administratia parcarilor

Iată cum, un alt ”organ de stat”, plătit și din banii mei, își permite, fără nici o problemă și fără nici o jenă sau o grijă că ar putea fi penalizat de cineva, să mă persifleze în calitatea mea de contribuabil al unei țări în care totul se fură pe față.

Mulți cunoașteți odiseea garajelor din beton amplasate în urmă cu X ani printre blocurile bucureștene. Da, aveam mașină și atunci, cred că se întâmpla în 2006, nu mai știu, dar nu m-a interesat să investesc într-un garaj, tocmai pentru că nu am crezut că acest proiect va rezista. Aveam certitudinea că facilitatea era menită doar să îmbogățească pe cineva anume, pe termen scurt. După vreo 2 ani cred, mi s-a confirmat temerea. Cei care cheltuiseră o groază de bani și energie pe acele cutii din beton, trebuiau acum să cheltuiască din nou bani, timp și energie. Pentru a și le demola. Ei erau proprietarii, deci costurile erau ale lor. De ce trebuiau să-și sape singuri groapa? Ca în China, unde condamnatul la moarte își plătește glonțul folosit pentru uciderea lui .... Pentru că ... ”unde-i lege, nu-i tocmeală” și în România, probabil mai acătării decât în alte state europene, statul și-a furat de la populație un statut suprem de autoritate care dispune de viața, moartea, destinul celor care îl plătesc. Este o analiză pe care, dacă aș începe-o, ar trebui la final să mă sinucid de deprimare!!

Prin luna februarie sau martie 2011, în spatele blocului unde locuiesc și unde ultimele resturi ale dărămăturilor fostelor garaje fuseseră cu greu înlăturate, primăria de sector a început lucrări lăudabile de amenajare. Curățat, asfaltat, marcat, pus borduri etc. Exasperant, dar au lucrat vreo două luni și ceva pe o lungime de maximum 1 km. A ieșit ceva decent. O lucrare care, dacă mă întrebi pe mine, ar fi trebuit să fie făcută în momentul dării în folosință a blocului. Dar pe vremea lui Ceaușescu criteriile erau altele .... blocurile acestea fuseseră înălțate în câmp și ce se întâmpla în jurul lor nu conta. Așa că în spate nu a existat asfalt din 1981 până prin 2005. Și abia acum, în octombrie 2011, spațiile verzi din fața și din spatele blocului au fost împrejmuite cu un gard. Lumină pe aleile din față și din spate cred că am avut tot undeva la nivelul anului 2000-2003, nu mai știu.

În mod logic, după cum arăta noua amenajare a străzii din spatele blocului, urma să fie amplasate locuri de parcare. În loc de 10 garaje care deveniseră un fel de cocină comunală, puteam beneficia acum de probabil 18 locuri de parcare. Am depus și eu cerere la finalul lunii mai 2011. Cine ar fi crezut că uite, se apropie finalul anului, și autoritățile încă nu au venit cu o găleată de vopsea să traseze liniile ce delimitează niște locuri de parcare?!

La jumătatea lunii august 2011, după ce telefonic mi-a fost imposibil să iau legătura cu Administrația Domeniului Public și Dezvoltare Urbană Sector 6, Biroul Parcaje de Reședință, am trimis un e-mail. Deși am insistat, nimeni nu s-a obosit să-mi confirme primirea solicitării sau să-mi comunice, așa cum dispune legea, un număr de înregistrare. În România, acest lucru este o mare, mare problemă, autoritățile evitând în general să respecte legea. Dacă nu dai răspuns la o solicitare și refuzi să dai numărul acela de înregistrare, este ca și cum nu ai primit nici o solicitare. Poliția văd că procedează la fel, de o lună și ceva de la depunerea unei sesizări - la care am primit semnătura de primire, pentru că am trimis-o prin poșta română cu confirmare de primire - nu s-a obosit nimeni să-mi dea vreun răspuns oficial. În schimb, după ora 21 ciocănea un individ la ușă, cică era de la poliție și vroia să-mi dea o citație! Nici acum, după o lună, nu am primit-o!!

Revenind la A.D.P.D.U. Sector 6, m-am trezit în data de 8 decembrie, după 4 luni de la depunerea solicitării mele, cu un răspuns care m-a siderat de-a dreptul!

”... atribuirea locurilor de parcare se face (sic! limbaj de lemn”) după emiterea avizului de încadrare ca parcaj de reședință de către Comisia Tehnică de Circulație din Cadrul  Administrației Străzilor București și după delimitare locurilor conform avizului. Vă mulțumim pentru înțelegere.”

Ce informație mi-a dat mie ”organul de stat”, plătit din banii mei? Eu l-am întrebat ”când finalizați acest proiect?” și el ce răspunde? Cărui om îi sunt necesare PATRU LUNI DE ZILE pentru a da un răspuns oficial atât de ..... oooo, vai, ce naivă sunt!!! Păi acum știu de ce a avut nevoie de patru luni! A căutat legea și paragraful și apoi probabil nu a avut tuș la ștampilă pentru a parafa răspunsul și nu i-a funcționat internetul pentru că o fi uitat să achite factura la RCS&RDS! Ce țară de idioți cu diplome!

Vedeți câte persoane sunt implicate în redactarea documentului?!

Un director general pe numele său Mugur Ioan Cristea, care scrie ”se face” în loc de ”se realizează”, de pildă (!), apoi avem și un șef birou parcaje numit Ion Cristian, mai avem un Alexandru Ionescu care ”întocmește” documentul - probabil dactilograful, nu îmi dau seama - și, peste toți acești 3 ”tovarăși”, uite nah că mai există unul pe care nu îl puteți ghici că există! Tovarășul Radu Iancu,  Relaţii cu Publicul A.D.P.D.U. Sector 6. Wow, el este cel care a apăsat pe butonul de SEND pentru a-mi trimite acest răspuns pe cale electronică. Deci 4 oameni în loc de unul singur ..... Excepțional!!
Septembrie 2014:
Am plecat din țară de mai multe luni. Am lăsat tot în urmă. Primesc e-mail de la administratorul blocului, cum că ”se repartizeaza locurile de parcare din spatele blocului, ma pot duce cu dosarul la autorități.” Ptiu, drace!! 

sunt om și mi-e frică de ”oameni”

De ce te temi cel mai tare? De întuneric? De apă? De foc? De urs? De cutremur? De frig? De foame? De sărăcie? De gândaci? De șerpi? De un accident de mașină? 

Am umblat, de una singură, pe multe coclauri pustii și pustiite ale planetei. Nu foarte multe, dar mai multe decât toți oamenii pe care îi cunosc mai îndeaproape. Am traversat Insulele Malta și Gozo pe jos, am traversat creasta Făgărașului, am parcurs jumătate de Transfăgărășan când nimeni nu vroia să mă ia ca autostopist, am traversat din Austria până în Italia, din Norvegia până în Germania, regiuni întinse din Himalaya nepaleză, văgăuni prin Munții Vrancei, am traversat Amazonul pe sârmă suspendată, am dormit printre regii și prinții regnului african din Africa ..... am stat sub și printre gloanțe 3 nopți în decembrie 1989, în București, m-am confruntat cu securistul ce dorea să mă convingă pe rând că mi-e prieten, tată, frate sau că mă poate ucide fără urmă (vara 1989).

De ce mi-e mie cel mai tare frică?

De violența umană. Mai ales de violența nejustificată sub nici o formă. 

Chiar și de o violență a unui vecin pe care nu-l cunosc, de la scara alăturată, care mi-a bătut animalic în ușa de metal a apartamentului, a înjurat, a flegmat, apoi a coborât la mașina mea, i-a dat roată, a lovit-o cu picioare, a flegmat-o. Mașina mea stătea acolo de 2 zile. În dreapta era loc liber, încăpea un tanc. Parcarea nu e parcelată, nu plătește nimeni nici o taxă, nici un drept special de parcare, e parcare publică. M-a speriat diabolismul lui pentru un motiv inexistent. M-a speriat că a stat în spate, ferit, atunci când, în tăcere, mi-am mutat mașina 10 m mai la dreapta. M-a speriat handicapul lui psihic atunci când, ducându-mă să văd numărul mașinii pe care a parcat-o el în locul unde fusese mașina mea, m-a pândit de la geamul apartamentului lui de la etajul 1 și din întuneric m-a înjurat și porcăit din nou. 

Asta este partea care ar trebui să ne dea cel mai tare de gândit, pentru că împotriva unui cutremur nu poți lupta, unui urs nu-i poți cere să nu te agreseze, întunericul nu-l poți stopa ș.a.m.d. Dar cu oamenii ...... cu oamenii ar  trebui să te poți înțelege.

Da, evident că am soluția acestei probleme apărută din cer:

În loc să mă agreseze, pe mine și pe mașina mea, lăsa acolo un număr de telefon, un bilet cu un mesaj civilizat ..... 

Mi-e rușine că trebuie să recunosc că sunt om, că arăt a om, că nu îmi pot lua altă înfățișare înaintea animalelor. Mi-e rușine că îi fac pe alții imbecili, handicapați, idioți, tâmpiți, cretini, nesimțiți. Mi-e rușine că exist. Exact așa cum mi-e rușine să spun că ”vin din România”!

Și dacă ce au venit doi polițiști, care erau întâmplător prin zonă? Îi pot ei opri pe individul respectiv de a nu vandaliza mâine, de a nu înjura poimâine ..... Furia și energia pe care le emana în toate gesturile lui sunt mari semne de alertă. Cum te poți enerva în halul acesta, cum poți acționa în felul acesta pentru o chestie care nu are nici o esență, pentru ceva care nu îți aparține, pentru ceva care nici nu există? Lângă mașina mea era loc liber și peste alte 3 mașini erau alte locuri libere. Nu pot să înțeleg, nu există așa ceva, cred că realitatea asta îmi joacă feste.
 *********************
Hai să dăm vina pe cineva pentru faptul că ne manifestăm mai rău decât niște animale sălbatice. Dă-i omului orice, dar nu-i da șansa de a apela la instinctul lui de animal sălbatic, nu? Ce să facem? Să dăm vina pe autoritățile române, care își bat joc, încep și derulează proiecte fără finalizare?
Pe aceste locuri de parcare au fost niște garaje. Toți bucureștenii știu că în urmă cu X ani s-a dat liber la construirea de garaje prin zonele blocurilor. Apoi, anul trecut parcă, proprietarii garajelor - după ce au cheltuit și s-au zbătut, probabil au dat și șpăgi pentru a obține un loc pentru garajul propriu, nici nu vreau să mă gândesc - au fost nevoiți să demoleze garajele. Tot pe banii lor. Iarna trecută mașinile lor au zăcut printre ruinele fostelor garaje, în aer liber. Anul acesta, prin martie, autoritățile au început lucrări de asfaltare, bordurare, semnalizare, așa că pe maidanul din spatele blocului a apărut o stradă. Semi-luminată. Cu un singur sens și cu parcelă paralelă pentru viitoarele locuri de parcare. Două luni au durat lucrările. La finalul lunii mai am depus și eu o cerere, poate voi avea loc pentru o parcare sigură, plătită. Ei bine, au trecut patru luni. Fiecare parchează pe unde apucă, nimeni nu are un loc asigurat. Legea junglei, nu știu. Am scris la autorități, am întrebat care e mersul, nu răspunde nimeni. Nici la telefon nu răspunde absolut nimeni, oricând suni. Deci, și cu ajutorul statului care trăiește pe banii noștri, oamenii au privilegiul și șansa de a fi animale. Este și asta o scuză. În situații de criză, oamenii scot ce-i mai rău din ei. Hai să zicem că individul nu găsea loc de parcare sub geamul apartamenului lui, că acu m-am prins că de aici pornește brutalitatea lui. El nu vroia locul de parcare liber din dreapta, ci locul ăla, unde pusesem eu mașina. Este negăsirea unui loc de parcare un motiv (întemeiat) de a sări la gâtu celorlați? Este o situație limită, de viață și de moarte? În halul ăsta se ajunge? Pentru un loc de parcare începi să demolezi, să iei la bătaie, să înjuri la maximum de scabroșenie? Nici măcar nu mă cunoaște, nu ne cunoaștem, cu siguranță nu ne-am intersectat niciodată în viețile noastre .....