Faptul că s-a ajuns la întrebarea „De ce mergem la şcoală?” este un semnal de alarmă în sine. Bine punctat de dl. Zarojanu. Citiți neapărat articolul aici: http://www.contributors.ro/editorial/de-ce-mergem-la-scoala/
REDISTRIBUIȚI MATERIALELE DACĂ VI SE PARE UTILE, AR TREBUI CITITE DE TINERI ȘI DE PĂRINȚII CEI TINERI.
Fac parte din generaţia autorului acestui
articol, dar totuşi în 2009 am dat un fel de examen (hai să fim cinstiți acum: să intri la facultate în urma unui eseu scris în 20 de minute în ultima seară dinaintea închiderii perioadei de înscriere nu e o dovadă că s-au pierdut valorile pe drum sau doar sunt eu prea auto-critică?!) la Universitatea din
Bucureşti, pentru a urma cursurile Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele
Comunicării. Din start, denumirea instituţiei este eronată, pentru că
acolo nu se studiază toate ştiinţele comunicării, ci nişte ştiinţe ale
comunicării (din păcate, și publicitatea, una din ”marile rele” ale societății, cel mai reușit instrument de manipulare în masă!). Dar să trecem peste „detalii”, că aşa e în România, detaliile sunt ignorate la fiecare pas şi apoi românii se miră ca proştii că lucrurile nu funcţionează. Într-o
ţară care, din 1990, a primit un torent de sprijin din partea altor
ţări, într-o ţară care nu trebuia să reinventeze roata, ci pur şi simplu
să adapteze nişte principii capitaliste şi democratice foarte
funcţionale şi care, dacă ar fi fost corect adaptate şi implementate, nu
ar fi adus România în prăpastia şi hăul de astăzi.
De ce m-am mai dus eu la şcoală, la 40 şi ceva de ani? Cu siguranţă că nu din lipsă de ocupaţie, nu pentru a obţine o nouă hârtie inutilă (care practic nici nu mă interesează, am un dosar de diplome care nu mi-au servit vreodată la ceva, pentru că nici pe plan profesional nu am avut noroc în viața asta sau probabil mi-au lipsit tupeul și lipsa de scrupule, pentru a ”urca pe vreo scară ierarhică”, așa că momentan fac un job descalificant, dar ..... unii au ghinion). M-am dus cu dorinţa de a învăţa ceva nou. Am învăţat ceva nou şi util? Parţial. Doar că procentul înclină între 20% da şi restul nu. Aş devia de la subiect să descriu ce gust amar şi ce mare frustrare mi-au lăsat cei trei ani de studiu și mi-e jenă să spun că nu am avut nici o restanță, pentru că acest lucru deja nu mai valorează nimic la stilul în care se mai învață și predă prin facultăți (unde aproape toți semi-analfabeții termină cu medii de peste 8!).
Într-un model ideal – cum se întâmpla înainte de 1990 -, şcoala este parte absolut necesară formării noastre ca indivizi. Şcoala, prin bunii ei pedagogi (asta este o altă problemă spinoasă în România contemporană!):
REDISTRIBUIȚI MATERIALELE DACĂ VI SE PARE UTILE, AR TREBUI CITITE DE TINERI ȘI DE PĂRINȚII CEI TINERI.
De ce m-am mai dus eu la şcoală, la 40 şi ceva de ani? Cu siguranţă că nu din lipsă de ocupaţie, nu pentru a obţine o nouă hârtie inutilă (care practic nici nu mă interesează, am un dosar de diplome care nu mi-au servit vreodată la ceva, pentru că nici pe plan profesional nu am avut noroc în viața asta sau probabil mi-au lipsit tupeul și lipsa de scrupule, pentru a ”urca pe vreo scară ierarhică”, așa că momentan fac un job descalificant, dar ..... unii au ghinion). M-am dus cu dorinţa de a învăţa ceva nou. Am învăţat ceva nou şi util? Parţial. Doar că procentul înclină între 20% da şi restul nu. Aş devia de la subiect să descriu ce gust amar şi ce mare frustrare mi-au lăsat cei trei ani de studiu și mi-e jenă să spun că nu am avut nici o restanță, pentru că acest lucru deja nu mai valorează nimic la stilul în care se mai învață și predă prin facultăți (unde aproape toți semi-analfabeții termină cu medii de peste 8!).
Într-un model ideal – cum se întâmpla înainte de 1990 -, şcoala este parte absolut necesară formării noastre ca indivizi. Şcoala, prin bunii ei pedagogi (asta este o altă problemă spinoasă în România contemporană!):
- - ne învaţă şi ne formează ca membrii ai unui colectiv,
- ne disciplinează,
- ne învaţă să ascultăm, nu doar să auzim,
- ne învaţă ce este respectul faţă de noi, de colegi, de cei mai în vârstă ca noi,
- ne creează deprinderi care ne folosesc în viaţa de zi cu zi şi în activitatea profesională ulterioară,
- ne învaţă valoarea muncii şi a banului câştigat prin muncă,
- ne învaţă că de acolo de unde doar iei şi consumi, într-o bună zi nu vei mai avea nimic de luat, deci cineva trebuie să şi producă, să muncească,
- ne explică ce înseamnă conştiinţa de sine şi conştiinţa naţională şi acest lucru are implicaţii deosebit de profunde la nivel de societate, teritoriu, independenţă, suveranitate
- şi lista poate continua încă.
Studiul diverselor materii ne învață să gândim,
să comparăm, să ştim cine suntem, cum funcţionăm ca indivizi,
comunitate, societate, ne dezvoltă atenţia distributivă, capacitatea de a
gândi în ansamblu şi în context, ne ajută să fim responsabili şi să ne
încadrăm în comunitate, renunţând la egoismul şi egocentrismul specifice
unui individ educat să vadă doar binele lui, doar drumul lui, să
păşească peste alţii pentru a-şi atinge el ţelul şi atât.
Dacă nu ai gândirea ta proprie, nu vei fi
niciodată capabil să înţelegi ce se întâmplă cu tine, în jurul tău, cum
se întâmplă, de ce se întâmplă, nu vei putea stabili conexiuni şi fără
ele nu putem trăi, la nici un nivel. (bine, prin firme se caută de regulă buni executanți, fără gândire proprie, fără inițiative prea multe ... deci despre ce vorbim?! Pe parcursul anilor mei în câmpul muncii am constatat cu o uimire frustrantă cum colegi ”buni executanți” și atât erau mult mai agreați ”de șefi”. Explicația e simplă: nu aveau idei, nu se implicau, nu aveau inițiative, nu doreau să schimbe nimic în bine, deci: nu deranjau!).
Din păcate, standardizarea şi „gândirea în matriţe”, care se cere tot mai acut pe piaţa muncii, ucide orice personalitate din noi şi cu siguranţă vă întâlniţi cu o generaţie de „oameni de vânzări” care „îşi spun poezia” fără discernământ, gândindu-se doar la cifra finală. Nu vă exasperează acest lucru, nu vă simţiţi tratat ca un robot fără personalitate, de către un alt robot fără personalitate? Nu vă exasperează telefoanele pe care le primiți de la niște voci lipsite de orice vocație, care vă spun un text standard și habar nu au să comunice în afara cutiei în care se află? Cică ei nu sunt de vină .... dar cine? Eu?! Nimeni nu e de vină. Nici eu nu sunt de vină că sunt unde sunt ........... corect!
Mă enerva chimia, dar măcar ştiu ce înseamnă chimia. Era posibil să-mi fi plăcut şi să vreau să mă fac chimist şi să fac nu ştiu ce invenţie şi să revoluţionez lumea în bine. La fel şi cu fizica, pe care o uram. Analiza matematică a fost cel mai mare mister al vieţii mele de licean, geometria nu m-a iubit niciodată, dar îmi dau seama că de la fiecare câte un pic, asimiliam ceea ce ulterior aveam să folosesc când nici nu mă gândeam, mă ajuta să înţeleg anumite situaţii, să fac faţă unor conversaţii şi să fac unele comparaţii utile.
V-aţi gândit vreodată de ce un scriitor bun devine bun? Pentru că opera sa cuprinde, prin cuvinte, formulări, contextualizări, un amalgam organizat cu elemente extrase din tot ceea ce ne înconjoară. Doar studiind cât mai complex, îşi formează vocabularul.
V-aţi gândit de ce un politician iscusit (negativ sau pozitiv) ajunge la putere şi rămâne acolo? Pentru că ştie să „învârtă lumea pe degete” şi acest lucru se obţine doar cunoscând realitatea din toate domeniile. Dacă nu ştie el totul, e vital să ştie ce să ceară, ce oameni să îşi aducă în zona lui, ce oameni ar trebui să-l susţină. Trebuie să aibă la dispoziţie o paletă foarte largă de cunoştinţe, în orice moment. Da, şi anatomie, psihologie, literatură, istorie, economie, aritmetică, latină, sport, comunicare etc. etc. Din ce „te face” un politician? Păi din cuvinte, în primul rând. Din discursuri. Să descriu mai departe procesul? Ar însemna o dizertaţie despre manipulare şi putere.
Dacă nu învăţăm din toate câte ceva, suntem nişte retardaţi. Nu suntem în stare să înţelegem o carte de beletristică. Nu suntem în stare să ne prezentăm, să facem faţă unei conversaţii.
Mă uitam la colegii de facultate, tânăra generaţie care deja ratează un eventual viitor mai bun al României, căci majoritatea oricum nu visează decât să plece din această ţară. Mă uitam şi la ce mai puteam să citesc pe site-ul facultăţii. Incredibilă abordare!
http://thinkandwritee.
Se promovează non-valoarea, câştigul material rapid şi muncă puţină sau deloc, tinerii visează doar cum să ajungă „VIP-uri” pe la televizor, să lucreze în modă, să fotografieze şi să ducă o „la vie en rose”,
cu trezit la ora 11 sau 12, mâncat, shopping, şedinţe foto, party,
cluburi, ţigări, băutură, vacanţe scumpe. Foarte puţini mai ştiu ce
înseamnă să munceşti pe bune, să produci ceva concret, nu să te faci „consultant” sau „manager” din anul 2 de facultate! Termenii sunt distorsionaţi, valorile sunt golite de conţinutul lor intrinsec. Ce-i aia „consultant” la 20 de ani? Ai
acumulat tu destulă experienţă de muncă, de viaţă, ai bagajul necesar
de cunoştinţe pentru a da sfaturi bune şi eficiente altora? Sau ce dracu
mai înseamnă „manager”? Toţi vor să fie manageri, aplică pe posturi de „manageri” şi angajatorii şi-au „adaptat” şi ei anunţurile, şi dau titulaturi pompoase la nişte joburi amărâte de recepţie, secretariat, menaj sau „om bun la toate”. Cică eşti „manager”.
Cunoaşterea istoriei este vitală. Istoria înseamnă şi erori. Cum să recunoşti şi să eviţi erorile din prezent şi din viitor, dacă tu nu cunoşti erorile din trecut şi nu înţelegi nici măcar prezentul? Păcat că în România s-a terfelit istoria. Este necesar să afli şi să înţelegi de unde s-a pornit, să ştii că a existat o societate primitivă, o epocă feudală, un comunism, un Hitler, un Napoleon, un Ceauşescu, că a existat Imperiul Roman care a lăsat în urmă vestigii incontestabile care ne umplu viaţa de frumos, printre altele. Du-te să faci geografie în Roma şi vei înţelege ce spun.
Citeam în 2011 un articol în „Adevărul”, despre 1.500 de turişti blocaţi pe Everest”. Am fost siderată, titlul m-a pocnit direct în moalele capului şi în toate simţurile mele. Nu „turiştii” urcă pe Everest – e chestie de cultură generală, de ceva geografie şi cunoaştere a termenilor. Prepoziţia „pe” mi-a atras şi mai mult atenţia pentru că eu, cunoscând zona, îmi imaginam foarte greu cum e posibil ca în luna decembrie să existe „turişti blocaţi pe Everest”. Un jurnalist care scrie despre aşa ceva, trebuie să fie documentat şi să cunoască o serie de date absolut elementare, cum ar fi, printre altele, că NIMENI nu urcă „pe Everest” în decembrie. Până la urmă, era vorba de turişti care erau oarecum blocaţi în Lukla, la câteva zeci de km de baza muntelui Everest şi la câteva mii de metri de altitudine mai jos. Ninsese şi fuseseră anulate zborurile către Kathmandu, Capitala Nepalului. Deci nici vorbă de Everest!! Lukla este, într-adevăr, locul de unde se porneşte pe traseul către Everest, în partea nepaleză. Dar de la situaţia în sine şi până la titlul respectiv .....
Deci, dragilor, ce ne facem dacă mass-media angajează astfel de „jurnalişti”, în condiţiile în care 95% din viaţa noastră se bazează doar pe mass-media?!
Concluziile vă aparţin.
Din punctul meu de vedere, „mersul la şcoală” a devenit o formalitate regretabilă prin faptul că şcoala nu mai oferă de prea mulţi ani instrumentul de bază al formării de oameni, nu mai oferă nici măcar acel volum de informaţie, acesta diminuându-se exponenţial în jos, ce să mai vorbim de a oferi antrenamentul necesar pentru procesarea informaţiei primite?
E jale. Şi e ireversibil. Dascălii de vocaţie au fost lăsaţi să moară de foame şi umiliţi. Cine mai vrea să lucreze într-un sistem de învăţământ în colaps? Este un „lanţ al slăbiciunilor” din care nu mai putem ieşi şi oricât de „de neînţeles” pare, statul român a muncit asiduu pentru a dărâma şi acest sistem, considerat înainte de 1990 ca fiind dintre cele mai puternice şi eficiente din Europa şi chiar din lume.
P.S.
Anii de studenţie 2009-2012 au însemnat, pentru mine, cea mai mare deziluzie posibilă şi nici acum, după aproape un an de zile, nu am scăpat de gustul amar şi nu am găsit puterea interioară de a transcrie "cronica studenţiei mele" într-un material coerent pe care să-l public. Față de cei 3 ani de școală post-liceală urmată în Germania, facultatea din România nu este nici pe departe la un nivel decent și dacă ar fi să compar cele două sisteme pe o axă de valori, România ar fi la minus infinit vs. Germania de punctaj maxim pe plus! Cu toate acestea, sunt nevoită să ascult prea des lamentările și injuriile unora și altora care înjură la greu sistemul și mentalitatea de origine germanică, proslăvind românismul, ”net superior” celui ”german” (german = spațiu de sorginte germanică, indiferent că e vorba de Elveția, Austria sau Germania).
http://thinkandwritee.
Din păcate, standardizarea şi „gândirea în matriţe”, care se cere tot mai acut pe piaţa muncii, ucide orice personalitate din noi şi cu siguranţă vă întâlniţi cu o generaţie de „oameni de vânzări” care „îşi spun poezia” fără discernământ, gândindu-se doar la cifra finală. Nu vă exasperează acest lucru, nu vă simţiţi tratat ca un robot fără personalitate, de către un alt robot fără personalitate? Nu vă exasperează telefoanele pe care le primiți de la niște voci lipsite de orice vocație, care vă spun un text standard și habar nu au să comunice în afara cutiei în care se află? Cică ei nu sunt de vină .... dar cine? Eu?! Nimeni nu e de vină. Nici eu nu sunt de vină că sunt unde sunt ........... corect!
Mă enerva chimia, dar măcar ştiu ce înseamnă chimia. Era posibil să-mi fi plăcut şi să vreau să mă fac chimist şi să fac nu ştiu ce invenţie şi să revoluţionez lumea în bine. La fel şi cu fizica, pe care o uram. Analiza matematică a fost cel mai mare mister al vieţii mele de licean, geometria nu m-a iubit niciodată, dar îmi dau seama că de la fiecare câte un pic, asimiliam ceea ce ulterior aveam să folosesc când nici nu mă gândeam, mă ajuta să înţeleg anumite situaţii, să fac faţă unor conversaţii şi să fac unele comparaţii utile.
V-aţi gândit vreodată de ce un scriitor bun devine bun? Pentru că opera sa cuprinde, prin cuvinte, formulări, contextualizări, un amalgam organizat cu elemente extrase din tot ceea ce ne înconjoară. Doar studiind cât mai complex, îşi formează vocabularul.
V-aţi gândit de ce un politician iscusit (negativ sau pozitiv) ajunge la putere şi rămâne acolo? Pentru că ştie să „învârtă lumea pe degete” şi acest lucru se obţine doar cunoscând realitatea din toate domeniile. Dacă nu ştie el totul, e vital să ştie ce să ceară, ce oameni să îşi aducă în zona lui, ce oameni ar trebui să-l susţină. Trebuie să aibă la dispoziţie o paletă foarte largă de cunoştinţe, în orice moment. Da, şi anatomie, psihologie, literatură, istorie, economie, aritmetică, latină, sport, comunicare etc. etc. Din ce „te face” un politician? Păi din cuvinte, în primul rând. Din discursuri. Să descriu mai departe procesul? Ar însemna o dizertaţie despre manipulare şi putere.
Dacă nu învăţăm din toate câte ceva, suntem nişte retardaţi. Nu suntem în stare să înţelegem o carte de beletristică. Nu suntem în stare să ne prezentăm, să facem faţă unei conversaţii.
Mă uitam la colegii de facultate, tânăra generaţie care deja ratează un eventual viitor mai bun al României, căci majoritatea oricum nu visează decât să plece din această ţară. Mă uitam şi la ce mai puteam să citesc pe site-ul facultăţii. Incredibilă abordare!
http://thinkandwritee.
Cunoaşterea istoriei este vitală. Istoria înseamnă şi erori. Cum să recunoşti şi să eviţi erorile din prezent şi din viitor, dacă tu nu cunoşti erorile din trecut şi nu înţelegi nici măcar prezentul? Păcat că în România s-a terfelit istoria. Este necesar să afli şi să înţelegi de unde s-a pornit, să ştii că a existat o societate primitivă, o epocă feudală, un comunism, un Hitler, un Napoleon, un Ceauşescu, că a existat Imperiul Roman care a lăsat în urmă vestigii incontestabile care ne umplu viaţa de frumos, printre altele. Du-te să faci geografie în Roma şi vei înţelege ce spun.
Citeam în 2011 un articol în „Adevărul”, despre 1.500 de turişti blocaţi pe Everest”. Am fost siderată, titlul m-a pocnit direct în moalele capului şi în toate simţurile mele. Nu „turiştii” urcă pe Everest – e chestie de cultură generală, de ceva geografie şi cunoaştere a termenilor. Prepoziţia „pe” mi-a atras şi mai mult atenţia pentru că eu, cunoscând zona, îmi imaginam foarte greu cum e posibil ca în luna decembrie să existe „turişti blocaţi pe Everest”. Un jurnalist care scrie despre aşa ceva, trebuie să fie documentat şi să cunoască o serie de date absolut elementare, cum ar fi, printre altele, că NIMENI nu urcă „pe Everest” în decembrie. Până la urmă, era vorba de turişti care erau oarecum blocaţi în Lukla, la câteva zeci de km de baza muntelui Everest şi la câteva mii de metri de altitudine mai jos. Ninsese şi fuseseră anulate zborurile către Kathmandu, Capitala Nepalului. Deci nici vorbă de Everest!! Lukla este, într-adevăr, locul de unde se porneşte pe traseul către Everest, în partea nepaleză. Dar de la situaţia în sine şi până la titlul respectiv .....
Deci, dragilor, ce ne facem dacă mass-media angajează astfel de „jurnalişti”, în condiţiile în care 95% din viaţa noastră se bazează doar pe mass-media?!
Concluziile vă aparţin.
Din punctul meu de vedere, „mersul la şcoală” a devenit o formalitate regretabilă prin faptul că şcoala nu mai oferă de prea mulţi ani instrumentul de bază al formării de oameni, nu mai oferă nici măcar acel volum de informaţie, acesta diminuându-se exponenţial în jos, ce să mai vorbim de a oferi antrenamentul necesar pentru procesarea informaţiei primite?
E jale. Şi e ireversibil. Dascălii de vocaţie au fost lăsaţi să moară de foame şi umiliţi. Cine mai vrea să lucreze într-un sistem de învăţământ în colaps? Este un „lanţ al slăbiciunilor” din care nu mai putem ieşi şi oricât de „de neînţeles” pare, statul român a muncit asiduu pentru a dărâma şi acest sistem, considerat înainte de 1990 ca fiind dintre cele mai puternice şi eficiente din Europa şi chiar din lume.
P.S.
Anii de studenţie 2009-2012 au însemnat, pentru mine, cea mai mare deziluzie posibilă şi nici acum, după aproape un an de zile, nu am scăpat de gustul amar şi nu am găsit puterea interioară de a transcrie "cronica studenţiei mele" într-un material coerent pe care să-l public. Față de cei 3 ani de școală post-liceală urmată în Germania, facultatea din România nu este nici pe departe la un nivel decent și dacă ar fi să compar cele două sisteme pe o axă de valori, România ar fi la minus infinit vs. Germania de punctaj maxim pe plus! Cu toate acestea, sunt nevoită să ascult prea des lamentările și injuriile unora și altora care înjură la greu sistemul și mentalitatea de origine germanică, proslăvind românismul, ”net superior” celui ”german” (german = spațiu de sorginte germanică, indiferent că e vorba de Elveția, Austria sau Germania).
http://thinkandwritee.
