angajatori germani.” Eu i-am scris doar pentru a mă pune la curent cu practicile actuale de pe piața muncii din Germania, vroiam să îmi confirme cineva, sau să-mi infirme, că ceea ce fac nemții aici, acum, ar fi o practică uzuală și la ei acasă. Ei bine, nu este. Pentru că acolo chiar se urmărește și se aplică legea, acolo chiar există încă interes pentru om în sine, chiar se pot apăra niște drepturi.

(...)

Am primit azi, pe e-mail, următorul text:

  Bradut Florescu, unul din "vechii" publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Catavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda.

IATA CE ARTICOL  A  SCRIS, DUPA CE A PLECAT :

Rostul Romaniei i-a disparut rostul. E o  tara  fara rost, în orice sens vreti voi. O  tara  cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.  Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta. Batranii.  Romania  îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.  Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor. Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în  tara  aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".  La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.  Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara! Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent. Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada. Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.  Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la fund pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.  Suna-ti familia, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti. Sa traiesti! Bradut Florescu

Post-prima-evadare-2010

De la lume adunate și la lume-napoi date

Am citit atât de multe povești, pățanii, comentarii, opinii, am vizionat mii de fotografii și zeci de filmulețe și compilații despre evenimentul de duminică, Prima Evadare, ediția a II-a, încât aproape am rămas fără comentarii și aprecieri sau evaluări proprii. Din multe respiră dezamăgirea și supărarea, dar supărarea aia de copil deposedat de cea mai dragă jucărie. Tonusul general însă este cu siguranță optimist, entuziast, efectul nescontat al ploii de duminică m-a luat prin surprindere și pe mine și, cu siguranță, pe majoritatea celorlalți. Pun pariu că mulți dintre noi, mai ales cei care au abandonat, cei care au suferit accidentări sau cei care s-au ales cu bicicletele distruse, se așteptau la un val de critici, nemulțumiri, înjurături și cereri de bani retur. Din tot ce am apucat să citesc, am citit doar două astfel de comentarii, pe www.ciclism.ro, acolo acest threat fiind practic inundat de mesaje chiar începând de duminică seara. Băieții veniseră supărați și nervoși, dar după câteva schimburi de replici care probabil le-a căzut ca un duș rece neașteptat, și-au dat seama că este cazul să se scuture bine și să judece totul la rece. Ca urmare, deși cu frustrarea pe care un abandon ți-o poate aduce, toți o ducem foarte bine și așteptăm cu nerăbdare următoarea ediție, und cu siguranță vom fi 1.500 de oameni. Mulți și-au propus să se antreneze, să îți cumpere biciclete potrivite, să dea iama prin munți acum. Mă uit pe blogul meu și nu îmi vine să cred – ups, ce grindină și ce furtună dă acum afară, e joi seara, 22:38  - că în decurs de 4 zile s-a dublat numărul de vizitatori avuți în doi ani jumate! Concluzia este deci una cât se poate de interesantă și, dacă nu se limitează la o superficialitate care a pus stăpânire pe societatea actuală, denotă faptul că mai este încă posibilă o cointeresare a oamenilor legați de aceleași pasiuni, că oamenii încă mai găsesc timp și potențial să se implice, să trăiască un eveniment și să deblocheze canalele de comunicare oferite de tehnica modernă, lăsând la o parte falsa timiditate, găsind subiecte decente de abordare și coerență în mesaje. Pe toate blogurile pe care am intrat există comentarii și răspunsuri la comentarii, schimburi pe opinii, propuneri de socializare pe alte trasee, solicitări și schimburi de fotografii, anunțuri de obiecte pierdute și răspunsuri de obiecte găsite, donații de obiecte specifice activității în cauză, plâns pe ”umărul virtual”, felicitări peste felicitări echipei de organizatori și de voluntari, mii de felicitări la adresa participanților, dar mai ales la adresa celor care au ajuns la punctul terminus, schimburi de sfaturi tehnice și multe altele care acum nu îmi vin în minte. Cert este că mie personal – este un punct de vedere subiectiv pe care nu îl voi explica aici, dar care, cu ceva atenție și ochi format, reiese din albumele de fotografii de pe picasa – toată această mișcare mi se pare ca un curent dezlănțuit în mod neașteptat.
Pe mine mă alarmează faptul că, în loc să învăț pentru facultate și să mă strofoc să îmi termin temele până vineri, am stat și mi-am lăsat universul invadat de tot ce a însemnat post-event. Interacțiunea dintre oameni schimbă atât de multe în viața noastră ..... Carpathian Adventure a fost în sine un eveniment mult mai mare, mult mai complex, cu o cotă mult mai mare de risc și aventură în el .... totuși, după aceea, nu am mai avut parteneri de discuții pe acea temă, totul s-a estompat, echipa formată la plezneală s-a evaporat la fel cum se și formase, băieții nu erau nici unul genul de a menține legături. Și o mare parte din frumusețea și intensitatea evenimentului s-au blocat într-un text scris presărat cu fotografii. 
Îmi doresc ca ziua de duminică să nu fie doar un alt balon din săpun ..... altfel totul e pierdut.

.... în curs de editare .... 

povestea capacului de veceu

confuza poveste a unui capac de WC

A fost o data ca niciodata un capac de veceu chinuit de toata lumea si criticat tot timpul astfel incat statea el si se intreba: care naiba e rostul meu pe lumea asta de ce am mai fost inventat daca nimeni nu cade de acord asupra faptului ca trebuie sa stau in sus sau in jos ridicat sau lasat sa acopar sau sa nu acopar veceul si fiind un simplu si banal capac de veceu gandea si el in sinea lui fara vigula si fara punct fara pauza si fara intonatii ba chiar cu greseli de gandire si scriere pai daca tot nu sunt bun la nimic decat sa nasc certuri si cuvinte urate de ce nu ma smulgeti de aici odata pentru totdeauna ce vreti voi de la sufletul meu ca si eu am un suflet si nu va spun unde mi-l tin sus sau jos pe dreapta stanga sau in centru si na ca am obosit sa va tot ascult amabilitatile si penibilitatile de genul colegele astea nesimtite si fara educatie care lasa tot timpul capacul de veceu in jos si nu se gandesc deloc ca e sursa de infectie adica cum sa pun eu mana pe capacul de veceu tot timpul sa ma imbolnavesc cata nesimtire cuvantul de ordine in firma asta este  ne-sim-tzi-reeeee    aaaa deci eu sunt o sursa de infectie pai atunci ce culoarea mea mai caut eu insurubat la colacul de veceu care e colegul meu de existenta si ne iubim si suntem tot timpul impreuna hai sa facem la un fel sa se impace toata lumea cu ideea ca veceul nu este tocmai masa din bucatarie ci este o gaura in casa si omu d-aia ne-a inventat pe noi, colacul si capacul ca sa nu vada gauri in casa lui ca si cainele cand se usureaza scurma pamant peste ca el saracu nu are capac de veceu hai ca am obosit dar sigur voi mai exprima aici niste filosofii d-ale mele la o adica mie imi place mai mult sa stau in sus ma simt asa ca stapanesc lumea de sub mine si ma uit la toti de sus le scuip seminte-n cap la o adica si sunt shmeker chiar daca e o lume de rahat pe bune si am si alt aer la o adica ca doar tot capacu pe lumea asta stie ca aerul curat urca mai usor si pana ce si veceurile din africa au capace chiar daca nu asa stilate cum suntem noi astea de plastic si parca as trai inaltat la ceruri dar si atunci cand sunt jos ce bineee e ca mi se face somn si pot sa dorm vai ce bine e ador sa dorm pe cuvant de capac si am obosit ah uite ca am gasit solutia: FACETI FRATILOR O GAURA IN CAPACUL DE LA VECEU SI GATA!!! Ca m-ati lipit ca prostii cu scotci de bazinul cu apa si au, aoleu ce m-a durat cand m-a lasat unul in jos ca nu vazuse scotciul celuilalt si aoleu ce rau a durut ce colacu meu de oameni nesimititi sunteti si nu respectati sufletul capacelor de veceu

 gata, ma duc sa ma pozez si sa va arat eu ce capac frumos de veceu sunt, sic!!! o sa vreti toti sa puneti mana pe mine, na!!!

P.S. asta e un post de rahat, stiu, dar m-am enervat rau