Posts mit dem Label educatie werden angezeigt. Alle Posts anzeigen
Posts mit dem Label educatie werden angezeigt. Alle Posts anzeigen

Mittwoch, 17. April 2013

De ce (să mai) mergem la școală?!

Faptul că s-a ajuns la întrebarea De ce mergem la şcoală?este un semnal de alarmă în sine. Bine punctat de dl. Zarojanu. Citiți neapărat articolul aici: http://www.contributors.ro/editorial/de-ce-mergem-la-scoala/
REDISTRIBUIȚI MATERIALELE DACĂ VI SE PARE UTILE, AR TREBUI CITITE DE TINERI ȘI DE PĂRINȚII CEI TINERI.
Fac parte din generaţia autorului acestui articol, dar totuşi în 2009 am dat un fel de examen (hai să fim cinstiți acum: să intri la facultate în urma unui eseu scris în 20 de minute în ultima seară dinaintea închiderii perioadei de înscriere nu e o dovadă că s-au pierdut valorile pe drum sau doar sunt eu prea auto-critică?!) la Universitatea din Bucureşti, pentru a urma cursurile Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Din start, denumirea instituţiei este eronată, pentru că acolo nu se studiază toate ştiinţele comunicării, ci nişte ştiinţe ale comunicării (din păcate, și publicitatea, una din ”marile rele” ale societății, cel mai reușit instrument de manipulare în masă!). Dar să trecem peste „detalii”, că aşa e în România, detaliile sunt ignorate la fiecare pas şi apoi românii se miră ca proştii că lucrurile nu funcţionează. Într-o ţară care, din 1990, a primit un torent de sprijin din partea altor ţări, într-o ţară care nu trebuia să reinventeze roata, ci pur şi simplu să adapteze nişte principii capitaliste şi democratice foarte funcţionale şi care, dacă ar fi fost corect adaptate şi implementate, nu ar fi adus România în prăpastia şi hăul de astăzi.
De ce m-am mai dus eu la şcoală, la 40 şi ceva de ani? Cu siguranţă că nu din lipsă de ocupaţie, nu pentru a obţine o nouă hârtie inutilă (care practic nici nu mă interesează, am un dosar de diplome care nu mi-au servit vreodată la ceva, pentru că nici pe plan profesional nu am avut noroc în viața asta sau probabil mi-au lipsit tupeul și lipsa de scrupule, pentru a ”urca pe vreo scară ierarhică”, așa că momentan fac un job descalificant, dar ..... unii au ghinion). M-am dus cu dorinţa de a învăţa ceva nou. Am învăţat ceva nou şi util? Parţial. Doar că procentul înclină între 20% da şi restul nu. Aş devia de la subiect să descriu ce gust amar şi ce mare frustrare mi-au lăsat cei trei ani de studiu și mi-e jenă să spun că nu am avut nici o restanță, pentru că acest lucru deja nu mai valorează nimic la stilul în care se mai învață și predă prin facultăți (unde aproape toți semi-analfabeții termină cu medii de peste 8!).
Într-un model ideal – cum se întâmpla înainte de 1990 -, şcoala este parte absolut necesară formării noastre ca indivizi. Şcoala, prin bunii ei pedagogi (asta este o altă problemă spinoasă în România contemporană!):
    - ne învaţă şi ne formează ca membrii ai unui colectiv,
    - ne disciplinează,
    - ne învaţă să ascultăm, nu doar să auzim,
    - ne învaţă ce este respectul faţă de noi, de colegi, de cei mai în vârstă ca noi,
    - ne creează deprinderi care ne folosesc în viaţa de zi cu zi şi în activitatea profesională ulterioară,
    - ne învaţă valoarea muncii şi a banului câştigat prin muncă,
    - ne învaţă că de acolo de unde doar iei şi consumi, într-o bună zi nu vei mai avea nimic de luat, deci cineva trebuie să şi producă, să muncească,
    - ne explică ce înseamnă conştiinţa de sine şi conştiinţa naţională şi acest lucru are implicaţii deosebit de profunde la nivel de societate, teritoriu, independenţă, suveranitate
    - şi lista poate continua încă.
Studiul diverselor materii ne învață să gândim, să comparăm, să ştim cine suntem, cum funcţionăm ca indivizi, comunitate, societate, ne dezvoltă atenţia distributivă, capacitatea de a gândi în ansamblu şi în context, ne ajută să fim responsabili şi să ne încadrăm în comunitate, renunţând la egoismul şi egocentrismul specifice unui individ educat să vadă doar binele lui, doar drumul lui, să păşească peste alţii pentru a-şi atinge el ţelul şi atât.
Dacă nu ai gândirea ta proprie, nu vei fi niciodată capabil să înţelegi ce se întâmplă cu tine, în jurul tău, cum se întâmplă, de ce se întâmplă, nu vei putea stabili conexiuni şi fără ele nu putem trăi, la nici un nivel. (bine, prin firme se caută de regulă buni executanți, fără gândire proprie, fără inițiative prea multe ... deci despre ce vorbim?! Pe parcursul anilor mei în câmpul muncii am constatat cu o uimire frustrantă cum colegi ”buni executanți” și atât erau mult mai agreați ”de șefi”. Explicația e simplă: nu aveau idei, nu se implicau, nu aveau inițiative, nu doreau să schimbe nimic în bine, deci: nu deranjau!).
Din păcate, standardizarea şi gândirea în matriţe”, care se cere tot mai acut pe piaţa muncii, ucide orice personalitate din noi şi cu siguranţă vă întâlniţi cu o generaţie de oameni de vânzări” care „îşi spun poezia fără discernământ, gândindu-se doar la cifra finală. Nu vă exasperează acest lucru, nu vă simţiţi tratat ca un robot fără personalitate, de către un alt robot fără personalitate? Nu vă exasperează telefoanele pe care le primiți de la niște voci lipsite de orice vocație, care vă spun un text standard și habar nu au să comunice în afara cutiei în care se află? Cică ei nu sunt de vină .... dar cine? Eu?! Nimeni nu e de vină. Nici eu nu sunt de vină că sunt unde sunt ........... corect!
Mă enerva chimia, dar măcar ştiu ce înseamnă chimia. Era posibil să-mi fi plăcut şi să vreau să mă fac chimist şi să fac nu ştiu ce invenţie şi să revoluţionez lumea în bine. La fel şi cu fizica, pe care o uram. Analiza matematică a fost cel mai mare mister al vieţii mele de licean, geometria nu m-a iubit niciodată, dar îmi dau seama că de la fiecare câte un pic, asimiliam ceea ce ulterior aveam să folosesc când nici nu mă gândeam, mă ajuta să înţeleg anumite situaţii, să fac faţă unor conversaţii şi să fac unele comparaţii utile.
V-aţi gândit vreodată de ce un scriitor bun devine bun? Pentru că opera sa cuprinde, prin cuvinte, formulări, contextualizări, un amalgam organizat cu elemente extrase din tot ceea ce ne înconjoară. Doar studiind cât mai complex, îşi formează vocabularul.
V-aţi gândit de ce un politician iscusit (negativ sau pozitiv) ajunge la putere şi rămâne acolo? Pentru că ştie să „învârtă lumea pe degete şi acest lucru se obţine doar cunoscând realitatea din toate domeniile. Dacă nu ştie el totul, e vital să ştie ce să ceară, ce oameni să îşi aducă în zona lui, ce oameni ar trebui să-l susţină. Trebuie să aibă la dispoziţie o paletă foarte largă de cunoştinţe, în orice moment. Da, şi anatomie, psihologie, literatură, istorie, economie, aritmetică, latină, sport, comunicare etc. etc. Din ce „te face” un politician? Păi din cuvinte, în primul rând. Din discursuri. Să descriu mai departe procesul? Ar însemna o dizertaţie despre manipulare şi putere.
Dacă nu învăţăm din toate câte ceva, suntem nişte retardaţi. Nu suntem în stare să înţelegem o carte de beletristică. Nu suntem în stare să ne prezentăm, să facem faţă unei conversaţii.
Mă uitam la colegii de facultate, tânăra generaţie care deja ratează un eventual viitor mai bun al României, căci majoritatea oricum nu visează decât să plece din această ţară. Mă uitam şi la ce mai puteam să citesc pe site-ul facultăţii. Incredibilă abordare!
http://thinkandwritee.blogspot.ro/2012/02/wow-asa-intelege-jurnalistul-roman-sa.html
Se promovează non-valoarea, câştigul material rapid şi muncă puţină sau deloc, tinerii visează doar cum să ajungă „VIP-uri” pe la televizor, să lucreze în modă, să fotografieze şi să ducă o „la vie en rose”, cu trezit la ora 11 sau 12, mâncat, shopping, şedinţe foto, party, cluburi, ţigări, băutură, vacanţe scumpe. Foarte puţini mai ştiu ce înseamnă să munceşti pe bune, să produci ceva concret, nu să te faci „consultant” sau „manager” din anul 2 de facultate! Termenii sunt distorsionaţi, valorile sunt golite de conţinutul lor intrinsec. Ce-i aia „consultant” la 20 de ani? Ai acumulat tu destulă experienţă de muncă, de viaţă, ai bagajul necesar de cunoştinţe pentru a da sfaturi bune şi eficiente altora? Sau ce dracu mai înseamnă „manager”? Toţi vor să fie manageri, aplică pe posturi de „manageri” şi angajatorii şi-au „adaptat” şi ei anunţurile, şi dau titulaturi pompoase la nişte joburi amărâte de recepţie, secretariat, menaj sau „om bun la toate”. Cică eşti „manager”.
Cunoaşterea istoriei este vitală. Istoria înseamnă şi erori. Cum să recunoşti şi să eviţi erorile din prezent şi din viitor, dacă tu nu cunoşti erorile din trecut şi nu înţelegi nici măcar prezentul? Păcat că în România s-a terfelit istoria. Este necesar să afli şi să înţelegi de unde s-a pornit, să ştii că a existat o societate primitivă, o epocă feudală, un comunism, un Hitler, un Napoleon, un Ceauşescu, că a existat Imperiul Roman care a lăsat în urmă vestigii incontestabile care ne umplu viaţa de frumos, printre altele. Du-te să faci geografie în Roma şi vei înţelege ce spun.
Citeam în 2011 un articol în „Adevărul, despre 1.500 de turişti blocaţi pe Everest”. Am fost siderată, titlul m-a pocnit direct în moalele capului şi în toate simţurile mele. Nu „turiştii urcă pe Everest – e chestie de cultură generală, de ceva geografie şi cunoaştere a termenilor. Prepoziţia „pe” mi-a atras şi mai mult atenţia pentru că eu, cunoscând zona, îmi imaginam foarte greu cum e posibil ca în luna decembrie să existe turişti blocaţi pe Everest”. Un jurnalist care scrie despre aşa ceva, trebuie să fie documentat şi să cunoască o serie de date absolut elementare, cum ar fi, printre altele, că NIMENI nu urcă „pe Everest” în decembrie. Până la urmă, era vorba de turişti care erau oarecum blocaţi în Lukla, la câteva zeci de km de baza muntelui Everest şi la câteva mii de metri de altitudine mai jos. Ninsese şi fuseseră anulate zborurile către Kathmandu, Capitala Nepalului. Deci nici vorbă de Everest!! Lukla este, într-adevăr, locul de unde se porneşte pe traseul către Everest, în partea nepaleză. Dar de la situaţia în sine şi până la titlul respectiv .....
Deci, dragilor, ce ne facem dacă mass-media angajează astfel de jurnalişti, în condiţiile în care 95% din viaţa noastră se bazează doar pe mass-media?!
Concluziile vă aparţin.
Din punctul meu de vedere, „mersul la şcoală a devenit o formalitate regretabilă prin faptul că şcoala nu mai oferă de prea mulţi ani instrumentul de bază al formării de oameni, nu mai oferă nici măcar acel volum de informaţie, acesta diminuându-se exponenţial în jos, ce să mai vorbim de a oferi antrenamentul necesar pentru procesarea informaţiei primite?
E jale. Şi e ireversibil. Dascălii de vocaţie au fost lăsaţi să moară de foame şi umiliţi. Cine mai vrea să lucreze într-un sistem de învăţământ în colaps? Este un „lanţ al slăbiciunilor din care nu mai putem ieşi şi oricât de „de neînţeles” pare, statul român a muncit asiduu pentru a dărâma şi acest sistem, considerat înainte de 1990 ca fiind dintre cele mai puternice şi eficiente din Europa şi chiar din lume.
P.S.
Anii de studenţie 2009-2012 au însemnat, pentru mine, cea mai mare deziluzie posibilă şi nici acum, după aproape un an de zile, nu am scăpat de gustul amar şi nu am găsit puterea interioară de a transcrie "cronica studenţiei mele" într-un material coerent pe care să-l public. Față de cei 3 ani de școală post-liceală urmată în Germania, facultatea din România nu este nici pe departe la un nivel decent și dacă ar fi să compar cele două sisteme pe o axă de valori, România ar fi la minus infinit vs. Germania de punctaj maxim pe plus! Cu toate acestea, sunt nevoită să ascult prea des lamentările și injuriile unora și altora care înjură la greu sistemul și mentalitatea de origine germanică, proslăvind românismul, ”net superior” celui ”german” (german = spațiu de sorginte germanică, indiferent că e vorba de Elveția, Austria sau Germania).
http://thinkandwritee.blogspot.ro/2011/03/romania-tara-care-se-uraste-pe-sine.html

Sonntag, 22. Januar 2012

Discutând cu un specialist în politologie


În neastâmpărul meu, azi pe la prânz i-am adresat pe Facebook domnului profesor Antonio Momoc două întrebări (care au devenit mai multe, desigur). Antonio Momoc este lector universitar doctor la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității București și am avut cu el în semestru 3 cursul de Politologie. Are 34 de ani, iar mie personal mi s-a părut a fi implicat în realitatea politică a României și chiar pasionat de ceea ce face. Ca urmare, analizând tot felul de reacții sau mai degrabă lipsă de reacții ale oamenilor din preajma mea la protestele din ultimele 10 zile din București și din România, am simțit o nevoie acută să aflu un punct de vedere al cuiva tânăr, instruit într-un domeniu care are directă legătură cu evenimentele publice din ultimele zece zile. Aș vrea să pornim de la premisa ”să ne înțelegem noi pe noi”!
Întrebare:
”- Credeți că ar fi interesantă o dezbatere la facultate pe tema evenimentelor din aceste zile? Nu neapărat acum, fiind perioada sesiunii, dar imediat după încheierea examenelor.”
 Răspuns:
”Nu, nu cred că ar fi de interes o asemenea dezbatere. Cei mai mulți dintre participanți au déjà o părere format despre protest. Pentru fiecare om din piață, protestul este al său împotriva sistemului. Protestatarii nu au nimic de dezbătut: ei știu! Cei care nu au fost prezenți acolo sunt cu atât mai puțin interesați: aceștia din urmă fie nu cred că ceva se mai putea schimba, fie nu cred că participarea lor la protest ar putea influența ceva sau pe cineva.”
 Întrebare:
”- De ce participă atât de puțini oameni la protestele din stradă?”
 Răspuns:
 Sunt puțini oameni în stradă pentru că, pe de o parte, dezinteresul și apatia sunt la cote înalte în România. În mentalul colectiv, politica este asociată cu corupția, cu minciuna, cu demagogia. Din acest motiv, cei mai mulți români preferă să se ocupe cu orice altceva decât cu politică. Pe de altă parte, încrederea în orice instituție este mult sub nivelul mării. Nici cei care stau acasă, nici protestatarii din piață nu au încredere în instituțiile statului, nici în partide, nici în guvern, nici în Parlament. Cea mai puțin de încredere instituție este, zilele acestea, Președinția. Iar cea mai de încredere este Smurd.
 Întrebare:
”- Ce alternative ar exista pentru România în sensul unei schimbări radicale? Este posibilă o schimbare radicală? Dacă da, sub ce formă și mai ales în ce interval de timp apreciați că s-ar putea simți unele efecte, fie ele și incipiente?”
 Răspuns:
 Singura cale de a schimba radical un sistem democratic este acela de a schimba Constituția sau de a o amenda. Regimul politic, regimul instituțional, raportul dintre puterile statului ar trebui modificat radical penu a avea o reformă radicală a statului. Un referendum popular pe tema republică vs monarhie (ceea ce nu permite actuala Constituție) sau pe tema republică parlamentară vs republică prezidențială ar putea fi o soluție la rezolvarea conflictele instituționale actuale. Evident, nimeni din actualele structuri de putere (sau din opoziție) nu și-ar dori un asemenea referendum popular.

Întrebare: 
”Totuși, participarea scăzută la proteste, dezinteresul general pentu politică, nivelul de instrucție și de pregătire al populației ne fac să credem că o dezbatere pe sisteme politice pare a fi imposibilă.. ”

Răspuns:
E un nou început pentru societatea românească. Din amorțirea inițială, în care populația nu reacționa la tăierile de salarii și de pensii, iar sindicatele nu erau consultate, până la abuzurile Guvernului care vota legi organice de importanță socio-economică majoră prin asumarea răspunderii sau prin ordonanțe de urgență, de la numărătoarea în Camera deputaților a doamnei Anastase până la comasarea alegerilor si schimbarea sistemului electoral în sensul obstructionarii partidelor mici, astăzi avem o reacție a societății civile. Guvernanții au înțeles abia în ultimele zile că trebuie să se consulte cu socitetatea civilă.

Acesta este un semn că societatea civilă funcționează! Partidele parlamentare, Guvernul, Parlamentul, acestea sunt instituții care nu funcționează încă. Probabil că în timp, odată cu schimbarea actualilor politicieni, vom putea dezbate sistemul politic actual, vom putea argument rațional pro și contra regimului parlamentar și monarhiei constituționale... această libertate fiind una  din regulile democrației.” 
Eu îi mulțumesc profesorului Momoc, care m-a determinat (el nici nu știe!), în anul doi de facultate, să iau cu mine în rucsac, pe cărările înalte ale Himalayei, cartea Democrație și totalitarism” a lui Raymond Aron,  pentru a scrie recenzia lucrării. Și am scris-o, citind cartea în condiții incredibile (- 20 grade C, la lumina lanternei, la altitudini între 3.500 și 5.000 de m. etc.). A fost prima mea lectură legată direct de politică, cultura mea generală pe acest domeniu limitându-se doar la ce a ținut de al doilea război mondial: Gestapo, Hitler, SS. Recenzia mea a stat un timp la vedere publicului, dar după ce am constatat că avea foarte multe vizualizări, m-am gândit că este mai constructiv să las studenții să citească singurei cartea pentru a putea face recenzia :-)

Montag, 11. April 2011

Angajatori români - fără comentarii (!)

O selecție ”de aur” dintre anunțurile de angajare publicate cu măiestrie și genialitate de angajatori români. O mică enciclopedie care ilustrează genialitatea, înaltul nivel de respect către potențialii candidați (hei, TU, ăla d-acolo! Vai, te oftici că te-am tutuit așa, din prima? Păi am lipsit la orele de gramatică când ni se preda pronumele personal de politețe, hai măi, nu mai fii atât de delicat, că oricum ne vom tutui (adică io pe tine) dacă vei fi ăla de-l voi exploata io! Că doar știi că în fișa postului, la final, intră și ”orice alte sarcini trasate de superiorul ierarhic”!!),  educația, simțul umorului, auto-ironia neconștientizată, violența verbală, tupeul ca valoare pozitivă, stăpânirea limbii materne, simțul măsurii sau lipsa acestuia, corectitudinea, eleganța și lipsa acesteia, persiflarea etc. etc.
Fără alte comentarii, doar citarea fidelă a anunțurilor, așa cum apar ele pe diverse platforme care invadează internetul.

1. Consilier Privat / Personal
 Cine oferă acest job:  Auctor.ro
 Tipul ofertei: full time
 Nivel carieră: fără experiență, middle level
 Locul ofertei: locații multiple. Din București.
 Domeniile ofertei: vânzări, management/consultanță, finanțe/contabilitate,   
                                  bănci, comerț
 Salariu: 400-600 euro/lună.
 Anunțul a fost introdus pe 01.04.2011 și expiră în 30 de zile.
 5 posturi disponibile, 38 de aplicanți în data de 11.04.2011
Descrierea firmei:
Consiliere privata in Managementul Economiilor Personale.Adica invatam oamenii cum si unde sa-si puna banii sa faca puisori frumosi.
Descrierea postului:
Daca ai venit aici pentru a lua un salariu fix stand la un birou si jucandu-te pe facebook, atunci poti sa inchizi pagina si sa incerci pe siteurile de specialitate. Aici viitorul este Motivat si Determinat de propriile performante.
 Dar, Daca te simti in stare sa iei viata in piept, sa-ti pui mintea la contributie si sa te lupti cu cel mai mare dusman al omului modern, atunci ai nimerit bine.
 Probabil te intrebi care este cel mai mare dusman al omului modern. Iti spun eu: COMUNICAREA!
 Cerinte: 
1.   Dorinta de afirmare si spirit de invingator
2.   Prezenta agreabila + Eleganta si stil
3.   Vocabular si Gesticulatie corespunzatoare
4.   Piata calda (adica sa aibe o baza de cunostinte pe care sa le acceseze din prima zi)
5.   Disponibilitate de a sta pe drumuri de chiar si 8 ore / zi
6.   Minima experienta in vanzari (se va da Proba cu un potential client)
7.   Sociabilitate crescuta si rezistenta la stres/critici sau esecuri repetate

Oferta (bonusuri, beneficii): 
1.    Incredere, intelegere si entuziasm (chiar si in caz de esec)
2.    Comision 50% / contract. Concret: un om care munceste zi de zi nu scade sub 20 milioane (lei vechi) / luna.
3.   Bonusuri lunare banesti (de la 500 Lei in sus in functie de realizari)
4.    Training permanent de calitate (chiar si criticile fac parte din training)
5.Weekenduri la biliard, ping-pong, darts, bowling, piscina sau altele sugerate de colegi
6.   Bonusuri bi-anuale exagerate si excursii in strainatate / croaziere
7.  Super-Ocazii de a va face relatii puternice si de a cunoaste oameni pe care probabil nu i-ati fi cunoscut niciodata daca nu ati fi avut ceva sa le vindeti.
Ca sa puteti aplica la aceasta oferta trebuie sa raspundeti la toate intrebarile angajatorului!
 Ce stii despre AUCTOR.ro ?
 Cine este Bogdan Furtuna?
 Care sunt caracteristicile principale ale produselor promovate de Auctor.ro?    
 Care este comisionul pe care-l va primi un consilier?
 Ai vandut vreodata ceva ? Daca da, cat de des si la cate persoane ? 
 Ti-ar placea sa lucrezi in domeniul produselor Bancare ?
 De cati bani ai nevoie lunar? Concret si fara ironii.

2. AGENT DE VANZARI

Cine oferă acest job:  compania nedeclarată
Tip angajare: Permanenta
Tip job: Full-time
Nivel cariera: Facultate, Entry-level (sub 3 ani experienta), Middle-level (peste 3 ani experienta)
Domenii de activitate: Imobiliare, Marketing, MLM/MultiLevelMarketing, Vanzari
Orase: Brasov
Data anuntului: 23.03.2011
Expira la data: 23.04.2011
Nr. posturi disponibile: 2 posturi
Pot aplica: M si F (barbati si femei)
 Descriere companie: Compania noastra este la o vedere din exterior o companie imobiliara, dar e in realitate este firma care isi doreste sa contribuie la fericirea cat mai multor oameni.
Aparent vindem terenuri, dar in realitate oferim platforme pentru construirea casei la care visezi.
 Multi zic ca suntem cei mai buni in vanzarea de terenuri, dar noi stim ca suntem cei mai implicati in a ne cunoste clientii si a le satisface nevoile. Acolo unde multi se blocheaza noi gasim solutii. Cand altii renunta, noi triumfam. Cand lumea e in criza, noi suntem in plina dezvoltare.
 Suntem cei mai buni si o stim, de aceea vrem sa atragem alaturi de noi pe cei care sunt sau vor sa devina cei mai buni.
 La noi in firma e interzis sa zici \\\"Nu se poate\\\" pentru ca noi stim ca totul e posibil. Avem vise indraznete si stim ca pana in 2013 vom fi cea mai mare companie imobiliara din Romania.
 Citeste descrierea de mai jos si vezi daca te potrivesti profilului nostru. Succes!
 Descriere job: Ca sa lucrezi la noi este nevoie sa fii cel mai bun din lume in ceea ce faci. Vreau sa stiu ca tu crezi in tine insuti si ca nimic nu-ti sta in cale.
Pentru ca nu avem stare, dorim sa crestem. Pentru asta avem nevoie de oameni dedicati, inovativi, activi, geniali, asa ca tine.
Caut o persoana carismatica si ambitioasa. Te caut pe tine, cel care iti doresti sa evoluezi continuu si astfel, azi sa fie mai bun decat ieri. Stiu cat de ingenios esti si cred in tine ca ai solutie pentru orice lucru. Esti indraznet si tenace, sigur pe tine fara insa a fi arogant. Esti glumet, simpatic si stii sa te faci placut si respectat de cei din jurul tau. Tu stii sa vinzi prin propriul tau fel de a fi tocmai de aceea am incredere in TINE.
Am incredere in faptul ca esti un excelent comunicator si ca poti relationa cu usurinta cu cei dn jurul tau datorita socibilitatii si felului tau deschis de a fi. Stiu ca ai abilitati de prezentare excelente tocmai de aceea, sunt sigura ca ai capacitatea de a vinde din prima.
Te vreau pe tine, cel cu spirit de initiativa si cu o atitudine pozitiva. Stiu ca pentru tine motto-ul tau in viata este \\\"Everything is possible\\\" adica inclusiv sa lucrezi alaturi de noi, sa cresti si sa devii tot mai bun.
Stiu ca esti o persoana cu emisfera dreapta a creierului bine dezvoltata si ca si tu, ne cauti pe noi, o firma cu un potential pe masura ta.
Abia astept sa te intalnesc!
Cerinte: Experienta nu este necesara.
Singura ta responsabilitate consta in a relationa cu oamenii si... DA, a vinde. Stiu ca pentru tine acest fapt este ceva natural asa ca am incredere ca vei reusi sa vinzi constant chiar de la prima incercare.
Beneficiile pot fi destule insa nu vrem ca ele sa fie motivul principal pentru care vrei sa lucrezi cu noi. Vreau sa vii aici pentru ca activitatea pe care o vei face iti da un sentiment de implinire. Sa fii omul potrivit la locul potrivit. Sa simti ca esti fericit pentru ca faci ceea ce te reprezinta... si toate celelalte vor veni de la sine.
Un ultim lucru foarte important care ma intereseaza la tine, este sa ai carnet de conducere cat B.

N.B. Nu am intervenit în texte, ele aparțin exclusiv angajatorilor sau recrutorilor. Deci să nu se supere nimeni, textele sunt publice și la îndemâna oricui.


(va urma) 
Citește și topul-minciunilor

Recensământul populației - de ce?


Wie viele Deutsche gibt es eigentlich?

Câți nemți există de fapt?

Im Mai findet eine Volkszählung statt – der Zensus 2011. Von der ersten Volkszählung seit den 1980er Jahren sind alle Einwohnerinnen und Einwohner in Deutschland betroffen – auch wenn nur rund ein Drittel direkt befragt wird.
Die Ergebnisse der Befragung  2011 liefern wichtige Daten: Wie viele Kindergartenplätze, Schulen oder Altenheime werden in den kommenden Jahren benötigt? Wie verteilt man die Steuermittel? Wie hat sich die Bevölkerung entwickelt? Dazu braucht man aktuelle und verlässliche Daten. Doch die Daten, die in Deutschland zur Verfügung stehen, sind nicht aktuell. Derzeit soll es 81,8 Millionen Deutsche geben. Oder doch nicht?
În luna mai are loc numărătoarea populației – recensământul 2011. La recensământul anilor ’80 au fost luați în calcul toți locuitorii Germaniei, chiar dacă doar vreo treime a fost chestionată direct.
Rezultatele din 2011 vor livra date importante: câte locuri în grădinițe, școli sau azile de bătrâni vor fi necesare în anii următori? Cum se vor distribui agenții fiscali? Ce evoluție a cunoscut populația? Pentru aceste informații sunt necesare date fidele și actualizate, ori la momentul actual acestea sunt depășite. Ar trebui să fie 81,8 milioane germani, o fi sau nu o fi adevărat?
 
Die Ziele des Zensus
Obiectivele recensământului
 
Der Zensus verfolgt zwei Ziele. Ganz wichtig sind die amtlichen Einwohnerzahlen Deutschlands. Denn davon hängt ganz viel ab: zum Beispiel die Stimmenverteilung der Bundesländer im Bundesrat oder die Sitze Deutschlands im Europaparlament.  Auch eine ganze Reihe von Statistiken basieren darauf, so zum Beispiel die Berechnung des jährlichen Bruttoinlandsprodukts (BIP) pro Kopf.
Recensământul are în vedere două obiective. Cifrele oferite de instituțiile statului asupra numărului de locuitori sunt foarte importante, căci de ele depind multe lucruri importante, cum ar fi distribuirea voturilor landurilor federale in Consiliul Federal sau locurile atribuite Germaniei pentru Parlamentul European. De asemenea, un întreg șir de statistici se bazează pe acestea, cum ar fi calculul PIB-lui anual pe cap de locuitor.
 
Ein zweites wesentliches Ziel des Zensus ist es, Informationen zum Wohnraum, zur Bildung und zum Erwerbsleben zu gewinnen. Wie viele Erwerbstätige gibt es, wie viele Menschen davon sind selbstständig? Wo werden in den kommenden Jahren wie viele Kinder eingeschult? Wie viele Wohnungen gibt es in Deutschland und wie sind sie ausgestattet? Um diese Fragen zu beantworten, braucht man genaue und aktuelle Strukturdaten.
Derzeitig wird die Bevölkerungszahl Deutschlands insgesamt wahrscheinlich um rund 1,3 Millionen Menschen überzeichnet. Das hat von Region zu Region unterschiedliche Auswirkungen: Einige Städte haben eine stärker überhöhte Einwohnerzahl als andere. Dies hat beispielsweise große Folgen für die Verteilung von Steuermitteln, die sich nach der Einwohnerzahl richtet.
Un al doilea obiectiv al recensământului se referă la informații legate de spațiul locuibil, educație și ocuparea forței de muncă. Câți ocupanți ai forței de muncă există, câți dintre aceștia sunt independenți? Câți copii vor trebui școlarizați în următorii ani și unde? Câte locuințe există în Germania și de ce dotări dispun acestea? Pentru a se putea răspunde la toate aceste întrebări sunt necesare date exacte și actuale.
Momentan se apreciază că numărul populației Germaniei este, per total, supracotat cu aprox. 1,3 milioane oameni, impactul fiind diferit de la regiune la regiune, astfel că unele orașe dispun de o supraapreciere mai ridicată decât altele. Acest fapt are consecințe, de exemplu, asupra distribuirii agenților fiscali, care se calculează în funcție de numărul de locuitori.
DE CE ESTE BUN UN RECENSĂMÂNT?

În esență, deciziile politice (în Germania) funcționează precum deciziile din cadrul unei gospodării private: trebuie menținută o privire de ansamblu, altfel se cumpără rapid prea mult, prea puțin sau ceva total nepotrivit.

Să nu ne îmbătăm cu lapte (nu, că e prea scump și nu ni-l mai permitem), deci cu apă rece de la robinet și să avem iluzia că tot așa se gândește și la nivel de România. Cel puțin practica arată cu totul altceva: criză de locuri în grădinițe,  criză de locuințe, spitale încuiate în condițiile îmbătrânirii populației și probabil multe lucruri care nu au mai fost gândite și menținute din 1990 încoace.  

Desigur, subminarea propriei civilizații are loc la nivel global și cu cât suntem global mai interconectați între noi, cu atât colapsul va fi mai mare. Gândiți-vă doar la efectele vălurite ale dezastrului japonez, de pildă: S-ar fi gândit vreodată cineva că ar putea influența o parte din economia României sau că există pericolul de șomaj tehnic din cauza stopării producției anumitor piese pe care doar japonezii le livrau? Nu, ne se gândea nimeni în veci și mulți dau din mâini a lehamite și total dezinteres: ”ah, lasă-i mă p-ăia, că se descurcă ei, pe ei îi plângi??”
România s-a gândit, din motive pur financiare, desigur, să ”sară în ajutor” japonezilor cu o imensă cantitate de lemn. Japonezii au spus că indiferent ce, ei vor alege calitatea. Mesaj subtil. Iar românii s-au repezit să își distrugă imediat bogăția, mă rog, restul bogăției forestiere, pentru a mai băga în buzunar niște gologani. Luați pădurile noastre pe nimic, că noi ne adaptăm la lipsa de aer, nu contează. Avem surplus de lemn în țara asta, nu am distrus în 20 de ani cât am fi putut să distrugem!

La nivel teoretic și în condiții de pace și armonie, toți suntem egali, ne solidarizăm și ne fraternizăm în tot felul de cauze. Dar în caz de dezastre, totul dispare în secunde și nu mai suntem a big happy family, ci o multitudine de grupuri și grupulețe și indivizi preocupați să ne salvăm pielea cu orice preț.  Rare vor fi cazurile în care un câine rănit va sta la capul unui câine muribund sau rănit mai rău decât el. Bine că nu există nici o autoritate investită care să declare cum este bine și corect să procedezi, că probabil 80% am fi deja inculpați la ora actuală.

Dienstag, 9. November 2010

tristete postum si alte concluzii


Nu mă voi referi la țara asta, ci la nația asta. Să vorbești despre ”țara asta” este ca și cum te ascunzi după stinghia gardului  pe care tot tu ți l-ai construit prea înalt pentru a putea fii văzut din afară sau ca și cum habar nu ai ce înseamnă de fapt ”țară”.* Țara este un fragment din suprafața planetei și este convențional delimitată prin granițe, având o denumire, un drapel, una sau mai multe limbi oficiale. Desigur că are mai multe atribute, dar nu despre termenul țară vreau să discut.

Nația asta transformă absolut orice în circ și mascaradă. Cu ajutorul mass-mediei. Regretabil, alarmant. E ca și cum nația asta nu ar avea toalete și atunci toată lumea se ușurează prin mass-media, la mass-media, în mass-media și nimeni nu stă să mai tragă și apa. De aceea pute cam pe toate canalele. Da, bine, dacă stăm acum și deviem și ne gândim la lipsa de cult pe care nația română o are pentru toaletă în sine, sau ”umblătoare”, cum i se mai spune, pentru igienă în general, ar însemna să nu ne mai oprim din comentarii. Eu am observat de-a lungul anilor, spre marea mea nedumerire, că atunci când cineva pornește o acțiune de renovare a unei locuințe și nu are bani să facă toată lucrarea, ci doar pe bucățele, are grijă în primul rând de vestibul și sufragerie. Apoi, de dormitor, de bucătărie și, în cele din urmă, de toaletă/baie. Să spun și de ce? Pentru că musafirii au acces la holul de intrare și la sufragerie în primul rând. Dacă vizita e scurtă, cu ceva noroc, nu vor avea nevoie la baie.  Cam asta e gândirea. Mă rog, poate în ultimii ani s-a mai schimbat puțin mentalitatea, nu știu, dar cam astea erau constatările mele stupefiate din urmă cu câțiva ani. Bine, acum dacă ne mai gândim puțin și la starea toaletelor publice, la prezența sau lipsa lor acută, la numărul lor, la starea și dotările lor ….. mi se face rău!

Stau și mă minunez, în naivitatea mea incurabilă, de ce este nevoie de atâta nebunie publică după ce moare o persoană publică. Exemplul nu foarte îndepărtat în timp al Mădălinei Manole și exemplul cel mai recent al lui Adrian Păunescu. De ce trebuie să vină diverși X și Y prin diverse studiouri de televiziune să spună ei neapărat ce-și aduc aminte, ce știu sau nu știu din intimitățile decedatului sau ale familiei acestuia? De ce, nestimați moderatori, faceți astfel de emisiuni? De ce atâta lipsă de decență, de respect pentru absolut orice? De ce a devenit goana după rating valoarea supremă? Culmea este că toți românii se plâng pe la colțuri și internetul românesc este supraaglomerat de critici și opinii și păreri legate de mizeria, mocirla, decăderea și prostituția intelectuală în care ne scăldăm, dar pe de altă parte aceeași oameni – desigur că mă refer la un anumit segment de ”celebrități” – dau fuga repede pe la tot felul de emisiuni, iau microfonul și încep să se dea inteligenți și cunoscători în toate cele. De ce trebuie dezbătută acum, pe post, problema de partaj a averii lui Adrian Păunescu? Apar copii din flori, ba doi gemeni, ba încă o fată, Andreea, cine știe câți vor mai apare. Vadim Tudor vine într-o emisiune și intră pe post, în direct, telefonic, un anume Dan care povestește despre copila din flori numită Andreea, de 42 de ani …..  Moderatoarea și invitatul emisiunii sunt luați prin surprindere, ”tribunul” se supără și vrea să plece din studio pe motiv că el nu discută cu anonimi ….. mă rog, nu știu dacă a plecat din studio până la urmă, pentru că am închis televizorul. Apropos, Vadim Tudor, la înmormântare nu au fost 25.000 de oameni, este o exagerare care sună a minciună, ceea ce nu face decât să dăuneze imaginii dv. - pe care nu o comentez -. Este o minciună absolut inutilă, indiferent de ce și cum și de ce. Aș zice că și 10.000 este o cifră exagerată, dar cu îngăduință și cu un calcul de cumul per toată ziua, posibilă.
DE CE toată nebunia asta? Cui folosește? De ce atâtea vulgarități și replici și nu știu ce secrete nespuse timp de 20 sau 40 de ani? Ah, libertatea de exprimare, o să spuneți unii dintre voi …. Exprimați-vă oamenilor pe blogurile voastre, că tot e la modă (și eu o fac, dovadă e chiar acest material). Înjurați-vă, înjunghiați-vă, scâlciți-vă lingvistic figurile și comportamentele. Desigur că mesajul meu se adresează în primul rând celor din mass-media, care nu mai găsesc în societatea românească alte valori (… hm …. mai există niște firimituri, dacă le adunăm, scoatem o cocă și iese o pâine până la urmă!), decât scandalul, vulgaritatea, prostituția, prostia, analfabetismul extins.

Revenind la ultima săptămână, la decesul lui Adrian Păunescu, la funeralii, la amintirile legate de mizera noastră adolescență:
Am trimis la o mână restrânsă de prieteni din aceeași generație un material scris de mine cu această ocazie (click aici). Scriu pentru că nu am altă cale și alt partener de discuții, scrisul se pare că mi-a rămas cel mai fidel de vreo 35 de ani încoace, când am învățat să scriu. Și nu mă dezamăgește, el nu va muri probabil niciodată și nu voi suferi din cauza lui. Scriu ca să simt că mă exprim, uneori ca să am iluzia că și comunic cu cineva.
Spre surprinderea mea, nu am primit nici măcar un singur feed-back, nici o reacție, de la nimeni. Am pus materialul și pe facebook, dar de acolo nu aveam așteptări, fiind oameni cu care nu am prea multe de împărțit, nu rezonăm, nu aveam o istorie împreună, cu atât mai puțin un trecut.
Pe lângă tristețea care am simțit-o zilele acestea, s-a mai adăugat și tristețea de a observa din nou că nici cei din apropierea mea, care mă știu de peste 20 de ani, nu au exercițiul comunicării la un mesaj trimis lor, personal. Nu au reacții, pur și simplu. Nu au păreri, nu simt nevoia să zică ceva, indiferent ce. Ceva. Să știu că au primit, au citit sau nu au citit. Să știu că ei știu că exist și că scriu, că mă doare ceva. Evident că atunci când le trimit din ceea ce scriu înseamnă un fel de rugăminte către ei de a vorbi, a discuta pe o temă dată. Da, sigur, nu au nici o obligație, cu atât mai mult nu au nici o obligație să discute despre subiectul Adrian Păunescu doar pentru că am eu necesitatea aceasta.
Totuși …… nu mă pot abține să nu scriu despre tristețea pe care mi-o dă această stare de fapt. Douăzeci de ani – te cunoști cu niște oameni de 20 și ceva de ani și totuși între noi nu există nici o coardă sensibilă care să rezoneze când și când. De exemplu, unul dintre ei mi-a spus aseară, pe yahoo messenger, cum că ce-am pățit de nu mai zic nimic, ce, stau pe patul mortuar …. La care eu i-am spus: Nu, am fost la funeraliile altuia …. Și el spune: ”ăla păunici” – pfui …. În momentul acela m-am simțit atât de goală pe interior, am resimțit o atât de profundă lipsă de sensibilitate … nu vis-à-vis de Păunescu, nu!!! Ci față de mine, Anka aia pe care teoretic o știi de atâta amar de vreme și care alaltăieri chiar ți-a trimis un material din care reieșea cu ce sunt gândurile ei preocupate ….
Da, așteptările mele sunt prea mari și nu mă învăț deloc minte ….. Sunt foarte tristă.


Sursa: blogul lui Adrian Păunescu, material de joi, 6 martie 2008. Ce este bolduit, e bolduit de mine.

”  PUTEREA IPOCRIZIEI

Nu am fost niciodată sigur că voi apuca anul următor, luna următoare, ziua următoare. Totdeauna am relativizat şi am circumstanţializat speranţa. Nu am lăsat-o să devină obişnuinţă. Poate şi de aceea nu am murit tânăr, ci mi-am alimentat dreptul la viitor cu bucuria de a trăi de-adevăratelea orice cucerire, cât de mică a trecutului şi a prezentului. Am avut şi momente de dezamăgire, multe şi greu de suportat. Aşa cum am mai spus, am şi murit de câteva ori, dar am avut norocul de a învia de tot atâtea ori plus una. Acum, însă, spre deosebire de atâtea ocazii în care deziluzia avea o cauză concretă sau una abstractă dar lesne identificabilă, mă simt copleşit de toate câte mi se întâmplă.
Dominantă este senzaţia persistentă că micile noastre drame de bulevard, din viaţa politică, nu au nici o legătură cu drama poporului nostru. Câtă deosebire între uşurinţa cu care se mută o literă pe hârtie, în Parlament, o cifră într-un buget guvernamental rectificat şi mişcarea greoaie, de mormânt răzbunător, a reliefului de lângă bietele case din Mateeşti-Vâlcea. Şi acestea nu sunt decât nişte exemple. Cât de cinic şi orb contemplăm dezastrele prin care trec oamenii, înzăpezirile care izolează sate şi pun în situaţie imposibilă, de aşteptare inutilă a unei soluţii, bătrânii, gravidele, bolnavii.
Ce pot eu să fac văzându-le pe toate, trăindu-le ca pe nişte remuşcări şi continuând să lucrez în stratosfera politică, unde cererile unor pensionari privind puterea de cumpărare, sunt mereu amânate, cu trista rezoluţie că ţara nu are bani, în timp ce un ministru care jefuieşte şi batjocoreşte banii publici (bani care ar putea merge spre categoriile dafavorizate ale societăţii) e liniştit, proaspăt bărbierit şi mai şi aruncă dejecţile sale asupra celor care observă fraudele lui şi nu are nici o ruşine?
O altă tristeţe este adevărata gherilă a unor publicaţii împotriva adevărului. Iată, cu excepţia „Jurnalului Naţional”, nici un ziar din Bucureşti nu a relatat obiectiv şi cinstit istoria bătăliei parlamentare împotriva Acordului Budapesta - Bucureşti, prin care se trecea în posesia Ungariei averea incomparabilă a marelui român care a fost Emanoil Gojdu. De câteva ori, în Senatul României, mereu în această revistă, de câte ori mi-a fost cu putinţă la diverse posturi de televiziune şi de radio, m-am situat în fruntea acestei bătălii. Câtă vreme Parlamentul nu votase în favoarea soluţiei pentru care m-am bătut, am fost înjurat ordinar ca naţionalist şovin, de parcă aş fi un intelectual român şi un senator al României care nu trebuie să se amestece în treburile interne ale României, nemaivorbind de treburile ei externe. Nu mi-a păsat de intoxicarea perseverentă a publicului de către numeroşii vânduţi ai epocii, dar m-a şocat că numele meu a fost uitat, cu voia, în clipa triumfului.
De 18 ani, mă explic. Până acum 18 ani, m-am explicat. Mi se reproşa că nu sunt comunist. Mi se reproşează că sunt comunist. Îndeobşte, împotriva mea au acţionat cam aceiaşi şobolani care, cum vedeau o fiinţă mai înaltă decât ei (şi ce fiinţă nu e mai înaltă decât şobolanii?), cum începeau să chiţcăie că e pericol de dinozauri. Lasă că dinozauri ar fi vrut să fie maicile şi tăicuţii lor, dar mai toţi cei care m-au acuzat de colaborare cu regimul, ca scriitor în România antedecembristă, s-au dovedit cei mai abjecţi turnători sau mâncători de mizerie. Până alaltăieri, unul, Traian Ungureanu, mă ataca, în „Cotidianul” pentru că aş fi scris, pentru socialism şi pentru Ceauşescu. Cum era să mint şi să spun că nu am scris?
Când voiam să precizez că am scris şi contra, lucruri care pot fi citite cu ochiul liber, dacă respectivul purtător de funduri de borcan pe ochi are un ochi sau un fund liber, el şi diverşi ambuşcaţi făceau zgomot că nu, nu contează că îi ceream lui Ceauşescu să nu dea libertate cenzurii, că nu contează că strigam la fostul lider să nu chinifice România şi mă plângeam cu disperare că nu se poate publica literatură politică, adică literatura lucrurilor grave, cu da şi nu, aceşti nimenea, de tip Buşcu, aceşti pigmei – denigratori, ai operei eminesciene, cum e unul Rogojanu, mă muşcau de partea cea mai puţin interesantă a spatelui meu că de ce am scris ce am scris, pentru ca, ieri, să apară în plină lumină faptele de arme ale numitului Traian Ungureanu, pe care nu-l acuz că a scris pentru socialism, pentru şantiere, pentru Uaceserişti şi Utecişti, Traian care se face de râs, pretinzând unora, cu o prezbită uitare de sine, criterii pe care ei şi ai lui nu le îndeplinesc de s-ar mai naşte de minus 127 de ori, că a 128 oară, poate, ar atinge performanţa duhovnicească pe care le-o cer altora. Bârna din ochiul caricaturii cu predestinatul nume politic Traian e mare, de intră la reanimare paiele din ochii noştri.
Şi nu se găseşte cineva care să arate cu indexul arzător lichelismul, ipocrizia, jigoderia, în care excelează şobolănimea dâmboviţeană. Şi mi-e silă. Căci eu nu neg şi nu reneg propria mea viaţă, cu bunele şi relele ei. Sunt lucid şi autocritic. Dar de ce am făcut eu în epoca socialistă, să nu mă întrebe un vierme intestinal ca sinistrul culturii, Iorgu, a cărui operă culturală miroase a ce zic profanii că miroase whiskyul. Cine sunt aceşti profitori ai libertăţii, pentru care nu au luptat niciodată? Simplul fapt că o muscă a poposit şi în coama unui cal care-şi recunoaşte rănile de la hamul unei perioade istorice, nu înseamnă că musca respectivă nu-şi are locul în closetul fără apă curentă al cârciumii sordide în care se bea verde ideologic - şi brun politic.
Sunt câteva din motivele depresiei mele de astă seară. Mâine la prânz, însă, voi fi bucuros şi chiar îndârjit să o iau de la capăt, cu toate, deşi relativizez şi circumstanţiez speranţa.
Adrian Păunescu
(va urma)

Freitag, 1. Oktober 2010

Angajator cu mentalitate românească în poleială nemțească


Luni, pe 6 septembrie 2010, am fost căutată telefonic de o doamnă care citise pe internet că pot învăța copiii să vorbească limba germană. Doamna Popa. Foarte entuziasmată, a început să îmi vorbească de grădinița de limbă germană și cum că, lucrând acolo, aș putea avea o serie de avantaje, precum timp liber – pentru că programul ar fi de la unu jumate la șase -, un salariu foarte avantajos și multe vacanțe plătite – de Paște, Crăciun, două luni vara -. Când am auzind-o cum își prezenta produsul, mă gândeam să îi cer să spună și lucrurile mai puțin plăcute, căci cu siguranță acestea există. Dar am zis hai să nu mai fiu așa de suspicioasă și să acord o șansă oamenilor din România, angajatorilor, în cazul de față.
Așa că am stabilit o întâlnire pentru miercuri la 12:30.
Miercuri la ora respectivă mă prezentam la sediul din str. Tunari nr. 39, plină de emoție și puțină curiozitate, o stradă care îmi răscolea multe amintiri legate de gimnaziul făcut la școala nr. 24 de peste drum, clasa sportivă.
Discuția cu domnul Alexandru Popa a durat o oră jumătate mai mult decât fusese programat. Domnul Popa a discutat foarte detaliat despre ce fac ei la grădiniță, ce așteptări au de la personalul angajat, ce lucruri nu tolerează domnia sa și cât de importantă este corectitudinea, punctualitatea și implicarea. Bla-bla-bla-ul românesc, mult ambalaj, nici un conținut.
Întreaga discuție s-a derulat în limba germană, ceea ce pe mine nu mă deranja și mi se părea normal ca eventualul angajator să testeze cunoștințele de limbă germană.
Domnul Popa dorea să încep activitatea pe 27 septembrie și i-am spus că îi voi da un răspuns, dar în principiu nu pot începe mai devreme de 1 octombrie.
S-a stabilit un salariu net de 1.800 lei/lună și urma să pregătească contractul, să îl semnăm săptămâna viitoare și cu asta era totul reglat. Mie îmi convenea un job de 4 ore și îmi convenea un mediu unde să utilizez limba germană. Părea un nou început frumos. Singura chestie care mă deranja era faptul că îmi spusese că cei 1.800 de lei nu vor fi trecuti pe contract, deci va fi o parte din suma plătită la negru. Nu am reușit să aflu de la stimabilul angajator suma exactă pe care vroia să o treacă pe contract, a zis ceva ”păi, minimul pe economie .... ” Aștepta reacții. Nu am avut reacție, doar că nu îmi venea să cred. A bâlbâit apoi convingător: ”Dar asta mai discutăm, mă gândesc, se aranjează.” Salariul se plătea cash, undeva în jurul datei de 12 ale lunii, deci retroactiv și în avans.  Pe moment am zis OK, decât să intru în șomaj, mai bine muncesc. La început, măcar până vede și omul că merit banii, fie cum vrea el, nu aveam de ales în situația mea.
Pe 10 septembrie, chiar de ziua mea, am primit un mesaj electronic, tot în limba germană, de la domnul Popa, cu următorul conținut:
”(….)
Ich schuldete Ihnen noch eine Antwort bezüglich des Arbeitsvertrages. Wir könnten nächste Woche einen Termin vereinbaren, so dass Sie den Vertrag unterschreiben. Wir sprechen dann über alle Probleme diesbezüglich.
Alexandru Popa”
În traducere: Vă eram dator și cu un răspuns legat de contractul de muncă. Am putea stabili o întâlnire săptămâna viitoare, ca să semnați contractul. Și vorbim atunci despre toate problemele legate de acesta.

Pe 15 septembrie am mers din nou, pentru semnarea contractului. Și de data aceasta, domnul Popa a prelungit discuția la vreo oră, cu accent pe ceea ce nu îi place domniei sale, mi-a povestit și despre un fost angajat care i-ar fi înșelat încrederea și multe alte bazaconii, care au început să mi se pară ciudate. Totuși nu vedeam nicăieri nici un document și atunci am spus: ”OK, așa cum am stabilit, eu am venit astăzi pentru semnarea contractului. Mi-l puteți da?” Discuția a fost impusă tot în limba germană, ceea ce era deja un pic ciudat. Spre marea mea surprindere, domnul Alexandru Popa, deși stabilisem cu mine o întâlnire pentru semnarea contractului de muncă, nu avea contractul. Soția domniei sale, a intrat cu altă treabă prin birou și a spus că contractul trebuie semnat abia în ziua începerii activității. Cum eu nu mai auzisem de așa o aberație, am spus că acest lucru nu este real, doar pentru asta mă deplasasem a doua oară la sediul lor. Au pus mâna pe telefon să întrebe contabila firmei și aceasta le-a confirmat spusele mele. Acum, retroactiv gândindu-mă, plecând de la totala nepregătire a celor doi proprietari și administratori de societate comercială, ajung la concluzia că personalul angajat nici nu are contracte de muncă (!). Adică tu nu știi suma pe care vrei să o treci pe cartea de muncă? Nu știi când poate fi semnat un contract de muncă? Tu, om care angajezi oameni mai tot timpul? Hm ….
A început să caute printr-un lung șir de e-mailuri primite în trecut de la contabila firmei și a găsit, undeva pe la nivelul anului 2009, un formular de contract de muncă. L-a tipărit și mi l-a dat să îl semnez. Păi cum să îl semnez, așa, în alb???
I l-am dat retur, i-am explicat că acest lucru trebuie făcut întâi de angajator, că totuși mi se pare decent să văd pe ceea ce semnez, ce salariu e trecut și ce alte condiții și am plecat. Domnul Popa nu a avut reacții, a spus OK, în maximum două zile aveam să primesc contractul completat de ei cu tot ce era necesar. Legat de încadrare, i-am spus să dea contactul meu contabilei, și să discut cu ea, în baza diplomelor mele, să vedem cum este cu încadrarea legală. A zis că e foarte bine așa.
S-a încheiat săptămâna și nu am primit nici un semn de la dl. Popa și de la nimeni altcineva.
De fapt, domnul Popa m-a apelat o dată vineri seara, târziu, undeva după ora 9 cred.
Luni, pe 20 septembrie, primesc următorul mesaj electronic, tot în limba germană:

Frau Moraru,
Ich habe Sie am Freitag abend und noch einmal am Montag morgen telefonisch ereichen wollen so wie wir es abgemacht haben. Leider habe ich es nicht geschafft und daher diese Email.
Das Problem des Arbeitsvertrages habe ich mit der Buchhalterin besprochen. Normalerweise müsste jeder neue Angestellte zuerst für eine Probezeit angestellt werden. Das Arbeitsamt verlangt aber, dass Arbeitgeber auf diese Probezeit verzichten. Da ich aber eine Probezeit nicht aufgeben will, sollten wir zunächst einen befristeten  Arbeitsvertrag unterschreiben, d.h. einen Vertrag mit einer Gültigkeit von zwei Monaten so lange wie etwa die Probezeit gedauert hätte. Wenn alles nach dem Ablauf dieser Frist in Ordnung ist, wird dann ein normaler Arbeitsvertrag unterschrieben werden.
Mit freundlichen Grüßen
Alexandru Popa

Doamnă Moraru,
 (…)
Am discutat problema contractului de munca cu contabila. Normal, fiecare angajat nou ar trebui să fie angajat pentru o perioadă de probă. Oficiul de muncă pretinde însă ca angajatorul să renunțe la această perioadă de probă. Având însă în vedere că eu nu vreau să renunț la perioada de probă, ar trebui să încheiem la început un contract de muncă pe perioadă determinată, adică cu o valabilitate de două luni, cât ar fi durat perioada de probă. Dacă totul decurge în bune condiții, după această perioadă se va încheia un contract de muncă normal.
Cu stimă,
Alexandru Popa

Deci iată că avem ”o problemă a contractului de muncă” .... interesant, acum eu ce să zic?  Doar că merita să văd până unde merge ”problema”, dacă eram jurnalist acreditat, puteam scoate chiar și un material interesant pentru alții. 
Eu știu că este permisă o perioadă de probă de o lună de zile. Eu sunt sigură pe ceea ce știu și ceea ce pot eu să fac profesional vorbind și niciodată, în anii dinainte, nu s-a pus problema să nu fi trecut pe perioadele de probă, deci nu mă afecta foarte tare decizia neașteptată a domnului Popa. Dar mă deranja fantastic că după 3 ore de discuții față în față domnia sa ”uitase” să menționeze și aceste aspecte. În mod normal, la 40+ de ani, nu mai accept perioade de probă și contracte determinate pe chestii care știu sigur că le îndeplinesc cu mare succes. Dar, datorită unui context specific de această dată, i-am răspuns următoarele, de data aceasta însă în limba oficială a țării și a angajatorului, că doar e un angajator român, un SRL sau ce-o fi, în România:

Stimate domn Popa,

Ramasese stabilit ca pana vinerea trecuta ma contacteaza persoana care intocmeste contractele de munca, pentru a stabili o incadrare conform certificatelor de care dispun. Va rog sa ii comunicati adresa mea de e-mail.
As dori ca la urmatoarea intalnirea sa putem finaliza partea administrativa, respectiv semnarea contractului de munca, la intalnirea anterioara acest lucru nefiind posibil din partea dv.
Din punctul meu de vedere, spre linistea dv., contractul il putem determina si pe 3 luni, nu doar doua.
Daca mai aveti insa elemente noi, care nu au fost mentionate in discutiile avute pana acum, va rog sa mi le comunicati.
Cele stabilite raman la un program de patru ore, 14-18, luni-vineri, 1.800 RON net, plata cash in jurul datei de 12 ale lunii.

Va doresc o saptamana excelenta!
Anca Moraru

Pe 23 septembrie, domnul Popa îmi scrie tot în limba germană:

Frau Moraru
Lassen Sie mich bitte wissen, was für formelle berufliche Kompetenzen Sie habe. Die Informationen diesbezüglich sind auf Ihren Studiendiplomen eingetragen. Wir können den Arbeitsvetrag fertigstellen können.
Alexandru Popa

Adică, tradus:
Doamnă Moraru,
vă rog să îmi comunicați competențele dv. profesionale formale. Aceste informații se află menționate pe diplomele de studii (de parcă eram retardată!!). Astfel putem să finalizăm contractul de muncă.

I-am răspuns domnului Popa în dulcea limbă românească, cum că, așa cum îi precizasem de la prima noastră întâlnire, certificatele de care dispun pe linie profesională nu au nici o legătură cu activitatea pedagogică, eu fiind certificată pe asistență managerială, activități specifice turismului și traduceri autorizate. Se poate gândi eventual la o poziționare ca și translator, dacă îi permite organigrama. Am predat germană ani de-a rândul, privat, în școală sau acasă, dar la atât se rezumă totul, la pură experiență practică.

După care, stimabilul domn Popa nu a mai dat nici un semn de viață.

Așa cum era stabilit, m-am prezentat astăzi, 1 octombrie, la 13:40, la noul loc de muncă agreat. Mă gândeam că aspectele administrative se pot rezolva în 5 minute, fără nici o problemă. Fie cum vrea angajatorul de data asta, eram curioasă până unde va merge și cum va decurge. Sincer vorbind, mă prezentam de curiozitate și eram dispusă să risc o muncă de 2 săptămâni, când aș fi putut afla că de fapt nu mă plătește din nu știu ce motive și să mă tot ducă cu vorba și cu contractul de muncă.

Am urcat din nou la domnul Popa în birou și mi-a spus, hodoronc-tronc, că nu a pregătit nici un contract de muncă. Că el nu vrea contract de muncă. Că să încep activitatea de azi și mai vorbim după o lună de zile. Aha, deci ai tu încredere că te și plătesc eventual!
Fază la care i-am spus că mă deranjează foarte tare faptul că nu mi-a comunicat acest lucru și m-a lăsat să mă prezint la muncă. Cu ce drept dispune el de viața și deciziile mele?? 
Știți care a fost reacția lui, stând cu mâinile în buzunarele pantalonilor? Că și pe el l-a deranjat foarte tare că i-am scris răspunsurile pe e-mail în limba română!!!
Adică cum?!?!?!?!
Până una alta, ne aflăm în România si discuțiile oficiale în această țară, discuțiile dintre angajator și angajatul potențial au loc în limba română, contractele de muncă sunt în limba română. Că pe el nu îl interesează deloc limba oficială a României, că toți angajații lui nu comunică decât în germană. Da, comunică în germană cu copiii pe care îi educă, dar nu comunică în germană chestiuni administrative care țin de contractele și condițiile lor de muncă!!
Eu știu că Bucureștiul este o țară în țara România, dar nu îmi imaginam că o mică grădiniță al unui Popa demagogul își poate permite să se declare țară independentă în țara Bucureștiului, pe bune!!! Nici P&G nu cred că își permite chestia asta pe-aici, că alt exemplu nu îmi vine în minte.

Stau și mă întreb dacă domnul Popa ar refuza și în fața Gărzii Financiare sau a autorității care l-a autorizat să deschidă această grădiniță în buricul Bucureștiului, să comunice în limba română.
Apoi stau și mă întreb cum reușește domnul Popa, responsabil pe educație și corectitudine, să aibă angajați fără contracte, pe care îi plătește cu bani la negru, în plic. Mi se mai întâmpla acum 10 ani chestia asta și se mai practică pe șantiere, dar la nivel ”intelectual” și cu atât mai mult, ”educațional” privat ....

Stau și mă întreb câți astfel de demagogi există în România, care își bat joc de statutul nostru de oameni în căutarea unui loc de muncă și care preferăm să muncim chiar și pe bani puțini, deci să cotizăm la stat, în loc să intrăm în șomaj, luând banii de la stat? Căci asta voi face eu acum, mulțumită și domnului Alexandru Popa, care, asigurându-mă că de la 1 octombrie 2010 voi avea un loc de muncă, m-a făcut să renunț să mai caut și să mai merg la alte interviuri, eventuale șanse de a mă încadra legal. Pun pariu cu oricine, că dacă în ziua începerii activității mele, angajatorul nu a fost capabil să îmi spună măcar suma și încadrarea pe care o va trece pe contractul de muncă, aceeași situație ar fi fost și peste o lună și peste două luni. Opinia clar exprimată a domniei sale a fost că cel mai important pentru mine era faptul că voi fi plătită, nu faptul că voi avea contract de muncă. Aș pune pariu că nici măcar plătită nu aș fi fost.

Recomand Gărzii Financiare sau cine s-ar obosi până acolo, să meargă până în ora 12:30 și după ora 14:00, alfel nici nu își poate da seama dacă adulții de acolo prestează sau sunt părinți veniți cu copiii lor. Între 13 și 14 e un fel de nebunie pe-acolo, după cum mi-am dat seama ... în prima mea zi de activitate la grădinița cu pretenții de educație germană, Alfred Fronius ......

Cum își denigra el fostul angajat, care plecase de la el și îi furase părinții cu copii cu tot .....  Domnul Corectitudine caută forță de muncă specializată în regim de voluntariat nedeclarat. Domnule Popa, aveți felicitările mele pentru integritatea și maturitatea cu care abordați problemele contractelor de muncă și pentru faptul că activați taman în domeniul educației tinerei generații a României!

Asociatia Alfred Fronius
Str. Tunari, nr. 39,
sector 2, Bucuresti.
Tel/fax: (+40) 21 2108796
tel.0726.715.499
http://www.alfredfronius.ro

P.S. Cu această ocazia mi-am adus aminte și de un alt angajator care activează în România pentru Lüftner Cruises. Danube Cruises, firmă care se ocupă practic doar de resursele umane, mi-a prezentat un ambalaj foarte frumos al unei munci aproape neplătite. Pe scurt: m-a pus mișelește în situația de a semna un contract de muncă determinat pe care dl. Comănici nu îl semnase, am plecat pe vas pentru două săptămâni, la insistența domniei sale, cu foarte mari eforturi am reușit să nu fiu lăsată pe mal în Ungaria, pentru că domnului Comănici nu îi păsa de nimeni și de nimic, știa că nu semnase nimic cu mine, iar la întoarcere evident că nu mi-a plătit nimic și nu a respectat nimic din contractul care nici nu fusese înregistrat pe undeva, evident. Iar frumoșii de la Lüftner au bătut din palme, cât sunt ei de ”nemți”. A fost, cu siguranță, cea mai mare măgărie de care am avut parte pe segmentul profesional, iar cei de la Alfred Fronius sunt pe locul al doilea.